Cassation reducing domestic violence sentence to statutory minimum under lex mitior despite appellate error

Şedinţa publică din data de 13 noiembrie 2025

Deliberând asupra recursurilor în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B., constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 150 din 17 martie 2025 pronunţată de Judecătoria Carei s-au hotărât următoarele:

1. În temeiul art. 218 alin. (1) şi (3) lit. a) şi c) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1), art. 77 lit. e) şi art. 5 din C. pen., raportat la art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de viol, în formă continuată.

În baza art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen. şi art. 67 alin. (2) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioadă de 4 ani, care se va executa conform dispoziţiilor art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen.

În baza art. 65 raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii aceloraşi drepturi, aceasta urmând a se executa din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa privativă de libertate va fi executată sau considerată ca executată.

În temeiul art. 199 alin. (1) raportat la art. 193 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., raportat la art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de violenţă în familie, în formă continuată.

În baza art. 38 alin. (1) raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., au fost contopite cele două pedepse în pedeapsa cea mai grea, de 5 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 1/3 din cealaltă pedeapsă, respectiv 4 luni închisoare, inculpatul urmând să execute pedeapsa rezultantă de 5 ani şi 4 luni închisoare.

În baza art. 45 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioadă de 4 ani, care se va executa conform art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen.

În baza art. 45 alin. (5) din C. pen. raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea aceloraşi drepturi, care se va executa din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale privative de libertate.

În temeiul art. 4 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2008, s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpat, după rămânerea definitivă a hotărârii.

2. În temeiul art. 199 alin. (1) raportat la art. 193 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., raportat la art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., a fost condamnată inculpata B. la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de violenţă în familie, în formă continuată.

În baza art. 91 din C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, pe durata unui termen de 2 ani, conform dispoziţiilor art. 92 din C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) din C. pen., a fost obligată inculpata ca, pe durata termenului de supraveghere, să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Satu Mare, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen. s-a impus inculpatei să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen. s-a dispus ca, pe parcursul termenului de supraveghere, inculpata să presteze muncă neremunerată în folosul comunităţii, în cadrul Primăriei municipiului Carei, judeţul Satu Mare sau în cadrul Primăriei comunei Sanislău, judeţul Satu Mare, pe o perioadă de 60 de zile lucrătoare.

În baza art. 91 alin. (4) din C. pen. s-a atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen.

În temeiul art. 19, art. 25 şi art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., raportat la art. 1357 şi art. 1391 din C. civ., s-a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă C., dispunându-se obligarea inculpaţilor, în solidar, la plata sumei de 50.000 RON, cu titlu de daune morale, în favoarea acesteia.

În temeiul art. 275 alin. (6) raportat la art. 273 alin. (4) din C. proc. pen., s-a dispus avansarea din fondurile Ministerului Justiţiei a onorariului cuvenit interpretului D. pentru serviciile de traducere din/în limba maghiară.

În temeiul art. 272 alin. (1) şi 275 alin. (6) din C. proc. pen., s-a dispus virarea din fondurile Ministerului Justiţiei, în contul Baroului Satu Mare, a onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu.

În baza art. 274 alin. (1) din C. proc. pen. au fost obligaţi inculpaţii la plata sumei de câte 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare în favoarea statului, din care suma de 500 RON reprezintă cheltuieli efectuate în cursul urmăririi penale.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat apel inculpaţii A. şi B..

Prin decizia penală nr. 631/A din 30 iulie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori s-au decis următoarele:

S-a respins cererea de repunere pe rol a cauzei formulată de inculpaţii A. şi B..

S-au admis apelurile declarate de inculpaţii A. şi B. împotriva sentinţei penale nr. 150 din 17 martie 2025 pronunţată de Judecătoria Carei, s-a desfiinţat, în parte, hotărârea atacată, iar în rejudecare:

I. S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 5 ani şi 4 luni închisoare aplicată inculpatului A., în pedepsele componente de 5 ani închisoare şi 1 an închisoare şi s-a înlăturat sporul de pedeapsă de 4 luni închisoare.

S-au descontopit pedepsele complementare şi accesorii aplicate inculpatului A., respectiv interzicerea exercitării dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen., pe o perioadă de 4 ani.

S-a menţinut pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de viol, în formă continuată, prev. de art. 218 alin. (1) şi alin. (3) lit. a) şi c) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1), art. 77 lit. e) C. pen. şi art. 5 din C. pen.

S-au menţinut pedepsele complementare şi accesorii aplicate pe lângă pedeapsa principală.

S-a redus pedeapsa aplicată aceluiaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de violenţă în familie, în formă continuată, prev. de art. 199 alin. (1) raportat la art. 193 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., de la 1 an închisoare la 6 luni închisoare.

În baza art. 38 alin. (1) raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., s-au contopit cele două pedepse şi s-a aplicat pedeapsa cea mai grea, de 5 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 2 luni închisoare, urmând ca, în final, inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 5 ani şi 2 luni închisoare, în regim de detenţie.

În baza art. 45 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioadă de 4 ani, care se execută conform art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen.

În baza art. 45 alin. (5) din C. pen. raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea aceloraşi drepturi, care se execută din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale privative de libertate.

II. S-a înlăturat dispoziţia instanţei de fond de condamnare a inculpatei B. la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de violenţă în familie, în formă continuată, prev. de art. 199 alin. (1) raportat la art. 193 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., precum şi dispoziţiile art. 91 şi urm. din C. pen. privind suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 6 luni închisoare.

În baza art. 396 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen. raportat la art. 61 din C. pen. s-a dispus condamnarea inculpatei B. la pedeapsa de 3.750 RON amendă penală (250 de zile-amendă a câte 15 RON) pentru săvârşirea infracţiunii de violenţă în familie, în formă continuată, prev. de art. 199 alin. (1) raportat la art. 193 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.

S-a atras atenţia inculpatei asupra prevederilor art. 63 alin. (1) din C. pen., respectiv că, în situaţia în care, cu rea-credinţă, nu execută pedeapsa amenzii, în tot sau în parte, numărul zilelor-amendă neexecutate se înlocuieşte cu numărul corespunzător de zile cu închisoarea.

S-a pus în vedere inculpatei că, potrivit art. 559 alin. (1) din C. proc. pen., are obligaţia să depună dovada de plată integrală a amenzii la judecătorul delegat cu executarea din cadrul Judecătoriei Carei, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii.

III. S-au înlăturat dispoziţiile civile privind obligarea inculpaţilor, în solidar, la plata de despăgubiri morale către partea civilă şi s-a reformat latura civilă a cauzei în sensul obligării inculpatului A. la plata sumei de 45.000 RON, cu titlu de daune morale, către partea civilă C. şi a inculpatei B. la plata sumei de 5.000 RON, cu titlu de daune morale, către aceeaşi parte civilă.

