Cassation appeal in tax evasion case declared inadmissible for seeking re-evaluation of evidence

Şedinţa publică din data de 18 noiembrie 2025

Deliberând asupra admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie formulată de inculpaţii A. şi B., constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 1260 din data de 24 octombrie 2023, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală în dosarul nr. x/2015, prima instanţă a pronunţat următoarea hotărâre:

1. În temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului A. pentru infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b), alin. (2) din Legea 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 77 alin. (1) lit. a) şi art. 5 din C. pen. ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale [faptă din perioada 31.12.2012 - 13.9.2013].

L-a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa închisorii în cuantum de 5 ani pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 77 alin. (1) lit. a) şi art. 5 din C. pen. [faptă din perioada 1.1.2013 - 30.4.2014].

L-a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa închisorii în cuantum de 7 ani pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 77 alin. (1) lit. a) din C. pen. [faptă din perioada 1.1.2014 - 30.4.2013].

În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen., privind cele 2 infracţiuni arătate mai sus, a aplicat inculpatului A. câte 2 [două] pedepse complementare constând, fiecare, în interzicerea exercitării pe o durată de 2 ani a dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi a dreptului de a fi administrator sau asociat în cadrul vreunei societăţi comerciale.

În baza art. 54 şi art. 65 din C. pen. a interzis inculpatului A. exercitarea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi a dreptului de a fi administrator sau asociat în cadrul vreunei societăţi comerciale, ca pedeapsă accesorie, din momentul rămânerii definitive a prezentei hotărâri şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale privative de libertate.

În baza art. 38 alin. (1) şi art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen. a contopit pedepsele cu închisoarea menţionate mai sus şi a aplicat pedeapsa cea mai grea de 7 ani închisoare, la care a adăugat o treime din totalul celeilalte pedepse, dând spre executare pedeapsa rezultantă de 8 ani şi 8 luni închisoare.

A aplicat pe lângă pedeapsa principală rezultantă şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării pe o durată de 2 ani a dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi a dreptului de a fi administrator sau asociat în cadrul vreunei societăţi comerciale [art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) Din C. pen..].

A aplicat pe lângă pedeapsa principală rezultantă şi pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării aceloraşi drepturi [art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen..] din momentul rămânerii definitive a prezentei hotărâri şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale privative de libertate.

2. În baza art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatei B. pentru infracţiunea de complicitate la evaziune fiscală prevăzută de art. 48 Din C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. b), alin. (2) din Legea 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 77 alin. (1) lit. a) şi art. 5 Din C. pen. ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

A condamnat-o pe inculpata B. la pedeapsa închisorii în cuantum de 5 ani pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală prevăzută de art. 48 din C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 77 alin. (1) lit. a) şi art. 5 Din C. pen.

A condamnat-o pe inculpata B. la pedeapsa închisorii în cuantum de 7 ani pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală prevăzută de art. 48 din C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 77 alin. (1) lit. a) din C. pen.

În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen. privind cele 2 infracţiuni arătate mai sus, a aplicat inculpatei B. câte 2 [două] pedepse complementare constând, fiecare, în interzicerea exercitării pe o durată de 2 ani a dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi a dreptului de a fi administrator sau asociat în cadrul vreunei societăţi comerciale.

În baza art. 54 şi art. 65 din C. pen. a interzis inculpatei B. exercitarea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi a dreptului de a fi administrator sau asociat în cadrul vreunei societăţi comerciale, ca pedeapsă accesorie, din momentul rămânerii definitive a prezentei hotărâri şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale privative de libertate.

În baza art. 38 alin. (1) şi art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen. a contopit pedepsele cu închisoarea menţionate mai sus şi a aplicat pedeapsa cea mai grea de 7 ani închisoare, la care a adăugat o treime din totalul celeilalte pedepse, dând spre executare pedeapsa rezultantă de 8 ani şi 8 luni închisoare.

A aplicat pe lângă pedeapsa principală rezultantă şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării pe o durată de 2 ani a dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi a dreptului de a fi administrator sau asociat în cadrul vreunei societăţi comerciale [art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen..].

A aplicat pe lângă pedeapsa principală rezultantă şi pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării aceloraşi drepturi [art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) Din C. pen..] din momentul rămânerii definitive a prezentei hotărâri şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale privative de libertate.

A admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă ANAF, doar în contradictoriu cu inculpaţii A., B., C., D., S.C. E. S.R.L., S.C. F. S.R.L., S.C. G. S.R.L., S.C. H. S.R.L. şi S.C. I. S.R.L..

A obligat, în solidar, inculpaţii A., B., C., D., S.C. E. S.R.L., S.C. F. S.R.L., S.C. G. S.R.L., S.C. H. S.R.L. şi S.C. I. S.R.L. să plătească părţii civile suma de 6.914.512 RON reprezentând valoarea prejudiciului cauzat.

A respins acţiunea civilă formulată de partea civilă ANAF în contradictoriu cu S.C. J. S.R.L. ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de capacitate de folosinţă.

A respins ca nefondată acţiunea civilă formulată de partea civilă ANAF în contradictoriu cu inculpaţii K. şi L..

A menţinut măsurile asigurătorii instituite şi puse în aplicare în prezenta cauză [dosarul de urmărire penală nr. 1030/P/2014 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti], în raport de inculpaţii S.C. J. S.R.L., S.C. E. S.R.L., S.C. F. S.R.L., S.C. G. S.R.L., S.C. H. S.R.L. şi S.C. I. S.R.L. [măsuri descrise pe larg în rechizitoriu la filele x - 156], până la concurenţa valorii de 6.914.512 RON.

