Constitutional challenge to finality of preliminary chamber ruling found inadmissible; appeal dismissed with costs.

Şedinţa publică din data de 04 noiembrie 2025

Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea nr. 12/2025 din data de 15 octombrie 2025, pronunţată de Curtea Militară de Apel Bucureşti, în dosarul nr. x/2025, printre altele, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (6) şi (8) C. proc. pen. formulată de petentul col. (rz) A..

Pentru a dispune astfel, Judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (6) şi (8) C. proc. pen. a fost invocată în faţa completului de judecată investit cu soluţionarea plângerii formulate împotriva ordonanţei de clasare nr. 22/322/P/2024 din data de 24.06.2025 a Parchetului de pe lângă Curtea Militară de Apel Bucureşti şi ordonanţa nr. 35/II-2/2025 emisă în data de 14.07.2025 de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Militară de Apel Bucureşti, iar textele de lege criticate sunt în vigoare şi nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Referitor la examenul legăturii cu cauza, Curtea a apreciat că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă. Stabilirea existenţei interesului se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei în raport cu procesul în care a intervenit, astfel încât decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal. Aşadar, cerinţa relevanţei este expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului în care a fost invocată.

În cauza de faţă excepţia de neconstituţionalitate vizează dispoziţiile art. 341 alin. (8) din C. proc. pen. care stabilesc că încheierea prin care se soluţionează plângerea contra soluţiei de clasare este definitivă, nefiind reglementată nicio cale ordinară de atac împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară pronunţă una dintre soluţiile reglementate de prevederile art. 341 alin. (6), alin. (7) pct. 1, pct. 2 lit. a), b) şi d) şi alin. (71) din C. proc. pen.

În acest context, s-a constatat că excepţia de neconstituţionalitate invocată de petent nu are legătură cu soluţionarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, în condiţiile în care a fost ridicată în etapa procesuală a soluţionării fondului plângerii contra soluţiei procurorului.

De asemenea, având în vedere natura cauzelor reglementate prin dispoziţiile art. 340 şi art. 341 din C. proc. pen., în care nu se judecă infracţiunea care a format obiectul cercetării sau urmăririi penale, ci soluţia de neurmărire sau netrimitere în judecată dispusă de procuror, prevederile art. 2 privind dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenţie nu sunt aplicabile. În acelaşi timp, prevederile art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu au aplicabilitate în cauza de faţă, întrucât dreptul la un recurs efectiv este distinct de dreptul la exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti.

S-a apreciat că eliminarea căilor de atac în această materie este justificată de caracterul special al procedurii instituite de prevederile art. 340 şi art. 341 din C. proc. pen., legiuitorul urmărind să asigure celeritatea procedurii şi obţinerea în mod rapid a unei hotărâri definitive prin care să fie exercitat controlul judiciar cu privire la soluţia procurorului.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a formulat recurs recurentul A..

În susţinerea recursului formulat, a arătat, în esenţă, că sunt întrunite cumulativ toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată.

Condiţia legăturii directe este, de asemenea, îndeplinită. Instanţa este chemată să pronunţe o încheiere în baza art. 341 C. proc. pen., iar caracterul definitiv al acesteia, consacrat de alin. (6) şi (8), determină în mod direct soluţia şi efectele juridice ale cauzei. În lipsa acestor dispoziţii, soluţia instanţei ar fi susceptibilă de control judiciar ulterior, ceea ce ar schimba fundamental arhitectura procesuală.

Prin urmare, norma criticată este aplicabilă în cauză şi are incidenţă nemijlocită asupra drepturilor procesuale ale părţii.

Deşi instanţa de fond a respins excepţia ca inadmisibilă, în realitate dispoziţiile art. 341 alin. (6) şi (8) C. proc. pen. ridică probleme serioase de constituţionalitate şi de compatibilitate cu standardele convenţionale, întrucât consacră caracterul definitiv al unei încheieri pronunţate într-o procedură sumară, lipsită de garanţiile unei judecăţi efective.

Textul de lege invocat are o vădită legătura cu soluţionarea cauzei, fiind invocat de instanţă în însăşi structura dispozitivului încheierii atacate: se face menţiunea ca "hotărârea este definitivă".

Procedura reglementată de art. 341 C. proc. pen. are un caracter strict limitat, fiind destinată exclusiv verificării legalităţii soluţiei procurorului, fără a tranşa definitiv existenţa sau inexistenţa infracţiunii. Cu toate acestea, prin efectul alin. (6) şi (8), încheierea dobândeşte caracter definitiv şi produce efecte de autoritate de lucru judecat, împiedicând orice reluare a urmăririi penale, chiar şi în ipoteza apariţiei unor fapte sau împrejurări noi.

Or, eliminarea implicită a unei căi de atac împotriva unei încheieri care blochează definitiv procesul penal contravine acestei jurisprudenţei CCR.

În plus, dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 CEDO, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care consacră principiul securităţii juridice şi caracterul definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Însă, încheierea pronunţată în temeiul art. 341 alin. (6) C. proc. pen.. nu are natura unei hotărâri judecătoreşti definitive, întrucât nu statuează asupra existenţei faptei, vinovăţiei şi pedepsei, ci doar asupra legalităţii soluţiei procurorului.

