Tax evasion indictment: scope of pre-trial review and legality of financial data requests under ECHR Art. 8

Şedinţa publică din data de 06 noiembrie 2025

Asupra cauzei, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea F/CP din 27 iunie 2025 pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în baza art. 345 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen. s-au respins cererile şi excepţiile invocate de inculpatul A., ca neîntemeiate.

În baza art. 346 alin. (2) din C. proc. pen. a constatat legalitatea sesizării instanţei prin rechizitoriul nr. x din 14.03.2025 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, precum şi legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală şi a dispus începerea judecăţii, urmând a se stabili primul termen de judecată după rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.

Pentru a hotărî în acest sens, s-a reţinut în ceea ce priveşte legalitatea sesizării instanţei prin raportare la conţinutul rechizitoriului în conformitate cu disp. art. 327-329 din C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii a reţinut că în faza camerei preliminare, accentul cade pe verificarea clarităţii acuzaţiei, respectiv a descrierii faptelor penale - ca manifestări obiective în sfera realităţii - într-o manieră explicită, lipsită de ambiguitate, care să permită inculpatului înţelegerea deplină a conţinutului faptic al acuzaţiilor penale, iar instanţei stabilirea, dincolo de orice echivoc, a obiectului şi limitelor judecăţii.

În ceea ce priveşte neregularitatea actului de sesizare, judecătorul de cameră preliminară a constatat că această critică formulată de inculpatul A. este neîntemeiată, apreciind că descrierea activităţii ilicit penale imputate inculpatului este clară şi certă.

Efectuând propriul demers analitic cu privire la legalitatea sesizării, judecătorii de cameră preliminară a apreciat că rechizitoriul nr. x din data de 14.03.2025 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti se conformează integral exigenţelor de claritate, circumstanţele de timp, de loc şi modalitate de comitere fiind indicate cu o precizie suficientă pentru a permite acuzatului să înţeleagă cu exactitate conţinutul obiectiv al învinuirilor aduse şi să îşi formuleze apărările.

Judecătorul de cameră preliminară a constatat în cauza de faţă că rechizitoriul cuprinde o indicare clară a faptelor de care este acuzat inculpatul, fiind menţionată infracţiunea imputată în concret, cu referiri la situaţia de fapt şi perioada comiterii presupusei infracţiuni, modalitatea în care s-au săvârşit presupusele fapte, dar şi mijloacele de probă pe care se sprijină acuzaţia, elemente care permit inculpatului să-şi pregătească apărări efective în raport cu acuzaţiile aduse.

Situaţia de fapt reţinută prin rechizitoriu cuprinde atât prezentarea faptelor cu care este sesizată instanţa, într-o modalitate care corespunde acţiunilor incriminate, prin indicarea elementelor necesare pentru a încadra faptele în tipicitatea infracţiunii, cât şi descrierea pe larg a faptelor prin expunerea evenimentelor relevante din punctul de vedere al existenţei infracţiunii. Astfel, procurorul a descris faptele reţinute în cauză, raportându-se la probele pe care le consideră relevante şi care l-au condus la concluzia că inculpatul ar fi săvârşit faptele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, dar şi la dispoziţiile legale incidente. Totodată, în cuprinsul rechizitoriului situaţia de fapt este prezentată prin raportare la probele care fundamentează acuzaţia.

Astfel, în ceea ce priveşte criticile privind insuficienta descriere a infracţiunii prevăzută de art. 61 din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., judecătorul de cameră preliminară a apreciat că acestea sunt nefondate, fiind descrise în cuprinsul rechizitoriului elementele constitutive ale infracţiunii, perioada desfăşurării presupusei activităţi infracţionale, respectiv 25 iunie 2022 - 25 aprilie 2024, precum şi modalitatea concretă de comitere a acesteia.

Aşa fiind, judecătorul de cameră preliminară a constatat că în cauză sunt evidenţiate într-o manieră coerentă, precisă şi lipsită de echivoc faptele materiale reţinute în sarcina inculpatului, astfel încât, din acest punct de vedere, sunt neîntemeiate susţinerile acestuia în sensul imposibilităţii stabilirii obiectului şi limitelor judecăţii de vreme ce procurorul a descris detaliat în actul de sesizare faptele imputate.

Judecătorul de cameră preliminară a reţinut că nu este necesar a fi determinate exact data şi locul comiterii fiecărui act material în parte, fapta continuată fiind suficient descrisă prin menţionarea perioadei în care s-ar fi comis presupusele acte ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului.

