Contestation for annulment of cassation rejection dismissed as inadmissible due to procedural non-compliance

Şedinţa publică din data de 04 noiembrie 2025

Deliberând asupra cauzei de faţă,

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea nr. 221/RC din data de 16 aprilie 2025 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 1445/A din 23 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Pentru a dispune în acest sens, Înalta Curte a reţinut că recursul în casaţie declarat de inculpatul A. se întemeiază pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 1 şi 7 din C. proc. pen. (în cursul judecăţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente şi, respectiv inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală).

În susţinerea cererii de recurs în casaţie, recurentul a invocat faptul că i-au fost încălcate toate drepturile fundamentale reglementate de Constituţia României, cât şi de CEDO, solicitând punerea sa în libertate.

Potrivit art. 435 din C. proc. pen., recursul în casaţie poate fi introdus de către părţi sau procuror în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel.

A constatat că inculpatul A. a formulat recurs în casaţie la data de 27 ianuarie 2025 cu depăşirea termenului imperativ impus de dispoziţiile legale anterior evocate.

De asemenea, potrivit art. 436 alin. (6) C. proc. pen.: "decizia instanţei de apel prin care a fost respins apelul nu poate fi atacată cu recurs în casaţie de persoanele care nu au exercitat calea de atac a apelului ori când apelul acestora a fost retras." Or, inculpatul A. nu a exercitat calea de atac a apelului împotriva sentinţei penale nr. 1741 din data de 10 iulie 2020, a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, prin care s-a stabilit ca acesta să execute pedeapsa rezultantă de 256 zile închisoare şi 5750 RON amendă, astfel încât nu avea deschisă calea recursului în casaţie.

Totodată, potrivit art. 438 alin. (3) din C. proc. pen., "în cazul în care cererea de recurs în casaţie a fost respinsă, partea sau procurorul care a declarat recursul în casaţie nu mai poate formula o nouă cerere împotriva aceleiaşi hotărâri, indiferent de motivul invocat."

Examinând actele şi lucrările dosarului prin prisma dispoziţiilor legale anterior menţionate, Înalta Curte a constatat că cererea de recurs în casaţie nu întruneşte nici această exigenţă, având în vedere că, anterior formulării actualei cereri, la data de 24.04.2023 inculpatul A. a mai formulat recurs în casaţie împotriva deciziei penale nr. 1445/A din 23 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul penal nr. x/2018, calea de atac fiind respinsă, ca inadmisibilă, prin încheierea nr. 402/RC din data de 21.06.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2018.

Împotriva acestei încheieri, contestatorul A. a formulat contestaţie în anulare, solicitând admiterea acesteia, desfiinţarea încheierii penale atacate şi, pe cale de consecinţă, punerea sa de îndată în libertate.

Examinând admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare, Înalta Curte constată următoarele:

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată în cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege, în scopul anulării unei hotărâri definitive pronunţate cu încălcarea normelor procesual penale. Contestaţia în anulare este o cale de atac de retractare, instanţa care a pronunţat hotărârea cu încălcarea legii anulând-o în scopul înlăturării erorilor de procedură în legătură cu exercitarea drepturilor procesuale ale părţilor sau persoanei vătămate ori a celor referitoare la instanţa de judecată.

Prin reglementarea strictă a erorilor de procedură care pot justifica exercitarea contestaţiei în anulare se urmăreşte, pe de o parte, respectarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii definitive, iar, pe de altă parte, respectarea securităţii raporturilor juridice stabilite prin hotărâri definitive (care interzice rejudecarea unor aspecte avute deja în vedere de către instanţa de judecată).

Potrivit dispoziţiilor art. 426 din C. proc. pen., se poate face contestaţie în anulare împotriva hotărârilor penale definitive în următoarele cazuri: a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate; b) când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal; c) când hotărârea din apel a fost pronunţată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului; d) când instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate; e) când judecata în apel a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii; f) când judecata în apel a avut loc în lipsa avocatului, când asistenţa juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii; g) când şedinţa de judecată în apel nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel; h) când instanţa de apel nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă; i) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă.

Conform dispoziţiilor art. 431 din C. proc. pen., contestaţia în anulare este supusă unei verificări prealabile judecării în fond a acesteia, instanţa fiind obligată să examineze admisibilitatea în principiu a cererii, înainte de a se pronunţa pe fondul contestaţiei.

În această etapă procesuală, instanţa examinează îndeplinirea condiţiilor de admitere în principiu a contestaţiei în anulare, care rezultă din dispoziţiile art. 426, art. 427, art. 428 şi art. 431 alin. (2) din C. proc. pen.

Astfel, instanţa examinează dacă cererea de contestaţie în anulare priveşte hotărâri penale definitive, dacă este introdusă de o persoană care are calitatea cerută de lege pentru a exercita calea extraordinară de atac, dacă este introdusă în termenul prevăzut de lege, dacă motivul pe care se sprijină contestaţia este unul dintre cele prevăzute de art. 426 C. proc. pen. şi dacă în sprijinul contestaţiei sunt depuse dovezi ori sunt invocate dovezi care există în dosar.

Aplicând aceste consideraţii de ordin teoretic speţei de faţă, Înalta Curte constată că această contestaţie în anulare vizează încheierea penală nr. 221/RC din data de 16 aprilie 2025 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală pronunţată în dosarul nr. x/2025, prin care s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 1445/A din 23 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Prin prisma dispoziţiilor art. 426 C. proc. pen., Înalta Curte constată că, indiferent de motivul invocat, contestaţia în anulare poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor penale definitive prin care se rezolvă acţiunea penală printr-o soluţie de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal, aspect ce reiese din interpretarea sistematică a normelor ce reglementează această cale de atac, iar prin hotărâri definitive se înţelege, astfel cum reiese şi din art. 551-552 C. proc. pen., care reglementează rămânerea definitivă a hotărârii primei instanţe, respectiv a instanţei de apel, hotărârile pronunţate în primă instanţă, rămase definitive în urma exercitării sau nu a căii ordinare de atac a apelului.

Astfel, se constată că în cauză, contestatorul A. a declarat contestaţie în anulare împotriva unei hotărâri ce nu poate fi supusă acestei căi de atac, prin încheierea penală atacată nu au fost soluţionate aspecte legate de fondul cauzei, neîncadrându-se, astfel, în dispoziţiile art. 426 C. proc. pen.

Dând eficienţă principiilor legalităţii căilor de atac şi liberului acces la justiţie, reglementate de dispoziţiile art. 129 şi art. 21 din Constituţie, precum şi exigenţelor determinate prin art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice, admisibilitatea acestora fiind condiţionată de exercitarea lor potrivit legii, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac şi ierarhia acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.

Aşadar, revine părţii interesate obligaţia sesizării instanţelor de judecată în condiţiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva încheierii nr. 221/RC din data de 16 aprilie 2025 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală pronunţată în dosarul nr. x/2025.

Va obliga contestatorul la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 753 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva încheierii nr. 221/RC din data de 16 aprilie 2025 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală pronunţată în dosarul nr. x/2025.

Obligă contestatorul la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 753 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 04 noiembrie 2025.