Cassation barred for factual re-evaluation: failure to establish causal link between abstract traffic regulations and negligent homicide is a merits issue outside the scope of legal-error review.

Şedinţa publică din data de 04 noiembrie 2025

Deliberând asupra recursului în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 350/A din data de 18 decembrie 2024, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2021, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 70/F din 26 mai 2023, Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori l-a condamnat pe inculpatul A. la o pedeapsă de 2 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (1) şi (2) din C. pen. (faptă din 26.11.2020, victimă B.).

A fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 196 alin. (2) şi (3) din C. pen. în referire la art. 194 alin. (1) lit. b) şi e) din C. pen. (faptă din 26.11.2020, persoană vătămată C.).

În baza art. 38 alin. (2), art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., s-au contopit pedepsele mai sus stabilite, aplicând pedeapsa cea mai grea, de 2 ani şi 6 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din cealaltă pedeapsă (1/3 din 1 an închisoare = 4 luni închisoare), astfel că pedeapsa rezultantă a fost de 2 ani şi 10 luni închisoare.

În baza dispoziţiilor art. 91, art. 92 din C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei aplicată inculpatului A., pe durata unui termen de supraveghere de 3 ani.

Conform art. 93 alin. (1) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpatul A. a fost obligat să respecte următoarele măsuri de supraveghere: să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Iaşi, la datele fixate de acesta; să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; să comunice schimbarea locului de muncă; să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpatul A. a fost obligat să respecte obligaţia de a frecventa un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpatul A. a fost obligat să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 zile la Primăria com. Valea Seacă, jud. Iaşi sau la Şcoala Gimnazială Valea Seacă, jud. Iaşi.

Conform art. 404 alin. (2) din C. proc. pen., s-a atras atenţia inculpatului A. că, în cazul nerespectării măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor sus-menţionate ori în cazul comiterii de noi infracţiuni, se va revoca suspendarea şi se va dispune executarea pedepsei, potrivit art. 96 din C. pen.

În baza art. 19, art. 25, art. 397 din C. proc. pen. şi art. 1357 C. civ., s-a admis în parte acţiunile civile formulate în cauză de părţile civile C., D., E., F. şi a fost obligată partea responsabilă civilmente G. S.A. la plata sumelor de: 49.292 RON daune materiale şi 80.000 euro daune morale, în echivalentul în RON la cursul BNR de la data plăţii, către partea civilă C.; 22.934,29 RON daune materiale şi 40.000 euro daune morale, în echivalentul în RON la cursul BNR de la data plăţii, către partea civilă D.; 40.000 euro daune morale, în echivalentul în RON la cursul BNR de la data plăţii, către partea civilă E.; 30.000 euro daune morale, în echivalentul în RON la cursul BNR de la data plăţii, către partea civilă F.;

În baza art. 19, art. 25, art. 397 din C. proc. pen., art. 1357 C. civ., art. 1371 alin. (1) C. civ., art. 11 alin. (2) lit. a) din Legea 132/2017, s-au admis acţiunile civile formulate de partea civilă Spitalul Judeţean de Urgenţă "Sf. Pantelimon" Focşani şi de partea civilă Spitalul Universitar de Urgenţă Militar Central "Dr. Carol Davila" Bucureşti şi a fost obligată partea responsabilă civilmente G. S.A. la plata sumelor de: 14.449,83 RON, plus dobânda legală de la data de 10.12.2020 până la achitarea integrală a debitului, precum şi 402,53 RON, plus dobânda legală de la data de 26.11.2020 până la achitarea integrală a debitului, către partea civilă Spitalul Judeţean de Urgenţă "Sf. Pantelimon" Focşani, reprezentând cheltuieli spitalizare pentru partea civilă C. şi pentru victima B.; 12.807,1 RON, către partea civilă Spitalul Universitar Militar de Urgenţă Central "Dr. Carol Davila" Bucureşti, reprezentând cheltuieli de spitalizare pentru partea civilă C..

În baza art. 276 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen. şi art. 11 din Legea nr. 132/2017, a fost obligată partea responsabilă civilmente G. S.A., la plata cheltuielilor judiciare către părţile civile, respectiv: suma de 6.363,6 RON către partea civilă C. şi suma de 9.271,85 RON către părţile civile D., E., F..

În baza art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 2.500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 1.603 RON este aferentă fazei de urmărire penală.

Împotriva acestei sentinţe penale au formulat apel Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, inculpatul A. şi părţile civile F., E., D. şi C..