A revocat măsurile asigurătorii instituite şi puse în aplicare în prezenta cauză [dosarul de urmărire penală nr. 1030/P/2014 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti], în raport de inculpaţii K. şi L., [descrise pe larg în rechizitoriu la filele x - 156].

A luat act că faţă de inculpaţii B., A., D. şi C. s-a dispus ridicarea măsurilor asigurătorii prin hotărârea Curţii de Apel Bucureşti pronunţată în data de 14 februarie 2023 în dosarul nr. x/2015.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen. şi art. 11 din Legea 241/2005 a dispus luarea măsurilor asigurătorii asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpaţilor B., A., D. şi C., până la concurenţa valorii de 6.914.512 RON.

Împotriva acestei sentinţe, printre alţii, au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, inculpaţii A. şi B. şi partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

Prin decizia penală nr. 691/A din 05 mai 2025, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, printre altele, în temeiul art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, inculpaţii A. şi B. şi partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei penale nr. 1260 din data de 24 octombrie 2023, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală în dosarul nr. x/2015 (astfel cum a fost îndreptată sub aspectul unor erori materiale prin încheierea din data de 08 aprilie 2024).

S-a desfiinţat, în parte, sentinţa penală apelată, atât pe latură penală, cât şi pe latură civilă şi rejudecând în fond:

- Pe latură penală:

- cu privire la inculpatul A.:

S-a constatat că prin încheierea din data de 03 martie 2025 s-a dispus, conform art. 386 alin. (1) din C. proc. pen. schimbarea încadrării juridice a faptelor din o infracţiune de evaziune fiscală prev. art. 9 alin. (1) lit. b), alin. (2) din Legea 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 77 alin. (1) lit. a) şi art. 5 din C. pen., o infracţiune de evaziune fiscală prev. art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 77 alin. (1) lit. a) şi art. 5 din C. pen. şi o infracţiune de evaziune fiscală prev. art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 77 alin. (1) lit. a) şi art. 5 din C. pen., într-o singură infracţiune de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi lit. c), alin. (3) din Legea 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 77 alin. (1) lit. a) şi art. 5 din C. pen.

S-a înlăturat din încadrarea juridică a infracţiunii de evaziune fiscală reţinută în sarcina inculpatului A., varianta normativă prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (întrucât actele materiale imputate în legătură cu S.C. J. S.R.L. şi S.C. E. S.R.L. nu există).

În temeiul art. 396 alin. (1), (6) rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a din C. proc. pen. cu aplic. art. 5 C. pen., a încetat procesul penal faţă de inculpatul A., cu privire la infracţiunea de evaziune fiscală prev. art. 9 alin. (1) lit. b), alin. (2) din Legea 241/2005(în forma în vigoare ulterior modificărilor aduse prin Legea nr. 50/2013), cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 77 alin. (1) lit. a) şi art. 5 din C. pen. (săvârşită în perioada 31.12.2012-13.09.2013 în legătură cu S.C. G. SRL).

S-a constatat că inculpatul a fost reţinut, arestat preventiv şi arestat la domiciliu de la data de 18 iunie 2014 la data de 12 ianuarie 2015.

În temeiul art. 275 alin. (1) pct. 3 lit. b) din C. proc. pen., a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 8.000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare aferente fazei de urmărire penală şi fazei de judecată în primă instanţă.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 249 alin. (1) din C. proc. pen., s-au menţinut măsurile asiguratorii luate prin sentinţa penală nr. 1260 din data de 24 octombrie 2023, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală în Dosarul nr. x/2015 asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului A. în vederea acoperirii integrale a prejudiciului reţinut în sarcina sa, în cuantum de 675.980,64 RON, reprezentând debit principal la care se vor calcula obligaţiile fiscale accesorii începând cu data de la care obligaţia era scadentă şi şi până la achitarea integrală a prejudiciului.

- cu privire la inculpata B.:

S-a constatat că prin încheierea din data de 03 martie 2025 s-a dispus, conform art. 386 alin. (1) din C. proc. pen. schimbarea încadrării juridice a faptelor din o infracţiune de complicitate evaziune fiscală prev. art. 48 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 9 alin. (1) lit. b), alin. (2) din Legea 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 77 alin. (1) lit. a) şi art. 5 din C. pen., o infracţiune de complicitate la evaziune fiscală prev. art. 48 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 77 alin. (1) lit. a) şi art. 5 din C. pen. şi o infracţiune de complicitate la evaziune fiscală prev. art. 48 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 77 alin. (1) lit. a) şi art. 5 din C. pen., într-o singură infracţiune de complicitate la evaziune fiscală prev. de art. 48 din C. pen. rap. la art. 9 alin. (1) lit. b) şi lit. c), alin. (3) din Legea 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 77 alin. (1) lit. a) şi art. 5 din C. pen.

S-a înlăturat din încadrarea juridică a infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală reţinută în sarcina inculpatei B., varianta normativă prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (întrucât actele materiale imputate în legătură cu S.C. J. S.R.L. şi S.C. E. S.R.L. nu există).

În temeiul art. 396 alin. (1), (6) rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a din C. proc. pen. cu aplic. art. 5 C. pen., a încetat procesul penal faţă de inculpata B., cu privire la infracţiunea de complicitate la evaziune fiscală prev. de art. 48 alin. (1) rap. la art. 9 alin. (1) lit. b), alin. (2) din Legea 241/2005 (în forma în vigoare ulterior modificărilor aduse prin Legea nr. 50/2013), cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 77 alin. (1) lit. a) şi art. 5 din C. pen. (săvârşită în perioada 31.12.2012-13.09.2013 în legătură cu S.C. G. SRL).