S-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în apel au fost lăsate în sarcina acestuia.

În baza art. 272 rap. la art. 275 alin. (6) din C. proc. pen. s-a dispus avansarea din fondurile Ministerului Justiţiei a onorariului apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 565 RON, iar în temeiul art. 273 alin. (4) din C. proc. pen., s-a dispus achitarea din fondul Ministerului Justiţiei a retribuţiei cuvenite interpretului autorizat de limbă maghiară.

Împotriva deciziei penale nr. 631/A din 30 iulie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori au declarat recurs în casaţie inculpaţii A. şi B., demersul judiciar al recurenţilor fiind fundamentat pe cazul de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., iar în cazul recurentului inculpat A., şi pe cazul de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen.

În argumentarea cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., recurenţii au susţinut, în esenţă, că hotărârea atacată este nelegală, întrucât a fost dată cu încălcarea, pe de o parte, a dreptului la apărare, câtă vreme instanţa de apel a respins toate probele pertinente şi utile cauzei propuse de către cei doi inculpaţi iar, pe de altă parte, cu nerespectarea principiului in dubio pro reo, în condiţiile în care nu există probe directe cu privire la săvârşirea infracţiunilor, în special a celei de viol, probele administrate nefiind în măsură să dovedească, dincolo de orice dubiu, că A. a săvârşit infracţiunile pentru care a fost condamnat.

Or, în aceste condiţii, instanţa de apel trebuia să pronunţe o hotărâre cu respectarea dispoziţiilor art. 4 alin. (2) şi art. 103 alin. (2) din C. proc. pen. şi să dispună achitarea inculpaţilor în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a), b) şi c) din C. proc. pen., în special în ceea ce priveşte infracţiunea de viol. Această soluţie se impunea mai ales în condiţiile în care instanţa de apel, cu nerespectarea dreptului la apărare, a respins cererea în probaţiune formulată de inculpaţi, deşi aceasta ar fi trebuit să fie admisă în raport cu art. 420 alin. (5) din C. proc. pen., deoarece între declaraţiile martorilor şi ale părţii civile există reale contradicţii.

În concret, în ceea ce priveşte infracţiunea de violenţă în familie reţinută în sarcina inculpatei B., s-a susţinut că se impune achitarea acesteia în baza art. 16 alin. (1) lit. a), b) şi c) din C. proc. pen., raportat la următoarele probe:

- declaraţiile persoanei vătămate date în faza de urmărire penală, în care nu există nicio menţiune privitoare la săvârşirea de agresiuni fizice cauzatoare de suferinţe; ulterior, în declaraţia din 06.01.2021, persoană vătămată a menţionat "mama mi-a mai dat câte o palmă peste fată şi după ceafă...nu îmi aduc aminte când anume, mai demult oricum";

- declaraţia persoanei vătămate în faţa primei instanţe de judecată:

"B. m-a lovit foarte puţin, doar cu degetele", "cu doamna Majer nu am avut probleme, doar faptul că nu este atentă la propriul ei soţ";

- declaraţiile inculpatului E. din faza de urmărire penală, care se coroborează cu declaraţiile părţii civile: "am văzut-o pe soţia mea să o atingă pe F. în scop de atenţionare, atingeri în urma cărora nu a plâns şi nu s-a plâns nici ea, nici nimeni";

- actele întocmite de lucrătorii şi specialiştii D.G.A.S.P.C. (psihologi, neurologi, consilieri) din care rezultă că, în perioada presupuselor agresiuni fizice, cu ocazia verificărilor, consulturilor şi evaluărilor făcute părţii civile, nu au identificat agresiuni fizice, emoţionale sau sexuale asupra acesteia;

- declaraţia martorului G.:

"Cum se comporta familia E. cu copiii? Foarte bine se comportau. Îmi lipsesc foarte mult, nu mai locuiesc la ei de 2 ani . . . . . . . . . .îmi lipseşte foarte mult familia E., până la 14 ani am locuit la aceştia. Niciodată nu m-au lovit inculpaţii. Pot să spun şi altceva? Aş vrea să mă întorc la H.";

- declaraţia martorului I., vecină:

"Eu am mers de multe ori la ei în vizită fără să anunţ, dar niciodată nu am văzut-o pe F. să aibă vreo urmă de lovire sau vânătăi sau zgârieturi, nu a fost niciodată lovită în faţa mea de niciunul. Dacă nu făcea ceva bine, prin cuvinte, mai mult B. ocupându-se de copii, îi atrăgea atenţia: F., tu eşti mai mare, aşa trebuie să faci, leagă-ţi părul sau aşa ceva, niciodată nu a fost murdară, cu hainele rupte, nu au făcut deosebire între copii, toţi mâncau aceeaşi mâncare";

- declaraţia martorului J., vecină:

"m-a marcat mult când am aflat ce s-a întâmplat în familie, nu am crezut acest lucru, copiii au crescut frumos în familia E.", "când ne întâlneam totdeauna era îmbrăcată frumos, nu am observat nimic în neregulă", "Pe strada noastră stau mai mulţi copii şi la ei era piscină vara şi copiii de pe stradă veneau la ei. După masă, când veneam de la serviciu, vedeam copiii jucându-se în curtea familiei E., era o atmosferă bună după părerea mea", "acasă erau copii, se jucau toţi"; "Cunoaşteţi să se fi exercitat agresiune asupra lui F.? Eu nu am văzut. S-a plâns vreodată F. de aşa ceva? Nu. Ştiţi să-i fi fost frică de el? Nu";

- fişa de evaluare psihologică întocmită de psihologul K. la data de 09.12.2019 (dată la care, conform celor reţinute de prima instanţă, s-ar fi petrecut faptele reţinute în sarcina celor doi inculpaţi), în care s-au menţionat următoarele cu privire la persoana vătămată: "tendinţă la îndărătnicire, încăpăţânare"; caracter: "în devenire - atitudini faţă de muncă şi faţă de alţii negative"; aria afectivităţii: "sugestivitate, influenţabilitate crescute", comportamentul social adaptativ: "persoană de referinţă pentru copil: asistentul maternal - se ocupă de copil", "asistentul maternal are o influentă pozitivă";

- fişa de evaluare psihologică întocmită de psihologul K. la data de 28.11.2017, prin care se stabileşte ca fiind "persoană de referinţă pentru copil: asistentul maternal, ...se ocupă de copil", "asistentul maternal se implică în creştere si educaţie";

- declaraţia martorei K., profesionist audiat în această calitate, la data de 01.02.2023, în care s-a arătat:

"nu am constatat la data evaluării nimic despre abuzuri, aveam obligaţia de a le raporta" răspunsul nr. 4, "testele pe care le fac pot dezvălui traume de natură fizică sau sexuală".