Prin decizia penală nr. 350/A din 18.12.2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, s-au dispus următoarele:

I. S-au admis apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, inculpatul A., părţile civile F., D., E. şi C. împotriva sentinţei penale nr. 70/F din data de 26 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

S-a desfiinţat, în parte, sentinţa penală apelată, numai în ceea ce priveşte cuantumul daunelor acordate părţilor civile, omisiunea aplicării pedepsei complementare, desemnarea Serviciului de Probaţiune Iaşi ca organ de supraveghere şi, rejudecând:

1. A fost obligată partea responsabilă civilmente G. S.A. la plata următoarelor sume: 120.000 euro, cu titlu de daune morale, în echivalentul în RON la cursul BNR de la data accidentului, 26.11.2020, către partea civilă C., sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi dobânda legală, de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri şi până la plata integrală a debitului; 40.068,63 RON, cu titlu de daune materiale (17.134,34 solicitate în apel + 22.934,29 RON de la fond), către D., şi 80.000 de euro, cu titlu de daune morale, în echivalent în RON la cursul BNR din data accidentului, 26.11.2020, către fiecare dintre părţile civile F., E. şi D., sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală, de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri şi până la plata integrală a debitului.

2. În baza art. 67 alin. (2) din C. pen., s-a aplicat inculpatului, pe lângă pedeapsa principală de 2 ani şi 6 luni închisoare, pentru infracţiunea de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (1) şi (2) din C. pen., pedeapsa complementară a exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b) şi lit. i) din C. pen., respectiv dreptul a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a conduce autovehicule pe o perioadă de 2 ani, pedeapsă care se va executa potrivit art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen.. În baza art. 65 din C. pen., s-a aplicat inculpatului pe lângă pedeapsa principală de 2 ani şi 6 luni închisoare, pentru infracţiunea de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (1) şi (2) din C. pen., pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b) şi lit. i) din C. pen., pedeapsă care se va executa potrivit art. 65 alin. (3) din C. pen.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) din C. pen., s-a aplicat pe lângă pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 10 luni închisoare, pedeapsa complementară a exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b) şi lit. i) din C. pen., respectiv dreptul a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a conduce autovehicule pe o perioadă de 2 ani. În baza art. 45 alin. (5) din C. pen., s-a aplicat pe lângă pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 10 luni închisoare, pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b) şi lit. i) din C. pen., pedeapsă care se va executa potrivit art. 65 alin. (3) din C. pen.

3. În baza art. 93 alin. (1) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere de 3 ani, s-au impus inculpatului A., următoarele măsuri de supraveghere: să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Bucureşti, la datele fixate de acesta, sens în care încredinţează supravegherea inculpatului acestui serviciu; să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; să anunţe în prealabil schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; să comunice schimbarea locului de muncă; să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlului mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul A. a fost obligat să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Administraţia Domeniului Public, Bucureşti sau Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului Sector 6 Bucureşti, pe o perioadă de 60 de zile.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate care nu contravin deciziei.

II. S-a respins, ca nefondat, apelul formulat de partea responsabilă civilmente G. S.A. împotriva aceleaşi sentinţe penale.

S-a constatat că nu sunt dispuse măsuri asiguratorii în cauză, iar măsura custodierii autovehiculelor, ce au constituit mijloc material de probă, încetează la data rămânerii definitive a hotărârii.

Împotriva deciziei penale nr. 350/A din 18.12.2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a formulat recurs în casaţie inculpatul A., la data de 20.01.2025.

Prin cererea formulată de inculpat a fost indicat drept temei pe care se întemeiază calea de atac - art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., respectiv inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În cuprinsul motivelor de recurs în casaţie, inculpatul a arătat, în esenţă, că instanţele inferioare de judecată au constatat că acţiunile sale constau în conducerea vehiculului implicat în accident cu încălcarea dispoziţiilor: art. 41, art. 47, art. 35 alin. (1), toate din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice.

A apreciat că, în mod eronat, i se impută de către cele două instanţe nerespectarea unor dispoziţii legale generale din Ordonanţa nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, fără analiza în concret a acestor obligaţii prin raportare la conduita om-mediu, raţional, supus aceloraşi condiţii ca şi inculpatul. Astfel, a considerat că imputarea nerespectării unor obligaţii cu caracter general transformă răspunderea penală dintr-una personală într-una obiectivă, care nu depinde de maniera în care ar fi procedat în situaţia de referinţă sau orice altă persoană aflată în aceeaşi situaţie.