S-a constatat că inculpata a fost reţinută, arestată preventiv şi arestată la domiciliu de la data de 18 iunie 2014 la data de 26 iunie 2024.

În temeiul art. 275 alin. (1) pct. 3 lit. b) din C. proc. pen., a fost obligată inculpata B. la plata sumei de 8.000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare aferente fazei de urmărire penală şi fazei de judecată în primă instanţă.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 249 alin. (1) din C. proc. pen., s-au menţinut măsurile asiguratorii luate prin sentinţa penală nr. 1260 din data de 24 octombrie 2023, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2015 asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale inculpatei B. în vederea acoperirii integrale a prejudiciului reţinut în sarcina sa, în cuantum de 675.980,64 RON, reprezentând debit principal la care se vor calcula obligaţiile fiscale accesorii începând cu data de la care obligaţia era scadentă şi şi până la achitarea integrală a prejudiciului.

- Pe latură civilă

S-a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

Au fost obligaţi în solidar inculpaţii A. şi B. şi S.C. G. S.R.L. la plata către stat a sumei de 675.980,64 RON reprezentând TVA aferentă infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b), alin. (2) din Legea nr. 241/2005, la care se vor calcula obligaţiile fiscale accesorii începând cu data cu data de la care obligaţia era scadentă şi până la data achitării integrale a debitului principal.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.

Împotriva deciziei penale nr. 691/A din 05 mai 2025, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, au formulat recurs în casaţie inculpaţii A. şi B. la data de 03.06.2025, prin apărător ales, avocat M..

Prin cererea formulată de inculpaţi a fost indicat drept temei pe care se întemeiază calea de atac - art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală), art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. (în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal) şi art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. (s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege).

În cuprinsul motivelor de recurs în casaţie, inculpaţii A. şi B. au invocat, în esenţă, în susţinerea cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi pct. 8 C. proc. pen., neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscala cu privire la G. S.R.L..

Din perspectiva elementelor constitutive, analizând împrejurările factuale ale cauzei se poate observa ca acestea nu se pliază pe cele solicitate de verbum regens al art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, respectiv "omisiunea, în tot sau în parte a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate" activitate imputata inculpaţilor fără nicio legătura cu G. S.R.L. - asociat unic şi administrator N..

În esenţa, soluţia de încetarea procesului penal având în vedere intervenirea prescripţiei răspunderii penale, s-a bazat exclusiv pe declaraţiile contradictorii şi subiective ale coinculpatului K., cu ignorarea probatoriului administrat în cauza şi din care s-au relevat următoarele împrejurări factuale:

- Inculpatul A. a înfiinţat J. S.R.L. în anul 2010, societate al cărei obiect de activitate era comercializarea pe piaţa internă a achiziţiilor de electronice, activitate perfect legala deoarece înfiinţarea unei societăţi cu scop economic nu constituie o infracţiune, aceasta fiind acuzata de evaziune fiscala şi achitată întrucât fapta nu există.

- G. S.R.L. era un furnizor al societăţii J. S.R.L. societate unde inculpatul A. deţinea calitatea de administrator.

- A. nu a înfiinţat şi nu a fost administratorul societăţii G. S.R.L., neexistand nicio proba obiectiva în acest sens la dosarul cauzei şi din care sa rezulte calitatea de contribuabil cu obligaţia corelativa de a înregistra în evidenţele contabile ale acestei societăţi veniturile impozabile.

- J. S.R.L. a înregistrat contabil şi declarat fiscal activitatea comerciala şi a achitat impozitul pe profit şi celelalte taxe indirecte aşa cum se menţionează şi în rechizitoriu şi nu poate fi trasă la răspundere pentru eventuale abateri în activităţile realizate de societăţile G. S.R.L., H. S.R.L., I. S.R.L., furnizori ai societăţii J. S.R.L. al cărei administrator a fost, fiind radiată.

- G. S.R.L. - asociat unic şi administrator N. a avut cu J. S.R.L. al cărui administrator era o activitate identică cu activitatea societăţilor H. S.R.L., I. S.R.L., pentru activitatea ultimelor două pronunţându-se o soluţie de achitare, întrucât fapta nu există.

- TVA-ul de plata şi TVA deductibili este considerat impozit indirect al statului pe activităţile economice prestate neputând fi considerată o "cheltuiala fictiva/nereala".

- Expertiza contabila judiciara a confirmat faptul ca operaţiunile de achiziţii intracomunitare şi livrările naţionale de bunuri au fost înregistrate şi declarate fiscal de către toate societăţile implicate, fiind de asemenea respectate dispoziţiile art. 301 Codul fiscal, aşa cum în mod corect s-a apreciat pentru celelalte societăţi.

- Expertiza contabilă judiciară a confirmat realitatea înregistrării contabile şi declaraţiilor fiscale realizate de către societăţile J. S.R.L. şi E. S.R.L. ca urmare a operaţiunilor de achiziţii şi a livrărilor naţionale de bunuri.