Or, toate aceste probe sunt de natură a conduce la concluzia corectă şi legală că recurenta B. a fost condamnată, deşi aceasta trebuia achitată.

Conduita recurentei nu poate fi calificată ca fiind infracţiune, acţiunile sale intrând în sfera dispoziţiilor art. 489 din C. civ. privind măsurile disciplinare care le sunt permise părinţilor în privinţa copiilor lor, astfel că în cauză este incident motivul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Deşi instanţa de apel a constatat că acţiunile recurentei au constat în câteva atingeri, acestea, ca şi zonele vizate, nefiind de natură a crea suferinţe fizice persoanei vătămate, a condamnat-o pe inculpata B., apreciind în mod eronat că aceste acţiuni s-ar subsuma laturii obiective a unei infracţiuni de violenţă. Aceasta în condiţiile în care nici persoana vătămată nu a pretins că ar fi fost bătută de către recurentă, ci că aceasta i-a aplicat nişte măsuri disciplinare pertinente, menite să o cuminţească, acceptând că la momentul de referinţă aceasta nu era cuminte.

Practic, toate aceste acţiuni au constituit doar atenţionări, ca urmare a comportamentului ilicit al persoanei vătămate, care fura, minţea, îi bătea pe ceilalţi copii din familie, realizate strict în scopul de a o disciplina şi fără forma de vinovăţie cerută de lege, respectiv intenţia directă de a-i provoca suferinţe fizice, astfel cum în mod greşit s-a reţinut de către instanţa de apel.

Prin urmare, contrar opiniei celor două instanţe de judecată, în speţă nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de violenţă în familie reţinută în sarcina inculpatei B..

Elementul material al laturii obiective a acestei infraţiuni constă în lovirea sau exercitarea unor acte de violenţă fizică cauzatoare de suferinţe fizice, adică loviturile trebuie să fie de o anumită intensitate, astfel încât să fie provocatoare de suferinţe fizice. Urmarea imediată poate consta numai în suferinţe fizice, cauzate prin loviturile aplicate, iar nu şi în suferinţe psihice.

Or, în speţă, instanţa de apel a concluzionat că urmările au fost de mică intensitate, astfel că nu pot fi reţinute suferinţe fizice de natură penală, iar prima instanţă a constatat că violenţele au fost provocatoare de suferinţe psihice, caz în care nu putem vorbi despre infracţiune.

În ceea ce priveşte infracţiunile reţinute în sarcina recurentului A., apărarea a susţinut, deopotrivă, că se impune achitarea acestuia în baza art. 16 alin. (1) lit. a), b) şi c) din C. proc. pen., raportat la următoarele probe:

- procesul-verbal olograf din 26.11.2020, întocmit de comisarul şef L., în urma discuţiilor purtate cu asistenta medicală a şcolii M. şi N., mediator şcolar, în care s-a menţionat că: "tatăl asistent maternal, în cursul anului 2020, de prin primăvară a început să profite de anumite situaţii când erau singuri şi să o pipăie sub bluză, în zonele intime, introducându-i mâna chiar şi în chiloţi, fără să susţină că i s-a cerut să întreţină relaţii sexuale";"C. susţine că nu a fost violată sau obligată să întreţină relaţii sexuale" - acesta fiind primul act de sesizare în care persoana vătămată vorbeşte despre atingeri, în primăvara anului 2020, fără acte de natură sexuală şi fără agresiuni fizice din partea inculpatului şi fără menţionarea unei perioade anterioare anului 2020, însă este şi singura dată când susţine "că o dată s-a întâmplat în camera ei", pentru ca ulterior să nu mai menţioneze acest loc;

- declaraţia dată la 27.11.2020 în faţa comisarului şef L., în care persoana vătămată menţionează: "în urmă cu aproximativ 2 ani de zile, cred că era luna septembrie ...am intrat în baie să fac duş ...în timp ce făceam duş, în baie a intrat A., eu fiind dezbrăcată. Acesta a venit şi m-a mângâiat pe corp fără să spună nimic";

- foaia colectivă de prezenţă de la locul de muncă al inculpatului depusă la dosar, din care rezultă că la data de 14.10.2020, când ar fi avut loc ultimul act de agresiune sexuală, conform declaraţiei din 03.12.2020 dată în faţa procurorului la o lună şi jumătate după data de 14.10.2020, a fost o zi de miercuri în care inculpatul se afla la serviciu, iar persoana vătămată la şcoală;

- declaraţiile inconsecvente ale persoanei vătămate în faţa instanţei de judecată, care nu a putut relata practic dacă aceste fapte se întâmplau întotdeauna dimineaţa, noaptea, în cursul săptămânii sau sâmbăta, aspect care demonstrează că toate susţinerile sale sunt inventate, astfel că ar fi trebuit să fie de natură a forma convingerea instanţei în sensul că faptele imputate inculpatului nu au fost probate;

- declaraţia martorului O.:

"pe bileţel am reuşit să desluşesc că are acasă probleme şi că tatăl ei vitreg o atrage în şura casei când mama ei nu este acasă şi o atinge în anumite zone intime";

- declaraţia martorei O.:

".mi-a spus doar că o cheamă în şură şi că o mângâie în anumite zone şi că o pune să-l atingă"; aceeaşi martoră, la întrebarea:

"în toate discuţiile v-a spus expres că a fost violată sau obligată să întreţină relaţii sexuale cu tatăl ei?", a răspuns:

"nu mi-a spus de relaţii sexuale. Mi-a spus că l-a atins pe tatăl ei vitreg în zona intimă.";

- declaraţia martorei M.:

"Mi-a spus că o pipăie, o mângâie, îi bagă mâna sub bluză, în chiloţi…. Mai mult, despre o relaţie sexuală nu mi-a spus F. că s-ar fi petrecut între ea şi soţul asistentei maternale"; "V-a zis dacă i-a introdus degetele în vagin? Nu, a zis că numai i-a băgat mâna în chiloţi", "mi-a spus că s-a întâmplat de 2-3 ori";

- declaraţia martorei N.:

"Mi-a povestit că este mângâiată în zonele intime... Spunea că o mângâie în zone intime", "Mi-a spus că actul sexual nu s-a întâmplat;

- declaraţia martorului P., directorul şcolii, care a arătat că partea civilă a declarat că "o mângâia; în legătură cu agresiuni sexuale, mi-a spus că doar o mângâia"; "Niciodată nu mi-a spus că a fost violată sau agresată, ci doar mângâiată";