De asemenea, judecătorul de cameră preliminară a notat că nu există neconcordanţă în descrierea actelor materiale în cuprinsul ordonanţei de punere în mişcare a acţiunii penale şi în rechizitoriu. În acest sens, a constatat că în toate actele sus-menţionate se face referire la aceleaşi fapte pentru care a fost sesizată instanţa, care au fost descrise în mod gradual şi cât mai amănunţit, proporţional cu gradul de administrare a probatoriului care să susţină săvârşirea acestora, în cadrul procesual stabilit prin ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale.

Prin urmare, judecătorul de cameră preliminară a constatat că rechizitoriul se conformează integral acestor exigenţe, cuprinzând o descriere explicită a tuturor circumstanţelor în care se presupune că inculpatul a comis faptele deduse judecăţii, prin indicarea punctuală a elementelor de timp, şi a rezultatului sau urmărilor produse, descrieri care sunt concordante cu cele cuprinse în ordonanţa de începere a urmăririi penale, de efectuare în continuare a urmăririi penale şi de punere în mişcare a acţiunii penale.

Astfel, din analiza conţinutului rechizitoriului a rezultat fără echivoc că actele materiale care intră în structura unităţii legale de infracţiune au fost indicate în mod expres, concret şi detaliat. Procurorul a menţionat în mod distinct numărul de acte materiale reţinute, ceea ce denotă o prezentare minuţioasă a situaţiei de fapt, asigurându-i inculpatului o reprezentare factuală clară a acuzaţiilor aduse, permiţându-i astfel formularea unei apărări efective, în deplină cunoştinţă de cauză. Ceea ce prezintă relevanţă juridică este faptul că, la momentul întocmirii rechizitoriului, actele materiale au fost precis individualizate, iar acţiunile sau inacţiunile care au stat la baza reţinerii actelor materiale au fost expuse cu claritate, în conformitate cu cerinţele de legalitate.

În ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpatului, judecătorul a constatat că procurorul de caz a efectuat concordanţa deplină între faptele concrete pretins săvârşite de către inculpat şi normele penale speciale care incriminează aceste fapte, precum şi în raport cu dispoziţiile penale generale aplicabile faptelor pretins comise.

S-a mai remarcat împrejurarea că o parte dintre criticile invocate de către inculpat ţinând de descrierea faptelor şi neregularitatea actului de sesizare reprezintă de fapt chestiuni care vizează fondul cauzei, aprecieri asupra realizării tipicităţii infracţiunii, care excedează obiectul verificărilor realizate în procedura de cameră preliminară, aceste aspecte urmând a fi lămurite în cursul judecăţii, inculpatul beneficiind de prezumţia de nevinovăţie.

În ceea ce priveşte critica privind cuantumul prejudiciului indicat în rechizitoriu, judecătorul de cameră preliminară a constatat că aceasta este de asemenea o chestiune de fond, care excedează analizei în procedura de cameră preliminară, existenţa şi, după caz, întinderea exactă a eventualului prejudiciu urmând a fi stabilite în urma efectuării cercetării judecătoreşti.

Judecătorul de cameră preliminară a reţinut că rechizitoriul reprezintă opera procurorului, exprimând viziunea acuzării în ceea ce priveşte fapta dedusă judecăţii, procurorul având libertatea de a-şi prezenta şi concepe structura acuzării conform propriei opinii, iar faptul că cele reţinute de către procuror nu concordă cu părerea inculpatului, nu este de natură să atragă la neregularitatea rechizitoriului.

În cadrul procedurii de cameră preliminară, nu se examinează dacă urmărirea penală este completă şi dacă există probele necesare trimiterii în judecată. Totodată, judecătorul de cameră preliminară nu analizează aparenţa de temeinicie a probelor, suficienţa sau insuficienţa lor şi nici dacă probele conduc sau nu la încadrarea juridică dată faptei, aceste elemente ţinând exclusiv de fondul cauzei.

Totodată, a menţionat că, în etapa judecăţii, inculpatul are posibilitatea de a combate acuzaţiile ce i se aduc, prin dovedirea învinuirii ca neîntemeiată, ca stinsă ori ca nelegală sau prin dovedirea caracterului ei mai puţin grav decât cel formulat, fiecare persoană fiind considerată nevinovată până la dovedirea vinovăţiei sale.

Prin urmare, analiza caracterului complet al probelor necesare pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei excedează competenţei judecătorului de cameră preliminară, astfel cum este aceasta circumscrisă în raport de obiectul camerei preliminare.