A arătat că raportarea condamnării la nerespectarea dispoziţiilor legale cuprinse în norme generale, fără sancţiune şi lipsite de potenţialul de a genera o legătură de cauzalitate cu urmările imediate nu permite angajarea răspunderii penale. În acest sens, a comparat efectul nerespectării unei norme generale (pe care oricum nu o consideră incidentă în cauză), lipsite de potenţialul de a produce urmări, cu nerespectarea unei norme care antrenează o legătură de cauzalitate indispensabilă pentru urmarea imediată, cum ar fi neacordarea priorităţii de trecere prevăzută de art. 100 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002.

Prin urmare, inculpatul a apreciat că fost condamnat în mod greşit, pentru săvârşirea unor fapte al căror element material s-a bazat pe încălcarea unor prevederi cu caracter general pentru exerciţiul unei activităţi, care nu pot atrage sancţiuni ori interdicţii. Or, aplicarea unor sancţiuni în baza unor astfel de norme ar face practic ca orice subiect de drept să fie culpabil indiferent de modalitatea în care ar acţionat, implicit tras la răspundere penală independent de acţiunile sale dacă elementul material al unei infracţiuni ar face obiectul unei obligaţii generală din norma specială.

Prevederile invocate din Ordonanţa nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice nu oferă elemente concrete de apreciere a unei conduite culpabile prin sintagmele: nerespectarea unui spaţiu suficient, comportament care să nu afecteze fluenţa şi siguranţa circulaţiei sau respectarea semnalizării rutiere şi a regulilor de circulaţie. Aşadar, rezultă că aprecierea şi interpretarea acestora se va face doar de către organele judiciare într-un mod convenabil acestora, în vederea justificării caracterului penal al faptei, respectiv printr-o interpretare subiectivă şi, în consecinţă, discreţionară.

Prin urmare, datorită lipsei de claritate, precizie şi previzibilitate, prevederile art. 41, 47, şi 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 luate ut singuli (şi nu împreună cu alte norme speciale sancţionatorii) pentru a justifica conţinutul infracţional de la art. 192 alin. (2) C. pen. sau al art. 196 alin. (3) din C. pen. creează premisa normativă necesară pentru organele judiciare să transforme răspunderea penală în una arbitrară şi obiectivă în cazul în care aceste prevederi sunt reţinute în conţinutul elementului material de la art. 192 alin. (2) C. pen. sau al art. 196 alin. (3) din C. pen.

Astfel, orice subiect de drept cercetat pentru o infracţiune de ucidere din culpă ca urmare a nerespectării prevederilor anterior menţionate, indiferent de apărarea pe care o va face, indiferent de comportamentul său în trafic sau modalitatea în care va acţiona în situaţii limită de genul ca cele reţinute în sarcina inculpatului, nu va putea înlătura răspunderea penală, odată ce procurorul sau instanţa îi va reţine ca fiind încălcate prevederile art. 41, art. 47, şi art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002. Cu alte cuvinte, nerespectarea conduitei preventive ar pune în culpă orice participant la trafic independent de circumstanţele reale ale faptei - ipoteză viabilă numai sub imperiul Decretului nr. 328/1966 şi care a devenit lipsită de eficienţă odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 195/2002.

În altă ordine de idei, pornind de la aceeaşi analiză supra, raportată şi la tipicitatea subiectivă prevăzută de dispoziţiile art. 192 alin. (2) şi art. 196 alin. (2-3) C. pen., respectiv trăsăturile formei culpei descrise la art. 16 alin. (4) C. pen., inculpatul a apreciat că, nici din acest punct de vedere nu există în hotărârea recurată o transpunere a descrierii situaţiei de fapt şi a formei de vinovăţie reţinute cu modelul abstract prevăzut de norma de incriminare.

Astfel, analizând chiar şi cea mai uşoară formă a culpei, cea a neprevederii rezultatului faptei, coroborat cu probele administrate la dosarul cauzei şi a prevederilor legale imputate inculpatului, rezultă, în mod clar, că nici instanţa de fond, nici instanţa de apel nu au ţinut seama de faptul că prin însăşi circumstanţele reale ale faptelor reţinute (ceaţă, noapte, proximitatea podului, acostamentul care însoţea singura banda de deplasare pe sens) nu permiteau prevederea rezultatul faptelor sale. Mai mult, din analiza aceloraşi prevederi cu caracter general şi lipsite de sancţiune imputate de către instanţă, nici în cazul culpei cu prevedere, nu rezultă cum inculpatul ar fi putut socoti că consecinţele se vor produce, dar să nu accepte rezultatul lor.