- declaraţia martorului Q., diriginte:

"Mie niciodată nu mi s-a plâns, deşi aveam 7 ore pe săptămână cu ea"; "Aţi observat o schimbare de comportament în ultimele luni la ea? Nu. I-am fost diriginte în clasele 9-11". Martorul nu a perceput vreo stare de frică şi vreun abuz din partea familiei;

- declaraţia directorului adjunct R. din faza de urmărire penală, dată la 11.12.2020, care este de natură a pune la îndoială declaraţiile persoanei vătămate şi ale unor martori din cadrul scolii, "nu cunosc detalii concrete cu privire la cele întâmplate deoarece mie personal nu mi-a spus eleva nimic, ci numai sus-numitelor (M. şi consilierul şcolar S. şi N.)", "cunosc din relatările dirigintelui său şi din cele ale celorlalţi colegi, comportamentul indisciplinat în unele situaţii, la diferite intervale de timp ale acestei eleve";

- mesajul adresat de persoana vătămată în care o întreabă pe martora O.: "doamna profesoară sunt probleme mari, dacă asta e citită de altcineva, mi-am atins scopul?", apoi o întreabă pe aceasta: "aţi fost audiată deja? Eu am fost audiată vineri şi trebuia să spun totul, dar tu, dacă încă nu al vorbit cu el, să nu spui totul" - aceste mesaje demonstrează faptul că persoana vătămată înţelegea gravitatea poveştii inventate şi nu dorea ca doamna O., spunând minciuni, să ajungă să fie trasă la răspundere.

De altfel, această concluzie reiese în mod clar din declaraţia persoanei vătămate din faţa primei instanţe, la termenul din 14.09.2022, când, la întrebarea procurorului: "I-ai cerut dnei O. să şteargă înregistrarea?" a răspuns: "da, îmi era frică să nu facă demersuri pentru că era o doamnă sinceră";

- declaraţia persoanei vătămate din fata primei instanţe, în care, la întrebarea nr. 20: "dacă ştia că a fost înregistrată de dna. O.", a răspuns: "da, la final mi-am dat seama întrucât butona foarte mult telefonul si sunt foarte atentă la detalii";

- declaraţia persoanei vătămate din 18 mai 2022 - la întrebarea Ministerului Public. "S-a simţit iubită în famila asta?", răspunsul a fost: "Niciodată, foarte rar. Tot timpul ştiam că voi pleca de acolo, toată lumea îmi spune că nu mă voi realiza, chiar si sarcina am planificat-o, eu am ştiut că mă voi realiza";

- declaraţia martorei O., profesoară a părţii civile din clasa a IX-a:

"Aţi observat urme ale violenţelor pe faţa sau pe corpul lui F.? Nu. Aţi observat urme ale unor agresiuni psihice? Nu. Nu am observat urme ale unui abuz emoţional.";

- declaraţia martorei N.:

"Până la acel moment aţi văzut urme de abuz fizic sau emoţional? Abuz fizic nu (n.n. deşi martora se întâlnea des cu partea civilă, lucra des cu aceasta, având preocupări comune cu psihologul şcolii, aşa cum a declarat martora);

- declaraţia martorei M.:

"Înainte de luna octombrie s-a plâns că era agresată fizic de mamă, de tată, de fraţi? Nu (n.n. deşi partea civilă o vizita pe martoră des, aşa cum a declarat martora)";

- declaraţia martorului Q., diriginte:

"Mie niciodată nu mi s­a plâns, deşi aveam 7 ore pe săptămână cu ea"; "Aţi observat o schimbare de comportament în ultimele luni la ea? Nu. I-am fost diriginte în clasele 9-11";

- declaraţia martorului S.:

"Aveţi cunoştinţă despre acuzaţiile aduse inculpaţilor? Nu, nu am cunoştinţă, ea niciodată nu s-a destăinuit cum că i s-ar fi făcut ceva (martora era consilier, psiholog şcolar)";

- declaraţia martorului K., psiholog:

"a fost la evaluări pentru integrarea în grad de handicap", "nu am constatat la data evaluării nimic despre abuzuri, aveam obligaţia de a le raporta"; "testele pe care le fac pot dezvălui traume de natură fizică sau sexuală"; "C. este influenţabilă puţin", "Ea spunea că nu are prieteni la şcoală; În general copiii declară situaţii de la şcoală dacă sunt agresaţi"; "am văzut că se ocupă de ea, o aduce îngrijită, îi vorbea frumos"; "o cunosc pe dna Mxxajer… Vorbea frumos cu F.", "Nu mi-a spus F. că ar fi fost bătută sau lovită de dl E.".

Instanţa de fond nu a avut, însă, în vedere nici actele din dosarul D.G.A.S.P.C., iar instanţa de apel, practic, a înlăturat aceste acte întocmite de profesionişti pe o perioadă de timp îndelungată, deşi ele erau de natură a proba nevinovăţia celor doi inculpaţi.

De asemenea, la dosarul cauzei există Raportul privind consilierea tinerei C., întocmit la data de 30.10.2020, în care se menţionează: "C. susţine că nu este şi nu a fost abuzată de nimeni, i-au fost explicate toate formele de abuz, cum le recunoaştem, tipuri de comportamente, tipologia abuzatorilor, însă fata susţine că nu a întâlnit niciodată astfel de comportamente, cu excepţia unui coleg care i se adresează într-o manieră care o deranjează."

Prin urmare, din toate probele administrate rezultă că primele acuzaţii aduse inculpatului A. sunt limitate ca număr (2-3) şi se circumscriu infracţiunii de agresiune sexuală, acuzaţiile de viol fiind excluse chiar de partea civilă, în mod direct şi explicit.

În acest context este evident că, în mod cu totul nelegal, instanţa de apel a menţinut soluţia de condamnare a inculpatului pentru infracţiunea de viol, pronunţată de prima instanţă, deşi această faptă nu există şi nu a fost săvârşită de recurent.

Instanţa de apel nu a avut în vedere întregul probatoriu administrat în cauză, însă şi-a întemeiat hotărârea pe lipsa testului poligraf, mijloc de probă pe baza căruia nu se poate pronunţa o soluţie de condamnare legală, dar care în speţă a cântărit decisiv. Practic, în mod eronat, instanţa de apel a apreciat că cei doi inculpaţi au refuzat, în faza judecăţii, testul poligraf, deşi în dosarul de fond există, însă, din data de 02.03.2023, o notă constatatoare întocmită de Inspectoratul de Poliţie Judeţean Bihor - Serviciul Criminalistică.