Examinând încheierea atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte apreciază recursul declarat de petentul A. ca fiind nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Înalta Curte reţine că, reglementând condiţiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţă ori de procuror; să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii din cuprinsul unor asemenea acte normative în vigoare la momentul invocării; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

De asemenea, sesizarea Curţii Constituţionale este admisibilă numai în măsura în care prin excepţia invocată se tinde la constatarea neconformităţii unei prevederi dintr-o lege cu Constituţia României, iar nu şi atunci când se urmăreşte modificarea sau completarea acesteia, situaţie în care competenţa îi revine în exclusivitate, conform dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din legea fundamentală, Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare, în timp ce instanţa de contencios constituţional este chemată să se pronunţe numai asupra constituţionalităţii actelor, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului, aşa cum rezultă din art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Altfel spus, excepţia de neconstituţionalitate reprezintă singurul mijloc procedural prin care se asigură o analiză a conformităţii dispoziţiilor legale la care aceasta face referire cu Constituţia, control care însă poate fi realizat doar de instanţa de contencios constituţional, atribuţiile instanţei în faţa căreia s-a ridicat respectiva excepţie fiind limitate la a efectua un examen asupra îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, în funcţie de care sesizează sau nu Curtea.

Pe de altă parte, referitor la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă. Stabilirea existenţei interesului se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei în raport cu procesul în care a intervenit, astfel încât decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal. Aşadar, cerinţa relevanţei este expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului în care a fost invocată.

Din această perspectivă, făcând o analiză a dispoziţiilor legale criticate prin raportare la prezenta cauză, se apreciază că sunt întrunite trei din cele patru condiţii, întrucât excepţia a fost invocată de recurentul A. într-un dosar aflat pe rolul Curţii Militare de Apel Bucureşti în procedura prevăzută de art. 340 şi art. 341 C. proc. pen. şi are în vedere neconstituţionalitatea prevederilor art. 341 alin. (6) şi (8) C. proc. pen., texte de lege care nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a instanţei de contencios constituţional.

Norma legală invocată ca neconstituţională, respectiv art. 341 alin. (6) şi (8) C. pen. prevede că, (6) În cauzele în care nu s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, judecătorul de cameră preliminară poate dispune una dintre următoarele soluţii: a) respinge plângerea, ca tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată; b) admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi trimite motivat cauza la procuror pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală; c) admite plângerea şi schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea. (8) încheierea prin care s-a pronunţat una dintre soluţiile prevăzute la alin. (6), alin. (7) pct. 1, pct. 2 lit. a), b) şi d) şi alin. (71) este definitivă.

Referitor la cerinţa ca excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia, Înalta Curte constată că aceasta nu trebuie să se realizeze în mod formal, întrucât verificarea efectuată de către instanţă nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluţionarea cauzei a textului invocat ca neconstituţional, în condiţiile în care este necesar a verifica şi măsura în care o astfel de excepţie tinde, în mod real, la învestirea Curţii Constituţionale cu un examen al conformităţii dintre înţelesul normei legale şi exigenţele Constituţiei, prerogativă recunoscută Curţii prin dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

Astfel, se apreciază că nu este îndeplinită condiţia relevanţei excepţiei de neconstituţionalitate în soluţionarea cauzei în cadrul căreia a fost invocată, prin invocarea acestei excepţii de neconstituţionalitate [art. 341 alin. (6) şi (8) C. proc. pen..], recurentul tinde la modificarea textelor de lege antemenţionate, în sensul că vizează în realitate o chestiune de completare a legii, nu o problemă de neconstituţionalitate, recurentul exprimându-şi nemulţumirea faţă de soluţia legislativă prevăzută în fiecare din textele de lege criticate, dispoziţii care exclud posibilitatea părţilor de a formula o cale efectivă de atac împotriva soluţiilor de dispuse de către Judecătorul de cameră preliminară, în procedura prevăzută de art. 340 C. proc. pen.

În acest sens se reţine că, prin ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate, recurentul susţine lipsa încă a unui grad de jurisdicţie, în cauzele având ca obiect plângerea împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, dorind modificarea textului legal menţionat anterior.

Se reţine că, din interpretarea raţională a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată rezultă că legătura dintre prevederea legală a cărei neconstituţionalitate se invocă şi modul de soluţionare a cauzei trebuie să fie evidentă şi de natură a produce consecinţe directe asupra soluţiei ce urmează a fi dată în cauză, în eventualitatea admiterii excepţiei de neconstituţionalitate. Aceasta deoarece instrumentul excepţiei a fost pus de legiuitor la îndemâna părţilor pentru ca acestea, în raport de interesele lor, să beneficieze de un control de constituţionalitate a acelor prevederi legale care au un rol hotărâtor asupra modului de soluţionare a cauzei, iar nu a oricărei dispoziţii legale ce poate fi incidentă în desfăşurarea unui proces penal.

Prin demersul întreprins, recurentul nu urmăreşte să supună cenzurii instanţei de contencios constituţional, în mod efectiv, aspecte de neconstituţionalitate derivate din modalitatea de redactare a dispoziţiilor legale criticate, ci invocă modalitatea în care legiuitorul a reglementat procedura de soluţionare a plângerilor împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată dispuse de către procuror, situaţie în care excepţia de neconstituţionalitate invocată de recurent nu se circumscrie unei pretinse lipse de claritate şi previzibilitate a normelor criticate.

În considerarea acestor argumente, având în vedere că pentru excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor legale menţionate nu este îndeplinită condiţia legăturii cu cauza la care se referă art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul încheierii nr. 12/2025 din data de 15 octombrie 2025, pronunţată de Curtea Militară de Apel Bucureşti, în dosarul nr. x/2025.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul încheierii nr. 12/2025 din data de 15 octombrie 2025, pronunţată de Curtea Militară de Apel Bucureşti, în dosarul nr. x/2025.

Obligă recurentul la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 04 noiembrie 2025.