- Nu există o probă obiectivă (filmare audio-video, înregistrare ambientala interceptare") care să confirme presupusele acuzaţii fata de persoanele fizice A. şi B. "în legătura" cu Se. G. S.R.L. respectiv acuzaţie nereala "prin menţionarea" numărului de telefon ca număr de contact pentru G. S.R.L., precum şi contactarea personalului ONRC, toată această împrejurare derivând din declaraţiile contradictorii şi subiective ale unui coinculpat K. contrar probelor aflate la dosar ca alte persoane împreună cu administratorul societăţii N. au înfiinţat G. S.R.L. şi cu alte persoane a efectuat operaţiuni în numele acestei societăţi fiind şi împuternicite pe conturile societăţii, inculpaţii A. şi B. neavând nicio legătură.

- Dintr-o alta perspectiva, având în vedere reţinerea art. 48 alin. (1) C. pen. (modalitatea participaţiei penale a complicităţii) în sarcina inculpatei B., este de menţionat ca, pentru a se retine complicitatea ca formă a participatiei penale, trebuie sa se constate îndeplinirea cumulativa a anumitor condiţii, respectiv:

- Săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penala de o alta persoana în calitate de autor, iar sub acest aspect, Curtea de Apel Bucureşti nu a putut identifica care ar fi fost activităţile concrete la care inculpata ar fi contribuit, în calitate de complice, respectiv acţiunea precisa realizata de către aceasta, întrucât simpla menţiune conform căreia l-ar fi ajutat pe fiul său A. prin înfiinţarea SC. J. S.R.L. şi F. S.R.L., la menţinerea legăturii cu firma de contabilitate, etc, nu se circumscriu legii penale ci sunt activităţi legale.

- Săvârşirea de către complice a unor activităţi de înlesnire, ajutor la comiterea faptei de către autor, din acest punct de vedere, nu s-a putut identifica care ar fi fost actele concrete pe care inculpata le-ar fi îndeplinit în calitate de complice.

- Contribuţia complicelui sa fi folosit efectiv autorului în săvârşirea faptei prevăzute de legea penala, iar din aceasta perspectiva, nici în cuprinsul actului de sesizare a instanţei şi nici în considerentele sentinţei apelate nu se specifica cum şi în ce mod, ar fi înlesnit/ajutat la sustragerea de la plata obligaţiilor datorate bugetului consolidat al statului, cu atât mai mult cu cat inculpatul A. nu a fost administrator sau măcar asociat al societăţii G. S.R.L., neavând nici o legătura juridică, economica/comerciala cu aceasta societate, relaţia comerciala fiind intre SC. G. S.R.L. în calitate de furnizor şi SC. J. S.R.L. în calitate de cumpărător.

- Actul de complicitate, în oricare dintre modurile în care s-a manifestat trebuie sa fie efectuat cu intenţie, nici sub aspect subiectiv organele de urmărire penala şi instanţa de fond nu specifica forma de vinovăţie cu care inculpata ar fi contribuit la săvârşirea presupusei fapte având în vedere ca pentru existenta complicităţii se cere ca sprijinul sa fie acordat cu intenţie directa sau cu intenţie indirecta, care sunt elementele avute în vedere de organele judiciare şi care ar decela intenţia inculpaţilor A. şi B. de a ajuta la omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii în actele contabile ale societăţii G. S.R.L. - asociat unic şi administrator N..

Având în vedere toate aspectele prezentate supra, au solicitat să se observe ca toate acţiunile inculpaţilor A. şi B. nu se pliază pe elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscala, în varianta normativa prevăzuta la art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, fapta neexistând în materialitatea ei.

Neintrunirea elementului material al laturii obiective a infracţiunii de evaziune fiscala

Instanţa de control judiciar era obligata sa demonstreze ce operaţiuni derulate de G. S.R.L. au fost omise, în tot sau în parte, din evidentele contabile, cu luarea în considerare a documentaţiei justificative, precum şi obligaţia administratorului N. de a înregistra aceste raporturi comerciale în contabilitatea G. S.R.L., întrucât în sesizarea ANAF din 10.03.2014 şi Ordonanţa de începere a urm. penale in rem din 14.04.2014 acuzaţia era de nedeclarare, iar organele de politie DGPMB au solicitat ANAF în 25.08.2014 situaţia fiscala a tuturor societăţilor pentru perioada ian. 2013 - iunie 2014.

Astfel, alegaţiile realizate în legătura cu fapta incriminata de textul art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 sunt nedublate de niciun mijloc de proba care sa vina în susţinerea acuzei astfel cum a fost modificata şi confirmata de către instanţa de control judiciar, dar nici nu se pliază pe cele solicitate de verbum regens al lit. b), respectiv a omisiunii evidenţierii, în tot sau în parte, în actele contabile ale unei societăţi a operaţiunilor economice.

Neidentificarea urmării imediate ca element obligatoriu al laturii obiective a infracţiunii de evaziune fiscala

Sub acest aspect, au arătat că fapta de evaziune fiscală, astfel cum este prevăzuta de dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 are ca urmare imediata un rezultat ce consta fie intr-o neplata a obligaţiilor fiscale către bugetul consolidat al statului, fie intr-o plata a unor obligaţii fiscale reduse în raport cu cele prevăzute de lege.

Au arătat că impactul la bugetul de stat este zero RON, având în vedere ca societăţile furnizoare inclusiv G. S.R.L. au raportat livrările naţionale prin Declaraţiile 394 întocmai cum au raportat şi achiziţiile cele doua societăţi cumpărătoare expertizate S.C. J. S.R.L. şi O., iar societăţile G. S.R.L., H. S.R.L., I. S.R.L. au avut statut de furnizori şi situaţie comerciala identica pentru ultimele doua societăţi furnizoare H. S.R.L. şi I. S.R.L. cat şi pentru societăţile J. S.R.L., E. S.R.L., F. S.R.L. pronunţându-se soluţii de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. - fapta nu exista, actele materiale nu exista, rezulta ca lipseşte în integralitate rezultatul ilicit pentru presupusa acuzaţie reţinuta în sarcina inculpaţilor B. şi A. "în legătura" cu G. S.R.L. -asociat unic şi administrator N..