Din perspectiva legalităţii efectuării actelor procesuale/procedurale de către organele de anchetă penală, a făcut referire la Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015 a Curţii Constituţionale.

Judecătorul de cameră preliminară a constatat că nu este incident niciunul dintre cazurile de nulitate absolută, prevăzute de art. 281 din C. proc. pen., sau de nulitate relativă a actelor prin care s-au dispus şi s-au administrat probele contestate sau care să conducă la o vătămare a drepturilor inculpatului. Astfel, cu privire la ansamblul probelor administrate în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară a reţinut că, fără excepţie, acestea au fost administrate, cu respectarea dispoziţiilor cuprinse în art. 101 din C. proc. pen., a principiului legalităţii şi loialităţii administrării probelor.

Cu privire la legalitatea actelor de urmărire penală, judecătorul de cameră preliminară a constatat că urmărirea penală a parcurs etapele obligatorii prescrise de dispoziţiile procesual penale, existând concordanţă între actele efectuate şi dispoziţiile legale care reglementează efectuarea acestora.

Astfel, în ceea ce priveşte critica privind nelegalitatea obţinerii datelor privind situaţia financiară a unor persoane, având în vedere sfera protecţiei instituită prin art. 8 din CEDO, judecătorul de cameră preliminară a apreciat că şi aceasta este neîntemeiată.

Totodată, judecătorul de cameră preliminară a constatat că susţinerile referitoare la faptul că au fost solicitate date unei instituţii (în speţă ANAF) nelegitimată să strângă şi să deţină aceste informaţii spre a fi folosite ca probe în procesul penal este neîntemeiată, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală fiind, aşa cum s-a arătat mai sus, o instituţie care deţine date privind situaţia financiară a persoanelor.

În plus, judecătorul de cameră preliminară a constatat că susţinerea inculpatului referitoare la pretinsa lipsă de motivare a Ordonanţei procurorului prin care au fost solicitate date privind conturile bancare ale unor persoane fizice şi juridice este de asemenea, neîntemeiată.

În cauză, analiza conţinutului Ordonanţei emise de procuror relevă că aceasta respectă cerinţele prevăzute de lege, cuprinzând infracţiunea cercetată, persoana vizată, scopul măsurii - continuarea urmăririi penale şi administrarea probelor, în mod specific prin obţinerea datelor despre conturi bancare care pot reflecta faptele investigate şi pot conduce la identificarea prejudiciului ori a produsului infracţiunii, motiv pentru care nu se poate reţine vreo nelegalitate ori insuficienţă de motivare care să atragă excluderea mijloacelor de probă astfel obţinute.

Judecătorul de cameră preliminară a reţinut că, în contextul urmăririi penale a unor infracţiuni de natură economică - în speţă evaziune fiscală -, obţinerea de informaţii despre conturi bancare este nu doar utilă, ci esenţială, întrucât mijloacele de probă relevante se regăsesc adesea în tranzacţiile financiare ale persoanelor implicate.

Contrar celor susţinute de inculpat, motivarea Ordonanţei nu poate fi analizată prin prisma exigenţelor aplicabile altor măsuri, precum cele de supraveghere tehnică prevăzute de art. 139 şi urm. din C. proc. pen., care necesită autorizarea judecătorului de drepturi şi libertăţi.

În ceea ce priveşte critica vizând nerespectarea dreptului la apărare, judecătorul de cameră preliminară a apreciat că această critică este neîntemeiată şi nu poate justifica o pretinsă vătămare a drepturilor procesuale garantate de lege.

Totodată, judecătorul de cameră preliminară a apreciat că nu pot fi primite nici criticile inculpatului privind încălcarea dreptului la apărare, respectiv ignorarea principiului "in dubio pro reo", susţinând că, în ceea ce îl priveşte, organul de urmărire penală a expus şi valorificat numai "probele în acuzare", iar organul de urmărire penală avea obligaţia imperativă de a valorifica în egală măsură atât probele depuse în favoarea, cât şi în defavoarea inculpatului.

Cu privire la probele administrate în cauză, este exclusiv dreptul dar şi obligaţia procurorului de a aprecia în concret dacă urmărirea penală este completă şi există probele necesare pentru a fi emis, în condiţiile legii, rechizitoriul.

În acest sens, judecătorul de cameră preliminară a apreciat că nu pot fi primite criticile inculpatului privind aşa-zisa încălcare a dispoziţiilor art. 100 din C. proc. pen., întrucât, în cauză, conform actelor şi lucrărilor dosarului au fost respectate normele procesual penale care guvernează faza urmăririi penale, neimpunându-se excluderea vreunui act de urmărire penală.