Deopotrivă, analizând prevederile legale invocate din Ordonanţa nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, în raport de probele administrare la dosarul cauzei şi de precizările anterior menţionate, inculpatul a arătat că instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au reţinut şi au argumentat în mod eronat incidenţa dispoziţiilor art. 41, art. 47 şi art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, respectiv dispoziţii care ar atrage în acest sens şi incidenţa săvârşirii infracţiunilor în forma prevăzută de dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. pen. şi ale art. 196 alin. (2-3) din C. pen.

În acest sens, inculpatul a făcut referire la următoarele mijloace de probă: Raportul de Inspecţie de Siguranţă Rutieră Suplimentară de Accident- ISA nr. REISR 931 (nr. 4928/27.04.2021) emis de Autoritatea Rutieră Română; Raportul de Analiză de la Continental Automotive S.R.L. din data de 22.12.2022 şi opinia expertului parte H.; Raportul de Expertiză tehnică auto extrajudiciară întocmit de către I. din data de 31.05.2021.

Aşadar, în opinia inculpatului, aprecierea conduitei în trafic a acestuia ca fiind sau nu preventivă, constând în păstrarea unei distanţe laterale suficientă cât mai aproape de marginea dreaptă a benzii de circulaţie, nu trebuie analizată după eveniment, ci prin raportare la momentul evenimentului. Într-o astfel de ipoteză ar însemna că odată produs un accident conducătorul auto nu şi-a îndeplinit niciodată aceste obligaţii (şi ar fi întotdeauna culpabil, cel puţin parţial). Astfel, conduita preventivă trebuie apreciată prin raportare la condiţiile anterioare producerii accidentului, care în speţă sunt cu referire la: ceaţă, noapte, drum neiluminat stradal, autoturism din spate care a comutat lumina de întâlnire cu cea de drum, marcaj axial longitudinal discontinuu, apropierea de un pod. Or, aceste condiţii care nu numai ca nu impuneau redresarea spre dreapta, o şi împiedicau (exemplificativ: podul care urma, acostamentul alăturat singurei benzi de deplasare pe sens: impuneau încadrarea pe centrul benzii unice). Aşadar, analizând în mod obiectiv situaţia: în zonă nu funcţiona vreun unui indicator care să impună restrângerea sensului de circulaţie spre dreapta, îngustarea carosabilului sau a sensului de mers pe segmentul de drum respectiv, iar inculpatul a condus fără a schimba sensul de deplasare); iar în mod subiectiv: conducerea unui autoturism de către inculpat s-a făcut pe un sector de drum unde depăşirea nu era interzisă.

Finalmente, inculpatul a făcut referire şi la încălcarea dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, care prevăd că "participanţii la trafic trebuie sa aibă un comportament care să nu afecteze fluenţa şi siguranţa circulaţiei, să nu pună în pericol viaţa şi integritatea corporală a persoanelor şi să nu aducă prejudicii proprietăţii publice ori private".

Analizând această normă în raport de tipicitatea subiectivă a infracţiunilor de ucidere sau de vătămare din culpă, atât practica judiciară, cât şi doctrina reţin că posibilitatea de a prevedea constituie esenţa criteriului subiectiv de evaluare a existenţei culpei şi se evaluează în concret atât prin raportare la ansamblul împrejurărilor de fapt şi la condiţiile de acţiune cât şi cu referire la calităţile şi particularităţile inculpatului, iar nu prin raportare la un standard abstract al omului dotat cu cele mai bune calităţi motrice sau intelectuale.

Faţă de argumentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (2) lit. a) din C. proc. pen., inculpatul a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei recurate şi achitarea acestuia, în temeiul dispoziţiilor art. 16 lit. b) teza I din C. proc. pen.

Magistratul asistent, în conformitate cu dispoziţiile art. 439 alin. (5) C. proc. pen., a întocmit şi a depus la dosar raportul asupra cererii de recurs în casaţie ce formează obiectul dosarului nr. x/2025, în vederea verificării admisibilităţii în principiu a acesteia.