Neîntrunirea raportului cauzal dintre acţiunea ce constituie elementul material şi urmarea imediata a infracţiunii de evaziune fiscala

Infracţiunea de evaziune fiscala fiind o infracţiune de rezultat, în modalitatea normativa reţinuta în sarcina inculpaţilor B. şi A., legătura de cauzalitate trebuie demonstrata, aceasta nereieşind din însăşi materialitatea faptei, ex re.

Neidentificarea elementului subiectiv concret al infracţiunii de evaziune fiscala

Din aceasta perspectiva, au arătat ca organele judiciare (procuror/instanţa de fond şi mai ales Instanţa de apel) nu au identificat în cuprinsul faptei de evaziune fiscala ce li se imputa niciun aspect care circumstantiază latura subiectiva.

De altfel, în curprinsul deciziei penale nr. 691A/05.05.2025 exista o omisiune a completului de judecata în a specifica, concret, în cadrul formei de vinovăţie cu care se presupune ca am fi acţionat, în modalitatea autoratului/complicitatii la comiterea acestei infracţiuni, scopul avut în vedere, la nivel intelectiv, cu atât mai mult cu cat nu exista nicio legătura dintre noi şi G. S.R.L. asociat unic şi administrator N..

Aşadar, cu atât mai mult cu cat latura subiectiva a presupusei fapte prevăzute şi sancţionate de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 este condiţionată de un element circumstanţial, respectiv scopul, în cuprinsul deciziei recurate era obligatorie menţionarea în integrum a formei de vinovăţie cu privire la aceasta societate.

Sub acest aspect, reiese cu claritate şi sub aspect intelectiv ca nici acuzarea şi nici Instanţa de control judiciar nu au putut demonstra întrunirea elementelor constitutive ale presupusei infracţiuni de evaziune fiscala reţinută exclusiv "în legătura" cu G. S.R.L., unica soluţie, prin raportare la probatoriul administrat care confirma teza apărării, fiind aceea de achitare, întrucât fapta nu exista.

Au arătat ca toţi martorii obiectivi neagă existenta unor activităţi nelegale de către inculpatul A., la care sa-şi fi dat concursul mama sa, inculpata B., privind J. S.R.L., cu atât mai mult "în legătura" cu G. S.R.L. cu care nu a avut nicio implicare în activitatea acesteia, fiind doar furnizorul societăţii J. S.R.L..

Astfel, persoanele care au ţinut contabilitatea societăţilor J. S.R.L. - radiata, F. S.R.L. (A., B.) E. S.R.L. (C., luga D.) nu au indicat vreo intervenţie a inculpaţilor în scopul sustragerii de la plata obligaţiilor fiscale datorate bugetului consolidat al statului, prin crearea unui mecanism de evidenta în documentaţia contabila a unor operaţiuni nereale fata de aceste societăţi sau fata de altele terţe cu care nu a avut nici un contact.

Dintr-o alta perspectiva, comparând declaraţiile oferite în cursul urmăririi penale cu cele oferite în fata Instanţelor de judecata (fond şi apel) se pot lesne observa diferenţe de nuanţa, aspecte care caracterizează modalitatea în care organele de urmărire penala au condus ancheta şi ţintele acestui dosar. Cu toate acestea, nicio declaraţie nu plasează activitatea inculpaţilor sub umbrela unei scheme evazioniste aşa cum a presupus Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.

Concluzionând şi sub aspectul probei cu înscrisuri rezulta cu puterea evidentei faptul ca s-a dispus în mod greşit o soluţie de condamnare pentru o fapta inexistenta şi care nu este prevăzuta de legea penala în accepţiunea dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 şi pct. 8 C. proc. pen.

În susţinerea cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., inculpaţii au arătat că, în privinţa soluţiei de înlăturare a variantei normative prevăzute de dispoziţiile art. 9 lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, având în vedere constatarea inexistentei actelor materiale imputate în legătura cu societăţile J. S.R.L. şi E. S.R.L. aceasta a fost dispusa în mod nelegal, întrucât în cazul în care se constata incidenţa cazului prevăzut de textul art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. soluţia trebuia sa fie una de achitare.

Prin urmare, au apreciat ca fiind incident cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., întrucât sintagma "pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", nu vizează doar stabilirea pedepsei în limitele prevăzute de lege în raport de încadrarea juridica şi cauzele sau stările de agravare şi atenuare reţinute prin hotărârea definitiva în caile de atac, ci impune o verificare şi prin raportare la principiile ce au influenta asupra tratamentului sancţionator, acest text de lege având o interpretare mai larga.