Referitor la incidenţa principiului "in dubio pro reo", judecătorul de cameră preliminară a învederat că temeinicia acuzaţiilor penale aduse inculpatului nu este supusă analizei judecătorului de cameră preliminară, ci formează esenţa cercetării judecătoreşti, prin readministrarea probelor din faza de urmărire penală ori prin administrarea de probe noi, în condiţii de contradictorialitate, oralitate şi nemijlocire, fiind exclus ca judecătorul de cameră preliminară să aprecieze asupra forţei probante a dovezilor, să statueze asupra probelor şi astfel să constate întrunirea ori neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii pentru care s-a dispus trimiterea în judecată.

Împotriva încheierii penale F/CP din 27 iunie 2025 pronunţate de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, inculpatul A. a formulat contestaţie.

În motivarea cererii, a solicitat, în esenţă, să se constate că rechizitoriul nu cuprinde o descriere clară a faptelor deduse judecăţii în concordanţă cu exigentele art. 328 alin. (1) din C. proc. pen., precum şi nelegalitatea obţinerea probelor privind situaţia financiara a inculpatului.

Examinând încheierea atacată, în baza actelor şi lucrărilor de la dosar şi în raport, cu criticile formulate, Completul de doi judecători de cameră preliminară de la Înalta Curte apreciază contestaţia, ca fiind nefondată, pentru următoarele considerente:

Judecătorul de cameră preliminară din cadrul primei instanţe a evaluat corect limitele procedurii reglementate de art. 342 şi urm. din C. proc. pen., concluzionând just în sensul legalităţii actelor de urmărire penală, a rechizitoriului întocmit în cauză şi a probelor administrate în faza de urmărire penală.

Reevaluând soluţia dată cererilor şi excepţiilor formulate în cameră preliminară de inculpatul A., completul de doi judecători de cameră preliminară de la Înalta Curte constată nefondate criticile aduse încheierii F/CP din 27 iunie 2025 pronunţate de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală.

Camera preliminară reprezintă o fază separată a procesului penal, distinctă de urmărirea penală şi de judecată. Funcţia de verificare a legalităţii trimiterii în judecată apare ca o instituţie sui generis, de-sine-stătătoare. În cadrul procedurii camerei preliminare se efectuează un control de legalitate a posteriori, atât a actului de trimitere în judecată, cât şi a probelor pe care se bazează acesta, astfel încât întreaga fază de urmărire penală să fie examinată şi cercetată, iar actele procesuale, procedurale, probele sau procedeele probatorii efectuate sau obţinute prin încălcarea echitabilităţii procedurilor să fie eliminate.

În dezvoltarea motivelor contestaţiei, prezentate în scris şi susţinute în condiţii de oralitate şi contradictorialitate în şedinţa din camera de consiliu din data de 6 noiembrie 2025, contestatorul inculpat a criticat încheierea judecătorului de cameră preliminară de la Curtea de Apel Bucureşti, pentru următoarele motive:

1. A solicitat ca judecătorul de cameră preliminară să procedeze la verificarea clarităţii acuzaţiei, sub aspectul stabilirii locului şi datei comiterii faptelor care fac obiectul acuzaţiei, cât şi prezentarea acestora cu suficientă precizie încât să rezulte concordanţa cu norma de incriminare.

Astfel, a apreciat, în acesta privinţă că, pentru a asigura descrierea precisă şi exhaustivă a faptei cu care a înţeles să sesizeze instanţa, procurorul are îndatorirea să realizeze în partea expozitivă a rechizitoriului o expunere detaliată a faptei reproşate, printr-o modalitate capabilă a produce efecte procesuale îndeosebi prin arătarea circumstanţelor de timp, loc şi modalitate de comitere a faptei, în toate manifestările cu relevanţă penală, toate în armonie cu conţinutul obiectiv şi subiectiv al normei incriminatorii.

Totodată, a arătat că se impune realizarea de către redactorul actului de sesizare a instanţei a unei analize detaliate si complete a actelor materiale care compun această unitate legală de infracţiune, prin indicarea unor date calendaristice proprii fiecărui act material, ori cel puţin a unor repere temporale rezonabile.

Completul de doi judecători de cameră preliminară constată că prin rechizitoriul nr. x din data de 14.03.2025 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, secţia de urmărire penală, a fost trimis în judecată, cercetat în stare de libertate, inculpatul A., pentru săvârşirea infracţiunii în formă continuată prevăzută de art. 61 din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. (31 de acte materiale), notar public în cadrul Camerei Notarilor Publici Bucureşti.