Prin încheierea din 27 mai 2025, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei nr. 350/A din data de 18 decembrie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2021. S-a trimis cauza în vederea judecării recursului în casaţie la Completul nr. 2, în compunere de 3 judecători, s-a fixat termen de judecată la data de 23 septembrie 2025, cu citarea recurentului inculpat, a părţilor civile şi a părţii responsabile civilmente şi încunoştinţarea apărătorului ales al inculpatului, iar în ipoteza în care nu confirmă prezenţa la termenul de judecată acordat, se emite adresă la Baroul Bucureşti pentru asigurarea asistenţei juridice obligatorii pentru inculpat

Procedând, prioritar, la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 434, art. 435 şi art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. proc. pen., s-a constatat că, în cuprinsul cererii este menţionat numele şi prenumele recurentului, semnătura apărătorului acestuia, iar decizia penală nr. 350/A din 18.12.2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, recurată în prezenta cauză, face parte din categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casaţie şi că recursul în casaţie a fost formulat în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel.

În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., astfel cum a fost consacrată în jurisprudenţă, s-a constatat că, formal, criticile invocate de recurentul inculpat A. se circumscriu doar în parte în conţinutul dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.. S-a reţinut în acest sens că, potrivit art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., cererea de recurs în casaţie se formulează în scris şi va cuprinde indicarea cazurilor de recurs în casaţie pe care se întemeiază cererea şi motivarea acestora.

Analizând motivele invocate de recurentul inculpat A., Înalta Curte a constatat că din modul în care recurentul inculpat a formulat criticile împotriva deciziei penale recurate rezultă că se circumscriu cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. doar chestiunile privind neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii pentru care a fost condamnat din perspectiva realizării unei corespondenţe depline între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a recurentului inculpat nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, recursul în casaţie fiind admisibil în principiu numai sub acest aspect.

S-a reţinut că analiza conţinutului mijloacelor de probă administrate în cauză pe care instanţele inferioare şi-au fundamentat soluţia, a fiabilităţii acestora ori a eventualelor contradicţii între ceea ce rezultă din probe, pe de o parte, şi starea de fapt reţinută de instanţă, pe de altă parte, ori modul de administrare a probatoriului excedează limitelor cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.. Acest din urmă temei legal permite verificarea hotărârii exclusiv în drept, din perspectiva concordanţei între starea de fapt reţinută de instanţe şi conţinutul normei de incriminare valorificate la încadrarea juridică, nicidecum reaprecierea elementelor de fapt reţinute, cu autoritate de lucru judecat, prin hotărârea penală definitivă.

Aşadar, criticile aduse de recurentul inculpat A. care vizează modul de administrare şi de interpretare a probelor de către instanţele inferioare, s-a constatat că nu pot fi valorificate în contextul niciunuia dintre cazurile de casare expres şi limitativ reglementate de art. 438 din C. proc. pen.

Limitarea normativă a obiectului judecăţii în recursul în casaţie la cazurile strict prevăzute de lege exclude rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi apel, şi, implicit, cenzurarea stării de fapt reţinută cu titlu definitiv de către instanţa de apel ori concordanţa acesteia cu probele administrate.

Din această perspectivă, s-a subliniat că, pe calea cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. nu se poate proceda la reinterpretarea materialului probator de la dosar având drept consecinţă stabilirea unei alte baze factuale, care să conducă la achitarea inculpatului pentru infracţiunea pentru care a fost condamnat, aşa cum a solicitat recurentul, acest atribut aparţinând exclusiv instanţei de fond şi, respectiv, de apel.

Astfel, în prezentul cadru procesual, Înaltei Curţi nu îi este permis să cenzureze concluzia la care a ajuns instanţa de apel cu privire la forma de vinovăţie cu care a acţionat inculpatul şi la întrunirea elementelor de tipicitate subiectivă a infracţiunii pentru care a fost condamnat, cu atât mai mult cu cât constatările făcute sub acest aspect s-au realizat prin evaluarea tuturor împrejurărilor de fapt în care a fost concepută şi derulată activitatea imputată, astfel cum acestea au rezultat din probele administrate pe parcursul procedurii judiciare, iar în calea extraordinară de atac nu se poate realiza o reinterpretare a materialului probator în vederea reconfigurării situaţiei factuale, intrată deja în puterea lucrului judecat.