În cuprinsul aceloraşi motive de recurs în casaţie, au mai fost invocate următoarele:

- nelegalitatea soluţionării laturii civile ca urmare a nelegalităţii cererii de constituire ca parte civila a ANAF;

- nelegalitatea menţinerii masurilor asigurătorii prin decizia penala ca urmare a încălcării puterii de lucru judecat având în vedere că, în cadrul dosarului nr. x/2015, s-a admis de către Curtea de Apel Bucureşti- S I Penala contestaţia inculpaţilor A. şi B. şi alţii prin care s-a decis ridicarea masurilor asigurătorii luate prin Ordonanţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti;

- nelegalitatea hotărârii penale din perspectiva nemotivării soluţiei de condamnare;

În raport de toate aceste motive, inculpaţii A. şi B. au solicitat casarea deciziei recurate şi, rejudecând, să se dispună achitarea, în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. sub aspectul săvârşirii presupusei infracţiuni de evaziune fiscală (fapta prevăzută de dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. b) şi lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 77 lit. a) C. pen.), în ambele modalităţi reţinute, respectiv autorat/complicitate, întrucât fapta nu există.

Examinând admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casaţie, în conformitate cu prevederile art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 440 alin. (2) C. proc. pen., cu titlul marginal "Admiterea în principiu", dacă cererea de recurs în casaţie nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispoziţiile art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6), art. 437 şi art. 438, instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie.

Procedând, prioritar, la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 434, art. 435 şi art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. proc. pen., magistratul asistent raportor constată că, în cuprinsul cererii este menţionat numele şi prenumele recurenţilor, semnătura apărătorului ales al acestora, iar decizia penală nr. 691/A din 05 mai 2025, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, recurată în prezenta cauză, face parte din categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casaţie şi că recursul în casaţie a fost formulat în termen având în vedere lipsa comunicării deciziei instanţei de apel.

În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., astfel cum a fost consacrată în jurisprudenţă, se constată că, formal, criticile invocate de inculpaţii A. şi B. nu se circumscriu în conţinut dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 7, pct. 8 şi pct. 12 C. proc. pen.

Analizând motivele invocate de recurenţii inculpaţi A. şi B., Înalta Curte constată, sub un prim aspect, că trăsătura esenţială a prevederii faptei de legea penală este enumerată în art. 15 alin. (1) C. pen. distinct de aceea ca fapta să fie comisă cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o, împrejurare din care reiese că, prin sintagma "faptă prevăzută de legea penală", se înţelege orice act de conduită (acţiune sau inacţiune) sau manifestare de voinţă exteriorizată care determină o modificare în realitatea obiectivă, neconvenabilă ordinii sociale şi, ca atare, incriminată în norma penală.

Prin urmare, dată fiind natura juridică a recursului în casaţie, de cale extraordinară de atac exclusiv de drept, dar şi faptul că existenţa unei cauze justificative sau de neimputabilitate, precum şi lipsa vinovăţiei prevăzute de lege constituie alte situaţii în care punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale sunt împiedicate, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a şi lit. d) C. proc. pen., diferite de aceea a neprevederii faptei în legea penală, reglementată de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., rezultă că, în concepţia legiuitorului, înţelesul sintagmei folosite de acest din urmă text de lege nu poate fi decât acela la care se referă cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., caz care exclude, astfel, orice analiză în legătură cu întrunirea condiţiilor de tipicitate subiectivă a infracţiunii.

Ca atare, expresia "faptă care nu este prevăzută de legea penală" vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracţiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravenţională, materială sau disciplinară), cât şi situaţia în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăţia prevăzută de lege".

În atare condiţii, se observă că, deşi pe calea recursului în casaţie promovat inculpaţii A. şi B. au invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7, pct. 8 şi pct. 12 C. proc. pen., esenţa susţinerilor acestora constă în aceea că instanţele au interpretat eronat probatoriul administrat în cauză, (cu referire la declaraţiile martorilor audiaţi şi la înscrisurile administrate), reţinând o situaţie de fapt care nu corespunde realităţii. Or, prin aceste critici, recurenţii, negând situaţia de fapt reţinută prin rechizitoriu şi de către instanţele inferioare, încearcă să acrediteze ideea că nu se fac vinovaţi de săvârşirea faptei pentru care au fost condamnaţi, tinzând, în realitate, la o reapreciere a probelor administrate în cauză cu consecinţa stabilirii unor împrejurări faptice diferite de cele reţinute de instanţele inferioare, ceea ce nu este permis a fi realizat pe calea extraordinară a recursului în casaţie, care, potrivit art. 433 C. proc. pen., se limitează exclusiv la verificarea legalităţii hotărârii atacate.

Din această perspectivă, se subliniază că, pe calea cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu se poate proceda la reinterpretarea materialului probator de la dosar având drept consecinţă stabilirea unei alte baze factuale, care să conducă la achitarea inculpaţilor pentru infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. b) şi lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., aşa cum au solicitat recurenţii, acest atribut aparţinând exclusiv instanţei de fond şi, respectiv, de apel.

Astfel, în prezentul cadru procesual, Înaltei Curţi nu îi este permis să cenzureze concluzia la care a ajuns instanţa de apel cu privire la întrunirea elementelor de tipicitate subiectivă a infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. b) şi lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, pentru care au fost condamnaţi, cu atât mai mult cu cât constatările făcute sub acest aspect s-au realizat prin evaluarea tuturor împrejurărilor de fapt în care a fost concepută şi derulată activitatea imputată, astfel cum acestea au rezultat din probele administrate pe parcursul procedurii judiciare, iar în calea extraordinară de atac nu se poate realiza o reinterpretare a materialului probator în vederea reconfigurării situaţiei factuale, intrată deja în puterea lucrului judecat.

Înalta Curte nu poate rejudeca pentru a treia oară o cauză penală, în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi în apel. În plus, în cadrul recursului în casaţie pot fi invocate şi analizate doar anumite încălcări ale legii, fără ca vreuna dintre criticile recurenţilor inculpaţi să poată fi circumscrisă cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Astfel, calea de atac extraordinară a recursului în casaţie nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci doar controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., având, aşadar, ca scop exclusiv sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală şi nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor şi a vinovăţiei persoanei condamnate.

Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi/sau apel intră în puterea lucrului judecat şi nu pot face obiectul cenzurii Înaltei Curţi învestite cu judecarea recursului în casaţie, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege şi invocate de recurenţi să se raporteze exclusiv la situaţia factuală şi elementele care au circumstanţiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

De esenţa reţinerii acestui caz de casare este constatarea împrejurării că fapta reţinută prin hotărârea definitivă în urma administrării probatoriului nu este tipică. Pentru a verifica dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, jurisprudenţa a statuat câteva principii care trebuie respectate, astfel: se va avea în vedere situaţia de fapt deja stabilită de instanţa de apel, care nu poate fi schimbată, având caracter definitiv; în analiza cazului de casare nu se poate verifica existenţa concordanţei între starea de fapt reţinută de instanţă şi conţinutul mijloacelor de probă; nu există posibilitatea de a interveni asupra analizei probelor efectuate de instanţa de apel; nu este permis a se examina existenţa şi suficienţa probelor pe care s-a întemeiat soluţia de condamnare; nu se poate reexamina probatoriul şi reaprecia situaţia de fapt stabilită în mod definitiv de instanţa de apel; instanţa de recurs nu poate examina vinovăţia.

Deopotrivă, se evidenţiază că, în temeiul cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate analiza exclusiv dacă faptele, astfel cum au fost reţinute prin decizia recurată, corespund tiparului de incriminare a celor pentru care s-a dispus condamnarea inculpaţilor, fără posibilitatea de a reaprecia probatoriul administrat sau de a statua asupra situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel.

Înalta Curte constată că aspectele invocate de inculpaţii A. şi B. prin motivele de recurs în casaţie pornesc de la contestarea probatoriului administrat şi presupun o reapreciere a acestuia.

Mai exact, solicitarea inculpaţilor A. şi B. de a se dispune achitarea în baza art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. (fapta nu există) sub aspectul infracţiunii pentru care au fost trimişi în judecată şi condamnaţi de cele două instanţe inferioare are la bază reanalizarea tuturor aspectelor de fond ale cauzei, inclusiv probatoriul, recurenţii urmărind, în realitate, o rejudecare a cauzei în cadrul procedurii recursului în casaţie ca al treilea grad de jurisdicţie.

Or, scopul recursului în casaţie este de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de control judiciar, iar argumentele invocate de inculpaţi nu susţin niciunul dintre cazurile de casare expres şi limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen., fiind formal circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7, pct. 8 şi pct. 12 C. proc. pen.

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege, legiuitorul urmărind prin această cale de atac extraordinară nu o rejudecare a litigiului, respectiv a fondului cauzei, ci o verificare a hotărârii pronunţate de instanţele de judecată din perspectiva legalităţii acestora. Cu alte cuvinte, recursul în casaţie reprezintă un mijloc de a repara aspectele de legalitate şi nu are, în consecinţă, drept obiect rezolvarea unei cauze penale, ci sancţionarea sentinţelor şi deciziilor necorespunzătoare, în scopul respectării legislaţiei şi a uniformităţii jurisprudenţei. Recursul nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor sau a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În acest cadru procesual, instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, iar orice chestiune de fapt sau chiar de drept, ce nu se circumscrie cazurilor expres reglementate este considerată intrată în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii instanţei învestite cu judecarea recursului în casaţie. Amplele trimiteri la materialul probator ori la situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, în susţinerea cererii de recurs în casaţie, excedează competenţei funcţionale, instanţa de recurs neavând abilitatea de a proceda la reaprecierea probelor ori la reaprecierea bazei factuale ce au condus la condamnarea inculpaţilor.

În ceea ce priveşte susţinerile recurenţilor referitoare la caracterul subiectiv al interpretării probelor de către instanţa de apel ori caracterul neesenţial al împrejurărilor reţinute ca fiind neadevărate, Înalta Curte constată că ele tind, în exclusivitate, la reevaluarea materialului probator şi la reconfigurarea stării de fapt, chestiuni care nu pot fi valorificate în contextul niciunuia dintre cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 438 C. proc. pen.

Analiza conţinutului mijloacelor de probă pe care instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia, a fiabilităţii acestora ori a eventualelor contradicţii între ceea ce rezultă din probe, pe de o parte, şi starea de fapt reţinută de instanţă, pe de altă parte, excedează limitelor cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. Acest din urmă temei legal permite verificarea hotărârii exclusiv în drept, din perspectiva concordanţei între starea de fapt reţinută de instanţe şi conţinutul normei de incriminare valorificate la încadrarea juridică, nicidecum reaprecierea elementelor de fapt reţinute, cu autoritate de lucru judecat, prin hotărârea penală definitivă.

Statuările în fapt ale instanţei care a pronunţat hotărârea definitivă ori suportul probator al concluziilor sale nu pot face obiectul cenzurii instanţei de casaţie, controlul acesteia din urmă fiind strict limitat la corespondenţa dintre starea de fapt stabilită, în mod definitiv, prin hotărârea atacată, şi conţinutul legal al infracţiunilor reţinute în sarcina inculpaţilor, pentru care s-a pronunţat hotărârea de condamnare.