Situaţia de fapt prezentată în rechizitoriu a constat în aceea că, inculpatul A. în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale şi în mod repetat în calitate de notar public şi reprezentant legal al B. (CUI x) în perioada 25 iunie 2022 - 25 aprilie 2024 (31 de acte materiale) a reţinut impozitul pe veniturile din salarii (92.113,00 RON), contribuţia de asigurări sociale datorate de angajat (CAS - 374.674,00 RON), contribuţia de asigurări sociale de sănătate datorate de angajat (CASS - 149 611,00 RON), respectiv a încasat impozitul datorat pe venitul din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal (1.945.219,00 RON), pe care nu le-a plătit către bugetul de stat în termen de 60 de zile de la data scadenţei aferente fiecărei contribuţii/impozit cauzând un prejudiciu bugetului de stat consolidat în cuantum de 2.561.617,00 RON.

Din examinarea rechizitoriului, se constată că actul de trimitere în judecată include menţiunile prevăzute de art. 286 alin. (2) din C. proc. pen., fiind indicate în mod expres încadrarea juridică a faptelor, probele şi mijloacele de probă, cheltuielile judiciare, menţiunile prevăzute la art. 330 şi 331, dispoziţia de trimitere în judecată, precum şi alte menţiuni necesare pentru soluţionarea cauzei, rechizitoriul fiind verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de către procurorul ierarhic superior.

Completul de doi judecători de cameră preliminară apreciază că modalitatea în care a fost expusă în rechizitoriu situaţia de fapt este clară şi permite stabilirea conduitei imputate inculpatului, a împrejurărilor în care a acţionat şi care au determinat producerea urmărilor avute în vedere de procuror, a circumstanţelor de natură a influenţa angajarea şi gravitatea răspunderii penale a inculpatului, a modului în care ar fi fost lezate valorile sociale ocrotite de legea penală, precum şi a titularilor acestor valori sociale pretins încălcate, astfel încât, din acest punct de vedere, rechizitoriul este apt a învesti instanţa, stabilind limitele şi obiectul judecăţii, dincolo de calitatea sa specială care atrage competenţa curţii de apel, inculpatul având efectiv posibilitatea, prin simpla lecturare a actului de sesizare, chiar fără consultanţă de specialitate, să înţeleagă pentru ce este trimis în judecată şi să îşi construiască apărări.

Apreciind asupra afirmaţiilor contestatorului inculpat privind lipsa unor elemente esenţiale în descrierea faptelor, în acord cu judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, instanţa de control judiciar constată că situaţia de fapt reţinută prin rechizitoriu cuprinde atât prezentarea faptelor cu care este sesizată instanţa, într-o modalitate care corespunde acţiunilor incriminate, prin indicarea elementelor necesare pentru a încadra faptele în tipicitatea infracţiunii, cât şi descrierea pe larg a faptelor prin expunerea evenimentelor relevante din punctul de vedere al existenţei infracţiunii.

Sub aspectul motivelor care se circumscriu neregularităţii rechizitoriului, în sensul că faptele reţinute în sarcina sa nu sunt suficient descrise, consecinţa fiind aceea a imposibilităţii verificării limitelor judecăţii şi încălcarea dreptului la apărare, Completul de doi judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că rechizitoriul poate conduce la stabilirea obiectului şi a limitelor judecăţii, reţinând că, în procedura de cameră preliminară nu se verifică temeinicia acuzaţiei, nici legalitatea şi temeinicia încadrării juridice ori concludenţa probelor, aceste operaţiuni fiind specifice unei alte etape a procesului penal, aceea a judecăţii. Or, imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii presupune ca, în cauză, să nu se poată determina prin folosirea unor argumente logice sau sistematice, fapta şi/sau persoana pentru care s-a dispus trimiterea în judecată.

2. A invocat nelegalitatea obţinerii datelor privind situaţia financiară a unor persoane, având în vedere sfera protecţiei instituită prin art. 8 din CEDO (art. 26 din Constituţia României).

În acest sens, a arătat că procurorul de caz a obţinut datele privind existenţa şi conţinutul conturilor unor persoane fizice şi/sau juridice fără respectarea dispoziţiilor art. 153 din C. proc. pen., omiţând a motiva ordonanţa prin care a dispus această ingerinţă în viaţa privată şi solicitând aceste date unei instituţii (în speţă ANAF) nelegitimată să strângă şi să deţină aceste informaţii spre a fi folosite ca probe în procesul penal.