Or, conform menţiunilor din cuprinsul încheierii de şedinţă din data de 19.04.2023, prima instanţă a luat cunoştinţă de depunerea acestei note de constatare, în care se precizează că cei doi inculpaţi s-au prezentat pentru testarea poligraf, dar nu s-a procedat la efectuarea testului, întrucât recurenta urma tratament antihipertensiv (fapt demonstrat cu adeverinţe medicale depuse la dosar în faţa instanţei de apel, la ultimul termen de judecată), iar recurentul "ar fi consumator zilnic de băuturi alcoolice", fapt neadevărat.

Drept urmare, nu se poate constata culpa/refuzul celor doi inculpaţi în neefectuarea testului poligraf, aşa cum în mod eronat s-a reţinut în decizia recurată, câtă vreme înscrisul sus-menţionat, eliberat de Inspectoratul de Poliţie Judeţean Bihor - Serviciul Criminalistică, este, la rândul său, o probă care infirmă actul de sesizare şi este de natură a demonstra lipsa probelor în susţinerea acuzaţiile aduse celor doi recurenţi şi pentru care au fost condamnaţi definitiv.

Ca urmare, apărarea a susţinut că, fiind pronunţată cu nerespectarea normelor procedural penale şi a principiilor care guvernează procesul penal, decizia recurată este nelegală, situaţie care poate fi circumscrisă cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

S-a mai susţinut că, în cazul actelor de violenţă fizică imputate ambilor recurenţi, actele materiale reţinute de instanţa de apel nu pot fi încadrate în tipicitatea infracţiunii prevăzute de art. 193 alin. (1) din C. pen., acestea constituind, de fapt, măsuri educative disciplinare care pot fi aplicate minorilor, încadrându-se în sfera de incidenţă a dispoziţiilor 489 din C. civ.

În ceea ce priveşte infracţiunea de viol reţinută în sarcina inculpatului A., apărarea a mai susţinut că, în măsura în care se va aprecia că nu se impune dispunerea unei soluţii de achitare, se poate constata că faptele concrete reţinute în sarcina recurentului s-ar putea încadra în infracţiunea de agresiune sexuală prevăzută de art. 219 din C. pen., motiv pentru care se impune trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

În sfera cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., apărarea a formulat critici cu privire la pedeapsa aplicată inculpatului A. pentru infracţiunea de violenţă în familie.

În acest sens, a arătat că în conformitate cu prevederile C. pen., în forma în vigoare anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 217/2023 (publicată în Monitorul Oficial nr. 634 din 11 iulie 2023), lege aplicabilă în cauză în raport cu dispoziţiile art. 5 din C. pen., dispoziţiile art. 193 alin. (1) din C. pen. prevăd că "Lovirea sau orice acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă."

Aşadar, minimul special al pedepsei prevăzute de lege pentru această infracţiune era de 3 luni, iar nu de 6 luni, cum în mod eronat a considerat instanţa de apel, aplicând greşit legea aflată în vigoare la data pronunţării hotărârii.

Or, admiţând apelul inculpatului în ceea ce priveşte pedeapsa stabilită pentru infracţiunea de violenţă în familie, curtea de apel i-a aplicat o pedeapsă cu închisoarea egală cu minimul special pentru infracţiunea prevăzută de art. 193 alin. (1) din C. pen., însă, aplicând eronat legea în vigoare la data pronunţării hotărârii, a redus pedeapsa aplicată pentru această infracţiune de la 1 an închisoare la 6 luni închisoare (minim prevăzut de lege începând cu data de 26.06.2025).

Acest raţionament a avut la bază prevederile art. 193 alin. (1) din C. pen., astfel cum au fost modificate la data de 26.06.2025, prin majorarea limitelor pedepsei închisorii de la 3 luni la 6 luni (minimul special) şi, respectiv de la 2 ani la 3 ani. (maximul special).

Pentru aceste argumente, apărarea a solicitat admiterea recursului în casaţie şi înlăturarea greşitei aplicări a legii, în sensul stabilirii unei pedepse în raport cu legea aplicabilă la momentul săvârşirii faptei, potrivit căreia minimul special era de 3 luni închisoare, iar nu de 6 luni închisoare, cum greşit a stabilit instanţa de apel.

Deopotrivă, în temeiul art. 441 C. proc. pen., s-a solicitat suspendarea executării deciziei recurate până la soluţionarea pe fond a recursului în casaţie.

Constatând că cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B. sunt introduse în termenul prevăzut de lege şi respectă, formal, condiţiile prevăzute de art. 434, art. 436, art. 437 şi art. 438 C. proc. pen., numai sub aspectul criticilor referitoare la infracţiunea de violenţă în familie, circumscrise cazurilor de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 12 din C. proc. pen., prin încheierea din data de 30 octombrie 2025, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecătorul de filtru, le-a admis în principiu, în limitele anterior menţionate şi a trimis cauza Completului 10, în compunere de 3 judecători.

Prin aceeaşi încheiere s-a respins cererea de suspendare a executării deciziei atacate formulată de recurenţii inculpaţi.

Înalta Curte, judecătorul de filtru, a cenzurat susţinerile recurenţilor inculpaţi referitoare la greşita apreciere a probatoriului administrat de către instanţele de fond şi de apel şi la insuficienţa probelor care să confirme acuzaţiile aduse, reţinând că recurenţii tind, astfel, la reanalizarea situaţiei de fapt şi la reevaluarea, de către instanţa de casaţie, a unor aspecte de temeinicie referitoare la situaţia de fapt ori a încadrării juridice reţinute cu titlu definitiv prin decizia recurată. S-a reţinut, totodată, că prezenta cale extraordinară de atac nu permite cenzurarea încadrării juridice date faptei de viol, critică formulată, cu titlu subsidiar, exclusiv prin raportare la infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului A..

Dezbaterile asupra recursurilor în casaţie au avut loc la termenul acordat în acest scop, respectiv 13 noiembrie 2025, când, în conformitate cu dispoziţiile art. 352 alin. (3) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat şedinţă nepublică pe durata dezbaterii căilor de atac. Concluziile formulate de reprezentantul Ministerul Public, de apărătorul ales al recurenţilor şi de apărătorul desemnat din oficiu pentru intimata parte civilă au fost consemnate în partea introductivă a prezentei decizii.

Analizând recursurile în casaţie formulat de inculpaţii B. şi A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen. şi numai sub aspectul criticilor referitoare la infracţiunea de violenţă în familie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie poate fi exercitat exclusiv împotriva anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive de legalitate expres şi limitativ prevăzute de legea procesual penală.

Dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casaţie nu are, aşadar, ca finalitate nici remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi nici cenzurarea integrală a tuturor aspectelor de legalitate ale hotărârii definitive. Instanţa de casaţie nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de faţă, sub un prim aspect, recurenţii inculpaţi B. şi A. au invocat, ambii, cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, în principiu, sintagma "nu este prevăzută de legea penală", circumscrisă cazului de casare invocat, priveşte situaţiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau în privinţa lor a operat dezincriminarea. În calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, analiza acestor ipoteze se raportează, întotdeauna şi exclusiv, la starea de fapt reţinută cu titlu definitiv în decizia instanţei de apel, instanţa supremă nefiind abilitată să reevalueze, în acest cadru procesual, temeinicia faptelor reţinute ori suportul lor probatoriu.

În speţă, starea de fapt valorificată prin decizia recurată constă, în esenţă, în aceea că, în perioada 2018-2020, respectiv în cursul lunilor iunie, iulie, august 2020 (fără a se putea stabili cu exactitate datele), în realizarea aceleaşi rezoluţii infracţionale, inculpatul A. i-a aplicat persoanei vătămate C., persoană aflată în grija şi educarea sa, în mod repetat, lovituri cu palma în zona cefei şi a tras-o de păr.

De asemenea, în perioada 2018-2020, respectiv în cursul lunilor iunie- august 2018 şi al lunilor august - octombrie 2020 (fără a se putea stabili cu exactitate datele), în realizarea aceleaşi rezoluţii infracţionale, inculpata B. i-a aplicat aceleiaşi persoane vătămate, aflate în grija şi educarea sa, în mod repetat, lovituri cu palma peste faţă şi a tras-o de păr.

Instanţa de apel a reţinut că faptele astfel descrise realizează, în cazul ambilor recurenţi inculpaţi, conţinutul constitutiv al infracţiunii de violenţă în familie, în formă continuată, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 199 alin. (1) rap. la art. 193 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.

Invocând cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., recurenţii inculpaţi B. şi A. au susţinut, în esenţă, că actele materiale reţinute de instanţa de apel nu realizează condiţiile de tipicitate obiectivă specifice infracţiunii prevăzute de art. 193 alin. (1) din C. pen., ci constituie, în realitate, măsuri educative disciplinare care pot fi aplicate minorilor şi care se încadrează în sfera de incidenţă a dispoziţiilor 489 din C. civ.

În cazul recurentei B. s-a subliniat, totodată, că acţiunile imputate acesteia, concretizate în câteva atingeri, ca şi zonele vizate, nu au fost de natură a crea persoanei vătămate suferinţe fizice, ci doar suferinţe psihice, situaţie în care nu se poate reţine infracţiunea de violenţă în familie.

Criticile ambilor recurenţi inculpaţi sunt neîntemeiate.

Potrivit art. 193 alin. (1) din C. pen., infracţiunea de lovire sau alte violenţe presupune "Lovirea sau orice acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice", iar dispoziţiile art. 199 alin. (1) din C. pen., care incriminează fapta de violenţă în familie, prevăd că "Dacă faptele prevăzute în art. 188, art. 189 şi art. 193-195 sunt săvârşite asupra unui membru de familie, maximul special al pedepsei prevăzute de lege se majorează cu o pătrime".

Elementul material al infracţiunii de violenţă în familie în varianta lovirii sau altor violenţe este identic cu elementul material al infracţiunii prevăzute de art. 193 alin. (1) din C. pen., diferenţa dintre cele două norme de incriminare vizând exclusiv calitatea subiectului pasiv, care, în primul caz, este circumstanţiat, putând fi doar un membru de familie, în înţelesul dat acestei noţiuni prin dispoziţiile art. 177 din C. pen.

Prin urmare, elementul material al infracţiunii reţinute în sarcina celor doi recurenţi inculpaţi presupune existenţa unor acte de lovire sau a altor acte de violenţă care pot fi de orice natură, realizate prin acţiunea directă a făptuitorului sau în mod indirect, cu condiţia ca aceste din urmă acte să fie cauzatoare de suferinţe fizice. În absenţa unei definiţii legale în legea penală, înţelesul expresiei "lovire" este cel desprins din limbajul comun şi se referă la orice acţiune de atingere cu putere, de izbire, a corpului victimei, în cazul lovirii suferinţa fizică fiind prezumată, deoarece este inerentă acţiunii autorului faptei.

În cauza de faţă, în sarcina inculpatei B., asistent maternal în familia căreia a fost plasată intimata parte civilă, s-a reţinut că i-a aplicat acesteia din urmă lovituri repetate cu palma peste faţă şi a tras-o de păr, iar în sarcina inculpatului A., soţul coinculpatei, s-a reţinut că i-a aplicat intimatei parte civilă lovituri repetate cu palma în zona cefei şi a tras-o de păr. Instanţa de apel a apreciat că faptele astfel comise de către inculpaţi au cauzat victimei suferinţe fizice de mică intensitate, care nu presupuneau vătămări ale sănătăţii sau integrităţii corporale şi nu au produs semne vizibile de agresiune, constituind, însă, acte de violenţă fizică cu caracter sistematic.

Contrar susţinerilor recurenţilor inculpaţi, actele de lovire astfel individualizate factual nu pot fi caracterizate ca simple măsuri disciplinare, circumscrise dispoziţiilor art. 489 din C. civ., potrivit cărora "Măsurile disciplinare nu pot fi luate de părinţi decât cu respectarea demnităţii copilului. Sunt interzise luarea unor măsuri, precum şi aplicarea unor pedepse fizice de natură a afecta dezvoltarea fizică, psihică sau starea emoţională a copilului".

Legea civilă consacră aşadar, prin norma anterior evocată, dreptul părinţilor de a apela, în procesul de educare a copilului, la măsuri disciplinare menite a corija comportamentul acestuia, în sfera cărora intră, de exemplu, astfel cum s-a evidenţiat în doctrina de specialitate, dojenirea copilului, mustrarea acestuia ori interzicerea sau limitarea de a desfăşura anumite activităţi recreative (Bogdan Dumitru Moloman, Lazăr-Ciprian Ureche, Noul C. civ. - Cartea a II-a. Despre familie - art. 258-354. Comentarii, explicaţii şi jurisprudenţă, Editura Universul Juridic, 2016). Pentru a fi considerate licite din perspectiva legii civile, astfel de măsuri nu pot avea decât un pronunţat caracter educativ, non-violent, fiind exclusă, în schimb, în mod explicit, din sfera lor de cuprindere, actele de violenţă fizică sau orice alte măsuri care ar putea pune în pericol dezvoltarea armonioasă a copilului.