Or, în speţă, principalele critici aduse de cei doi recurenţi inculpaţi vizează elemente esenţial circumscrise atitudinii subiective pe care ar fi avut-o la săvârşirea infracţiunilor pentru care au fost condamnaţi, pornindu-se de la alegaţia lipsei intenţiei în săvârşirea faptelor şi continuându-se cu evidenta contestare a modului de apreciere a probatoriului administrat sub acest aspect.

Finalitatea demersului recurenţilor este, în mod neechivoc, aceea a reevaluării suportului probator al concluziei instanţei de apel privind atitudinea lor psihică faţă de faptă şi urmările ei, finalitate care nu este, însă, proprie examinării tipicităţii obiective a infracţiunilor comise şi excedează vădit limitelor cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Cum motivele invocate de inculpaţi în susţinerea recursurilor în casaţie vizează o interpretare a probatoriului, Înalta Curte constată că într-o cale extraordinară de atac menită a remedia exclusiv erori de drept nu se poate realiza o analiză a situaţiei de fapt şi nicio reevaluare a materialului probator.

Instanţa de casaţie este îndrituită a statua numai asupra aspectelor de legalitate a hotărârii definitive, în strictă concordanţă cu împrejurările factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanţa de apel, fără a putea reevalua ea însăşi, în calea extraordinară de atac, temeinicia concluziilor definitive formulate cu privire la configuraţia faptică a acuzaţiilor.

Fiind o instanţă care nu are în competenţă administrarea de probe cu privire la situaţia de fapt, instanţa de recurs în casaţie nu poate aprecia efectele probatoriului în materia faptelor sau în materia cauzelor, circumstanţelor ori criteriilor de individualizare a pedepselor.

Mai exact, recurenţii au solicitat, în mod implicit, reevaluarea materialului probator sub aspectul conţinutului faptic propriu-zis al actelor ce li se impută ori al altor împrejurări de fapt cu relevanţă asupra reţinerii configuraţiei tipice a infracţiunii.

Astfel, criticile inculpaţilor A. şi B. aduc în discuţie aspecte de temeinicie a hotărârii recurate, iar nu de legalitate, întrucât tind la reanalizarea situaţiei de fapt şi reevaluarea materialului probator administrat în cauză, aspecte care nu pot fi valorificate în contextul niciunuia dintre cazurile de casare expres şi limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen.

A solicita Înaltei Curţi, pe calea recursului în casaţie, să cenzureze fundamentul faptic al concluziilor instanţei de apel sub aspectul analizat echivalează cu a supune unei noi judecăţi nu legalitatea deciziei recurate prin raportare la particularităţile faptice ale speţei, ci înseşi particularităţile în discuţie, ceea ce excedează vădit scopului şi obiectului recursului în casaţie, astfel cum sunt reglementate de art. 433 C. proc. pen.

Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci verifică exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare; o atare verificare exclude reevaluarea chestiunilor de fapt, indiferent dacă ele au stat la baza reţinerii existenţei infracţiunii ori au justificat factual aplicarea legii penale sub aspectul tratamentului sancţionator.

În ceea ce priveşte criticile formulate de recurenţi prin raportare la motivul de recurs prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., respectiv "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", Înalta Curte constată că, în realitate, susţinerile acestora sub acest aspect au un caracter cu totul subsidiar, condiţionat de eventuala admitere a criticilor raportate la prevederile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Or, Înalta Curte subliniază că dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. sunt incidente numai în situaţia în care pedeapsa stabilită de către instanţa de apel, prin raportare la toate normele de drept substanţial relevante pentru tratamentul sancţionator, este nelegală.

Prin urmare, formularea unor critici care nu se subsumează cazului de casare invocat echivalează cu nemotivarea în fapt a recursului în casaţie, împrejurare care atrage nerespectarea condiţiei de admisibilitate prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

Invocarea formală a unui caz de casare nu este susceptibilă de a conduce, în mod automat, la constatarea admisibilităţii recursului în casaţie, argumentele prezentate de recurenţi trebuind să aibă aptitudinea, cel puţin la nivel teoretic, de a provoca o verificare pe fond a căii extraordinare de atac formulate, condiţie neîndeplinită în speţă.

Aşadar, admisibilitatea recursului în casaţie nu presupune doar îndeplinirea unei condiţii formale a indicării unuia dintre cazurile prevăzute de lege, dacă nu este îndeplinită şi condiţia ca dezvoltarea motivului de recurs în casaţie să susţină măcar aparent criticile pe care legiuitorul le-a considerat a fi posibil să fie examinate în cadrul acestei căi extraordinare de atac.

Îndeplinirea formală a unei condiţii din art. 440 C. proc. pen., ca de exemplu indicarea unui caz de casare prevăzut de lege, deşi necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibil a recursului în casaţie. Astfel, indicarea unui caz de recurs în casaţie dintre cele prevăzute de lege şi susţinerea unor considerente care nu au legătură cu respectivul caz de casaţie, nu permit instanţei examinarea unei hotărâri definitive, astfel încât o atare cale de atac apare ca inadmisibilă.

Pentru aceste considerente, constatând că cererea de recurs în casaţie nu îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., întrucât motivele invocate în cuprinsul cererii nu se circumscriu în conţinut cazurilor de recurs în casaţie invocate, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7, pct. 8 şi pct. 12 C. proc. pen., acestea fiind invocate în mod formal, în temeiul art. 440 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpaţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 691/A din data de 05 mai 2025, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2015.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenţii- inculpaţi la plata sumei de câte 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpaţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 691/A din data de 05 mai 2025, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2015.

Obligă recurenţii-inculpaţi la plata sumei de câte 300 de RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 noiembrie 2025.