A solicitat să se constate, în primul rând, în privinţa obţinerii datelor privind existenţa şi conţinutul conturilor persoanelor cercetate, că Ordonanţa prin care a fost dispusă obţinerea mijloacelor de probă nu corespunde exigenţelor art. 153 alin. (2) din C. proc. pen., nefiind cuprinse motivele de necesitate şi proporţionalitate care să justifice, potrivit art. 153 alin. (1) din C. proc. pen., această restrângere a dreptului la viaţă privată.

Potrivit art. 153 alin. (1) din C. proc. pen.: procurorul poate solicita unei instituţii de credit sau oricărei altei instituţii care deţine date privind situaţia financiară a unei persoane comunicarea datelor privind existenţa şi conţinutul conturilor unei persoane, în cazul în care există indicii temeinice cu privire la săvârşirea unei infracţiuni şi există temeiuri pentru a se crede că datele solicitate constituie probe.

Alin. (2), prevede că: Măsura prevăzută la alin. (1) se dispune din oficiu sau la cererea organului de cercetare penală, prin ordonanţă care trebuie să cuprindă, în afara menţiunilor prevăzute la art. 286 alin. (2): instituţia care este în posesia ori care are sub control datele, numele suspectului sau inculpatului, motivarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute la alin. (1), menţionarea obligaţiei instituţiei de a comunica imediat, în condiţii de confidenţialitate, datele solicitate.

Sub acest aspect, Completul de doi judecători de cameră preliminară reţine că, în mod corect, judecătorul de cameră preliminară de la Curtea de Apel Bucureşti, analizând conţinutului ordonanţei emise de procuror, a apreciat că aceasta respectă cerinţele prevăzute de lege, cuprinzând infracţiunea cercetată, persoana vizată, scopul măsurii - continuarea urmăririi penale şi administrarea probelor, în mod specific prin obţinerea datelor despre conturi bancare care pot reflecta faptele investigate şi pot conduce la identificarea prejudiciului ori a produsului infracţiunii, motiv pentru care nu se poate reţine vreo nelegalitate ori insuficienţă de motivare care să atragă excluderea mijloacelor de probă astfel obţinute.

În acelaşi timp, a constatat că procurorul a indicat în mod clar raţiunile de fapt şi de drept care justifică obţinerea datelor, într-o formulare care reflectă caracterul necesar al măsurii raportat la infracţiunea cercetată.

Completul de doi judecători de cameră preliminară menţionează că în cadrul procedurii reglementată de art. 342 din C. proc. pen. nu poate fi pusă în discuţie şi analizată temeinicia ordonanţei sub aspectul întrunirii condiţiilor/cerinţelor de oportunitate pentru a se putea dispune respectiva procedură.

În procedura camerei preliminare, criticile vizând insuficienţa motivării nu se subsumează conceptului de legalitate, ci celui de temeinicie şi nu poate fi cenzurat de judecătorul de camera preliminară în cadrul acestei proceduri, obiectul camerei preliminare constituindu-l legalitatea probei şi nu temeinicia acesteia.

Or, din acest punct de vedere se constată că ordonanţa dispusă de procuror respectă cerinţele impuse de art. 153 din C. proc. pen.

În acelaşi timp, Completul de doi judecători de cameră preliminară apreciază că solicitarea datelor financiare reprezintă o intruziune minimă în viaţa privată a unei persoane, astfel că ingerinţa este proporţională cu scopul prevăzut de lege.

3. A invocat şi greşita estimare a prejudiciului, fapt care a condus în mod eronat la stabilirea existentei infracţiunii prevăzute de art. 61 din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.. |

Completul de doi judecători de cameră preliminară reţine că această critică constituie o chestiune ce ţine de temeinicia acţiunii civile, iar nu de legalitatea acesteia şi nu reprezintă o neregularitate a actului de sesizare a instanţei, care să atragă imposibilitatea stabilirii obiectului şi a limitelor judecăţii, evaluarea prejudiciului reprezentând un aspect care ţine de fondul cauzei.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) coroborat cu art. 347 C. proc. pen., Completul de doi judecători de cameră preliminară va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de inculpatul A. împotriva încheierii F/CP din 27 iunie 2025, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2025.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatorul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

ENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de inculpatul A. împotriva încheierii F/CP din 27 iunie 2025, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2025.

Obligă contestatorul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa din Camera de consiliu, astăzi, 06 noiembrie 2025.