Pentru aceste considerente, în baza art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., Înalta Curte a admis, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 350/A din data de 18 decembrie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2021 numai în limitele arătate anterior şi s-a trimis cauza Completului nr. 2, în compunere de 3 judecători.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului reglementat de prevederile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 350/A din data de 18 decembrie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2021 este nefondat.

Potrivit dispoziţiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 din C. proc. pen., pe această cale instanţa examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate.

Se constată, astfel, că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Cu alte cuvinte, recursul în casaţie nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva cazurilor de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

În recurs în casaţie nu se poate modifica situaţia de fapt, instanţa de recurs în casaţie îşi fundamentează soluţia pe baza faptelor anterior constatate cu caracter definitiv de instanţa de apel. Din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. nu se poate realiza o nouă analiză a mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt, verificarea hotărârii făcându-se doar în drept, statuările în fapt ale instanţei de apel neputând fi cenzurate în niciun fel (în acest sens este şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie: Decizia nr. 267/RC din 26 iunie 2017; Decizia nr. 414/RC din 20 octombrie 2017, Decizia nr. 7/RC din 15 ianuarie 2019, Decizia nr. 478/RC din 11 decembrie 2019, Decizia nr. 83/RC din 23 februarie 2021).

Totodată, s-a reţinut că acest caz de casare vizează "acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv)" (Decizia nr. 442/RC/2017 - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).

Înalta Curte constată că inculpatul A. a invocat cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., respectiv fapta nu este prevăzută de legea penală cu privire la infracţiunea de ucidere din culpă prev de art. 192 alin. (1) şi (2) din C. pen. şi infracţiunea de vătămare corporală din culpă prev de art. 196 alin. (1) şi (2) din C. pen. în referire la art. 194 alin. (1) lit. b) şi e) din C. pen., pentru care a fost condamnat definitiv.

Pentru a verifica dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, Înalta Curte are în vedere situaţia de fapt deja stabilită de instanţa de apel, prin decizia penală recurată, în acord cu instanţa de fond, prin care s-a reţinut că în seara zilei de 26.11.2020, inculpatul A., în timp ce se deplasa cu autoturismul marca J., cu numărul de înmatriculare x, pe DN2-E85, km 199+400 în afara localităţii Tişiţa, urmare a nerespectării din culpă a regulilor de circulaţie rutieră, inculpatul A. a pătruns pe contrasens şi a izbit frontal autoturismul marca K. cu numărul de înmatriculare x, condus de victima B., provocând moartea acesteia şi vătămarea corporală a persoanei vătămate C., care a suferit leziuni ce i-au pus în primejdie viaţa, vindecabile în 100-110 zile de îngrijiri medicale.

Contrar susţinerii apărării în sensul că a încălcat doar reguli cu caracter general, Înalta Curte constată că regulile de circulaţie rutieră a căror încălcare a generat producerea accidentului rutier au fost următoarele: prevederile art. 41 din O.U.G nr. 195/2002, conform cărora vehiculele trebuie conduse pe partea dreaptă a drumului public, în sensul de circulaţie (...) cu respectarea semnalizării rutiere şi a regulilor de circulaţie; prevederile art. 47 din O.U.G nr. 195/2002, conform cărora conducătorii vehiculelor care circulă din sensuri opuse trebuie să păstreze între vehicule o distanţă laterală suficientă şi să circule cât mai aproape de marginea din dreapta a benzii de circulaţie respective; prevederile art. 35 alin. (1) din O.U.G nr. 195/2002, conform cărora participanţii la trafic trebuie să aibă un comportament care să nu afecteze fluenţa şi siguranţa circulaţiei, să nu pună în pericol viaţa sau integritatea corporală a persoanelor şi să nu aducă prejudicii proprietăţii publice ori private.

Din această perspectivă, instanţa de apel a reţinut că vinovăţia în producerea accidentului aparţine în exclusivitate inculpatului, victimei neputându-i-se imputa nerespectarea unei reguli de circulaţie referitoare la deplasarea pe sectorul de drum respectiv, în condiţiile în care se deplasa pe sensul său de mers, cu o viteză ce nu depăşea limita legală şi nu a făcut vreo manevră nepermisă.