Lovirea copilului de către persoana în grija şi educarea căreia se află constituie întotdeauna, aşadar, un act ilicit. Criteriul de diferenţiere între ilicitul penal şi cel civil îl constituie natura şi gravitatea urmărilor produse prin actele de violenţă; atunci când astfel de acte sunt cauzatoare de suferinţe fizice, ele se circumscriu conţinutului constitutiv al infracţiunii de lovire sau alte violenţe, gradul de intensitate al suferinţelor fizice produse având relevanţă exclusiv sub aspectul individualizării pedepsei.

Or, în speţă, instanţa de apel a stabilit cu caracter definitiv că actele de lovire a părţii civile cu palma în zona cefei sau a feţei, precum şi tragerea sa de păr în mod repetat, chiar dacă s-au exercitat cu intensitate redusă, i-au cauzat acesteia suferinţe fizice.

În contextul acestor statuări factuale definitive, a căror temeinicie nu poate fi reevaluată în recurs în casaţie, rezultă că sunt îndeplinite toate condiţiile de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de violenţă în familie, atât sub aspectul particularităţilor elementului material (care s-a concretizat sub forma lovirii cu palma şi a tragerii de păr), cât şi a urmăririi imediate (cauzarea de suferinţe fizice), intensitatea redusă a violenţelor săvârşite de cei doi inculpaţi putând şi fiind, de altfel, valorificată exclusiv în procesul de individualizare a pedepsei.

În al doilea rând, recurentul inculpat A. a invocat, sub aspectul soluţiei dispuse pentru infracţiunea de violenţă în familie, şi incidenţa cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege".

Înalta Curte subliniază, cu valoare de principiu, că acest motiv de recurs în casaţie este incident numai în situaţia în care pedeapsa stabilită prin decizia atacată, prin raportare la normele de drept penal substanţial relevante pentru tratamentul sancţionator, este nelegală, fie deoarece sancţiunea aplicată nu este în sine prevăzută de lege, fie deoarece nu au fost respectate limitele speciale de pedeapsă ori tratamentul sancţionator impus de legiuitor.

În toate cazurile, legalitatea sancţiunilor penale trebuie examinată, însă, de către instanţa de casaţie în raport cu încadrarea juridică şi cu legea penală în ansamblu mai favorabilă, astfel cum au fost acestea identificate în mod definitiv, prin decizia recurată. Rezultă, aşadar, că analiza ce poate fi realizată prin prisma acestui caz de casare presupune efectuarea unei verificări comparative a felului şi a duratei pedepsei aplicate de instanţa de apel, pe de o parte, şi a limitelor speciale de pedeapsă prevăzute de norma de incriminare, astfel cum sunt reduse ori, după caz, majorate ca urmare a reţinerii, cu titlu definitiv, a cauzelor care atenuează sau agravează răspunderea penală, pe de altă parte.

Invocând acest caz de recurs în casaţie, recurentul inculpat A. a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a stabilit în mod nelegal pedeapsa pentru infracţiunea de violenţă în familie, aplicând eronat legea în vigoare la data pronunţării hotărârii, deşi această ultimă lege, modificată la data de 26.06.2025, prevedea limite majorate de pedeapsă pentru infracţiunea sus-menţionată.

Evaluând, în aceste coordonate, criticile recurentului A. privind nelegalitatea pedepsei aplicate pentru infracţiunea de violenţă în familie, Înalta Curte constată că acestea sunt fondate, pentru următoarele considerente:

Prin decizia penală nr. 631/A din 30 iulie 2025, Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, printre altele, a aplicat recurentului inculpat pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de violenţă în familie, prevăzute de art. 199 alin. (1) rap. la art. 193 alin. (1) cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.

Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut în mod expres că se impune aplicarea unei pedepse egale cu minimul special prevăzut de lege, deoarece prima instanţă s-a orientat spre o pedeapsă egală cu minimul special şi pentru infracţiunea de viol, iar, în absenţa apelului parchetului sau al persoanei vătămate, raţiuni care ţin de egalitatea de tratament juridic impun aplicarea unei pedepse minime şi pentru infracţiunea concurentă de violenţă în familie.

De asemenea, luând în considerare succesiunea de legi penale intervenite în ceea ce priveşte incriminarea faptei de viol, instanţa de apel a reţinut în mod explicit că legea penală mai favorabilă este reprezentată de forma aplicabilă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 217/2023, publicată în Monitorul Oficial nr. 634 din 11 iulie 2023.

Identificând, astfel, varianta cea mai favorabilă a legii penale, rezultă că instanţa de apel a considerat necesară aplicarea, în temeiul art. 5 din C. pen., a legii penale în vigoare anterior datei de 1 ianuarie 2024, când au intrat în vigoare modificările aduse C. pen. prin Legea nr. 217/2023, care a reconfigurat şi agravat tratamentul sancţionator aplicabil infracţiunilor contra libertăţii sexuale comise asupra minorilor. Această modalitate de stabilire a legii penale mai favorabile, care trebuie aplicată în mod global întregii pluralităţi de infracţiuni reţinute în sarcina inculpatului A., nu poate fi cenzurată în recurs în casaţie, deoarece, aşa cum s-a statuat în mod constant în jurisprudenţa instanţei supreme, reliefată, cu titlu de exemplu, prin deciziile nr. 383/RC din 18 iunie 2024, nr. 331/RC din 28 mai 2024, nr. 282/RC din 7 mai 2024, nr. 244/RC din 17 aprilie 2024, nr. 130/RC din 5 martie 2024, nr. 491/RC din 19 septembrie 2023, nr. 223/RC din 4 aprilie 2023, nr. 121/RC din 21 februarie 2023, nr. 94/RC din 7 februarie 2023, nr. 4/RC din 10 ianuarie 2023, nr. 678/RC din 14 decembrie 2022, nr. 631/RC din 6 decembrie 2022, nr. 476/RC din 11 decembrie 2020, nr. 152/RC din 9 aprilie 2021, nr. 358/RC din 19 octombrie 2018 şi nr. 98/RC din 23 martie 2018, în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie nu se poate reevalua corectitudinea statuărilor instanţelor de fond şi de apel asupra legii penale mai favorabile incidente într-o cauză anume.

Aceasta deoarece aplicarea lex mitior presupune o activitate de evaluare indisolubil legată de fapta comisă şi de autorul ei, prin care, în urma comparării atât a condiţiilor de incriminare şi de tragere la răspundere penală, cât şi a celor referitoare la pedeapsă, stabilite în legi penale succesive, instanţa stabileşte, în cazul concret dedus judecăţii, care dintre legi este mai favorabilă.

Or, în cauza de faţă odată stabilită, în mod definitiv, legea penală mai favorabilă ca fiind legea anterioară datei de 1 ianuarie 2024, instanţa de apel avea obligaţia de a se conform cerinţelor care decurg din articolul 5 din C. pen., astfel cum au fost configurate prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 a Curţii Constituţionale, şi de a aplica, prin urmare, legea penală mai favorabilă în ansamblu, în mod global, iar nu dispoziţiile penale mai favorabile.