În ceea ce priveşte susţinerea apărării relativ la lipsa legăturii de cauzalitate, Înalta Curte reţine că instanţa de control judiciar a constatat că situaţia de fapt a fost riguros stabilită de către prima instanţă, iar materialul probator are aptitudinea de a dovedi acuzaţiile dincolo de orice îndoială rezonabilă, probatoriile administrate în apel nu răstoarnă concluzia primei instanţe în ceea ce priveşte existenţa temeiurilor angajării răspunderii penale, nu modifică baza factuală, mecanismul atestat ca generator al urmării produse şi culpa unică în sarcina inculpatului. Mecanismul producerii accidentului rutier s-a dovedit a fi intrarea pe contrasens a autoturismului condus de inculpat, în condiţii de vizibilitate redusă, pe timp de noapte şi lovirea frontală a autoturismului victimelor ce circula regulamentar, astfel că se va reţine o unică şi singulară culpă în producerea accidentului, în sarcina inculpatului. Cauză a producerii accidentului rutier s-a reţinut a fi exclusiv intrarea pe contrasens a autoturismului condus de inculpat, acesta având obligaţia legală de a evalua condiţiile meteo şi de a-şi adapta conduita în trafic în funcţie de acestea, dar şi de propriile aptitudini şi abilităţi.

Urmările produse şi mecanismul tanatogenerator au fost atestate de raportul de autopsie şi expertiza medico-legală privind-o pe victima B..

Expertiza medico-legale a părţii civile C. a stabilit următoarele: status după accident rutier cu ruptură-deşirare de jejun şi ileon, ruptură deşirare de mezenter jejunal şi ileal, depolisări multiple jejunale şi ileale, ruptură de mezosigmoid, peritonită stercorală (operat 26.11.2020) şi fractură veche bimaleolă dreaptă - operată. Leziunea de la nivelul membrului inferior drept este recuperată parţial. Numărul de zilele de îngrijiri medicale pentru vindecare însumează 100-110, timp ce include şi intervenţia chirurgicală în vederea extragerii materialului de osteosinteză de la nivelul gleznei drepte şi perioada de recuperare funcţională postintervenţie. Aprecierea asupra gradului de recuperare al fracturii bimaleolare de gleznă dreaptă se va putea face după epuizarea tuturor mijloacelor terapeutice de recuperare. Leziunea de la nivelul feţei (cicatrice fină) constituie un prejudiciu estetic minor .

Prin urmare, argumentele recurentului inculpat referitoare normele cu caracter general încălcate şi lipsa legăturii de cauzalitate cu privire la infracţiunile de vătămare corporală din culpă şi ucidere din culpă, sunt nefondate, având în vedere că prin decizia din apel, instanţa a evidenţiat corespondenţa între baza factuală şi elementele de tipicitate ale infracţiunilor prevăzute de art. 196 alin. (1) şi (2) din C. pen. în referire la art. 194 alin. (1) lit. b) şi e) din C. pen.

De altfel, Înalta Curte, având în vedere natura juridică a recursului în casaţie, aceea de cale de atac extraordinară, exclusiv de drept, constată că motivele recurentului inculpat A. referitoare la conduita sa şi nerespectarea unor obligaţii cu caracter general care nu pot atrage sancţiuni cu referire actele materiale în sine, fac trimitere la situaţia de fapt şi la probatoriul administrat, iar nu la elemente de drept.

În realitate, prin criticile formulate prin motivele de recurs în casaţie, Înalta Curte constată că inculpatul contestă situaţia de fapt stabilită de către instanţa de apel, solicitând practic reevaluarea şi reinterpretarea probatoriului, astfel, fondul criticilor formulate pe calea recursului în casaţie vizând circumstanţele comiterii faptei şi probatoriul cauzei, lucru nepermis din perspectiva cazului de recurs prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., care se referă la neprevederea faptei în legea penală.

Faţă de considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că faptele pentru care a fost condamnat inculpatul A. întrunesc toate elementele de tipicitate prevăzute de normele de incriminare, motiv pentru care, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 350/A din data de 18 decembrie 2024, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2021.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul-inculpat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 276 alin. (1) din C. proc. pen., va obligă recurentul-inculpat la plata sumei 315 RON către partea civilă C. şi la plata sumei de 521 RON către partea civilă D. reprezentând cheltuieli de judecată.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul-inculpat în cuantum de 200 RON, rămâne în sarcina statului şi se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 350/A din data de 18 decembrie 2024, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2021.

Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Obligă recurentul-inculpat la plata sumei 315 RON către partea civilă C. şi la plata sumei de 521 RON către partea civilă D. reprezentând cheltuieli de judecată.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul-inculpat în cuantum de 200 RON, rămâne în sarcina statului şi se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 04 noiembrie 2025.