Din această perspectivă, în varianta în vigoare anterior datei de 1 ianuarie 2024, limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea prevăzută de art. 199 alin. (1) rap. la art. 193 alin. (1) din C. pen. erau cuprinse între minimul special de 3 luni închisoare şi maximul special de 2 ani şi 6 luni închisoare, alternativ cu amenda. Aceste limite speciale au fost majorate prin Legea nr. 116/2025 publicată în Monitorul Oficial nr. 583 din 23 iunie 2025, fiind cuprinse, în prezent, între minimul special de 6 luni închisoare şi maximul special de 3 ani şi 9 luni închisoare, alternativ cu amenda.

Prin urmare, statuând în sensul necesităţii aplicării unei pedepse egale cu minimul special prevăzut de lege pentru infracţiunea de violenţă în familie, instanţa de apel avea obligaţia de a valorifica limita minimă specială de 3 luni închisoare, prevăzută de legea penală mai favorabilă, în varianta anterioară datei de 1 ianuarie 2024, astfel cum a identificat-o în mod global.

Raportându-se, în schimb, la un minim special de 6 luni închisoare, instanţa de apel a stabilit o pedeapsă în alte limite decât cele impuse de dispoziţiile art. 199 rap. la art. 193 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen., contrar exigenţelor specifice mecanismului aplicării globale a legii penale mai favorabile.

Împrejurarea că pedeapsa stabilită prin decizia recurată sub aspectul infracţiunii de violenţă în familie este, în sine, legală în raport cu limitele speciale minime şi maxime de pedeapsă nu este de natură a evidenţia legalitatea hotărârii recurate, de vreme ce rezultă neechivoc că instanţa de apel a aplicat nu o pedeapsă orientată spre minimul special, ci o pedeapsă egală cu minimul prevăzută de lege, argument în considerarea căruia a procedat, de altfel, la desfiinţarea parţială a sentinţei pronunţate de Judecătoria Carei.

Or, reţinând explicit necesitatea aplicării unei pedepse echivalente minimului special legal, instanţa de apel s-a raportat, în mod eronat, nu la minimul special prevăzut de legea penală a cărei aplicare era obligatorie în virtutea principiului aplicării lex mitior, ci la minimul special prevăzut de legea nouă, indiscutabil mai severă şi intrată în vigoare ulterior săvârşirii infracţiunii deduse judecăţii.

Procedând în această modalitate, instanţa de apel a aplicat o pedeapsă în alte limite decât cele care decurg dintr-o legală aplicare a dispoziţiilor art. 193 alin. (1), art. 199 şi art. 5 din C. pen., situaţie în care decizia pronunţată este supusă casării, în temeiul cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen.

Pentru considerentele expuse, constatând fondate criticile formulate de recurentul inculpat numai în limitele anterior expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 631/A din data de 30 iulie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, va casa, în parte, decizia atacată şi rejudecând:

Va descontopi pedeapsa principală rezultantă de 5 (cinci) ani şi 2 (două) luni închisoare aplicată recurentului inculpat A., în pedepsele componente, pe care le va repune în individualitatea lor, respectiv:

- pedeapsa de 5 (cinci) ani închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de viol, în formă continuată, prev. de art. 218 alin. (1) şi (3) lit. a) şi c) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1), art. 77 lit. e) C. pen. şi art. 5 C. pen.

- pedeapsa de 6 (şase) luni închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de violenţă în familie, în formă continuată, prev. de art. 199 alin. (1) raportat la art. 193 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

- sporul de 2 (două) luni închisoare.

Va aplica inculpatului A. pedeapsa de 3 (trei) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de violenţă în familie, în formă continuată, prev. de art. 199 alin. (1) raportat la art. 193 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

În baza art. 38 alin. (1) raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., va aplica inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 5 ani închisoare, la care se adăugă un spor de 1 (o) lună închisoare, urmând ca, în final, inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 5 ani şi 1 (o) lună închisoare, în regim de detenţie.

Va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate, care nu contravin prezentei.

Va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului A. perioada executată de la data de 30 iulie 2025 la zi.

Va dispune anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 169 din 30 iulie 2025 emis de Judecătoria Carei în baza sentinţei penale nr. 150 din 17 martie 2025 a aceleiaşi instanţe şi emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii, potrivit dispoziţiilor prezentei decizii.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen. cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea recursului în casaţie declarat de inculpatul A. vor rămâne în sarcina statului.

În baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpata B. împotriva aceleiaşi decizii.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. va obliga recurenta inculpată la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata parte civilă C., în cuantum de 753 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei, iar onorariul cuvenit interpretului de limbă maghiară se suportă din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

I. Admite recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 631/A din data de 30 iulie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Casează, în parte, decizia atacată şi rejudecând:

Descontopeşte pedeapsa principală rezultantă de 5 (cinci) ani şi 2 (două) luni închisoare aplicată recurentului inculpat A., în pedepsele componente, pe care le repune în individualitatea lor, respectiv:

- pedeapsa de 5 (cinci) ani închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de viol, în formă continuată, prev. de art. 218 alin. (1) şi (3) lit. a) şi c) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1), art. 77 lit. e) C. pen. şi art. 5 C. pen.

- pedeapsa de 6 (şase) luni închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de violenţă în familie, în formă continuată, prev. de art. 199 alin. (1) raportat la art. 193 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

- sporul de 2 (două) luni închisoare.

Aplică inculpatului A. pedeapsa de 3 (trei) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de violenţă în familie, în formă continuată, prev. de art. 199 alin. (1) raportat la art. 193 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

În baza art. 38 alin. (1) raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., aplică inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 5 ani închisoare, la care se adăugă un spor de 1 (o) lună închisoare, urmând ca, în final, inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 5 ani şi 1 (o) lună închisoare, în regim de detenţie.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate, care nu contravin prezentei.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului A. perioada executată de la data de 30 iulie 2025 la zi.

Dispune anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 169 din 30 iulie 2025 emis de Judecătoria Carei în baza sentinţei penale nr. 150 din 17 martie 2025 a aceleiaşi instanţe şi emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii potrivit dispoziţiilor prezentei decizii.

Cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea recursului în casaţie declarat de inculpatul A. rămân în sarcina statului.

II. Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpata B. împotriva aceleiaşi decizii.

Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata parte civilă C., în cuantum de 753 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.

Onorariul cuvenit interpretului de limbă maghiară se suportă din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 noiembrie 2025.