Second criminal cassation appeal barred by res judicata on admissibility despite constitutional ruling on statute of limitations

Şedinţa publică din data de 04 noiembrie 2025

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 489 din data de 02.08.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2018 de Tribunalul Timiş, cu privire la inculpatul A., s-a dispus condamnarea acestuia la 8 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de constituirea unui grup infracţional organizat, prev. de art. 367 alin. (1) şi (2) C. pen.

În temeiul art. 367 alin. (1) C. pen., art. 67 alin. (1) C. pen., s-au aplicat inculpatului pedepsele complementare prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a), b), h) şi n), alin. (2) C. pen., pentru o perioadă de 3 ani, cea din urmă restricţionând dreptul acestuia de a comunica cu coinculpaţii B. şi C. ori de a se apropia de aceştia, la mai puţin de 20 m.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., i-au fost interzise inculpatului, cu titlu de pedepse accesorii, exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), h) şi n) C. pen., pe durata şi în condiţiile prev. de art. 65 alin. (3) C. pen.

- 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat în formă continuată, prev. de art. 228 alin. (1) C. pen., art. 229 alin. (1) lit. b), d), alin. (2) lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 C. pen. (2 acte materiale: părţi civile D. şi E.);

- 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat în formă continuată prev. de art. 228 alin. (1) C. pen. art. 229 alin. (1) lit. b), d), alin. (2) lit. b) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 C. pen. (3 acte materiale: părţi civile F., familia G., H., I. şi J. şi K.);

- 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la furt calificat, prev. de art. 48 C. pen. rap. la art. 228 alin. (1) C. pen., art. 229 alin. (1) lit. b), d), e) C. pen. şi alin. (2) lit. b) C. pen. (parte civilă L.);

- 7 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat cu consecinţe deosebit de grave în formă continuată, prev. de art. 228 alin. (1) C. pen. art. 229 alin. (1) lit. b), d), e) alin. (2) lit. b) C. pen., rap. la art. 2561 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (5 acte materiale: părţi civile M. S.R.L. Drobeta Turnu Severin, N. S.R.L Zalău, O., P. şi Q.;

S-a constatat că motivele pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului pentru 5 acte materiale în loc de 9, câte i-au fost reţinute prin încheierea de schimbare a încadrării juridice din data de 10.03.2021 (pct. vechiul c.2), au fost expuse în secţiunea încadrării juridice la pct. V.e.2.5.

- 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, prev. de, art. 342 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen.;

- 9 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tăinuire, prev. de art. art. 221 alin. (1) C. pen. de la 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. b), art. 40 alin. (1) C. pen., au fost contopite aceste pedepse cu pedepsele aplicate prin prezenta, iar inculpatul A. va executa pedeapsa cea mai grea, aceea de 8 ani închisoare la care s-a adăugat sporul de 1/3 din totalul celorlalte pedepse, respectiv 5 ani şi 11 luni închisoare urmând ca, în final, să execute 13 ani şi 11 luni închisoare.

În baza art. 45 alin. (1), art. 67 alin. (2) C. pen., i s-a aplicat inculpatului A. pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), h) şi n), alin. (2) C. pen., respectiv interzicerea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, interzicerea dreptului de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme şi interzicerea de a comunica cu coinculpaţii B. şi C. ori de a se apropia de aceştia, la mai puţin de 20 m, pentru o perioadă de

3 ani; potrivit prev. art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen., aceasta începe să curgă după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate.

În baza art. 45 alin. (5), art. 65 alin. (1) şi (3) C. pen., s-a aplicat inculpatului A. pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), h) şi n) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme şi dreptul de a comunica cu coinculpaţii B. şi C. ori de a se apropia de aceştia, la mai puţin de 20 m, pe durata şi în condiţiile prev. de art. 65 alin. (3) C. pen.

În baza art. 404 alin. (4) lit. a) C. proc. pen.., art. 72 alin. (1) C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului A. durata reţinerii, a arestării preventive şi a arestului la domiciliu de la data de 30.01.2014 până la data de 05.02.2014 şi de la 22.12.2017 până la 11.02.2018.

După rămânerea definitivă a hotărârii, în temeiul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2008 cu ref. la art. 342 C. pen., s-a dispus prelevarea probelor biologice de la inculpatul A., în vederea introducerii profilului său genetic în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare.

În baza art. 5 alin. (5) cu rap. la art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 76/2008, i s-a adus la cunoştinţă inculpatului că probele biologice recoltate vor fi utilizate pentru obţinerea şi stocarea în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare a profilului său genetic.

Prin decizia penală nr. 1439/A din 21 decembrie 2021 a Curţi de Apel Timişoara, secţia penală, cu privire la inculpatul A., s-a redus pedeapsa principală aplicată de către prima instanţă pentru săvârşirea infracţiunii de constituirea unui grup infracţional organizat prevăzută de art. 367 alin. (1), (2) C. pen., de la 8 ani închisoare la 6 ani închisoare.

S-a redus pedeapsa principală aplicată inculpatului A. de către prima instanţă pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat cu consecinţe deosebit de grave în formă continuată prevăzută de art. 228 alin. (1) C. pen. art. 229 alin. (1) lit. b), d), e), alin. (2) lit. b) C. pen., rap. la art. 2561 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (5 acte materiale: părţi civile M. S.R.L. Drobeta Turnu Severin, N. S.R.L Zalău, O., P. şi Q., de la 7 ani închisoare la 5(cinci) ani închisoare.

În baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.., a fost achitat inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de tăinuire prevăzută de art. 221 alin. (1) C. pen. de la 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen.

S-a menţinut restul pedepselor principale, aplicate de prima instanţă inculpatului A., după cum urmează:

- 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat în formă continuată, prev. de art. 228 alin. (1) C. pen. art. 229 alin. (1) lit. b), d), alin. (2) lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 C. pen. (2 acte materiale: părţi civile D. şi E.);

- 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat în formă continuată prev. de art. 228 alin. (1) C. pen. art. 229 alin. (1) lit. b), d), alin. (2) lit. b) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 C. pen. (3 acte materiale: părţi civile F., familia G., H., I. şi J. şi K.);

- 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la furt calificat, prev. de art. 48 C. pen., rap. la art. 228 alin. (1) C. pen. art. 229 alin. (1) lit. b), d), e) C. pen. şi alin. (2) lit. b) C. pen. (parte civilă L.);

- 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, prev. de, art. 342 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 38 alin. (1) şi art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a contopit după regulile concursului de infracţiuni pedepsele principale sus-menţionate aplicate inculpatului A.; după cum urmează: s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 6 ani închisoare, la care adaugă un spor de 1/3 din totalul celorlalte pedepse, respectiv 5 ani închisoare, inculpatul urmând a executa pedeapsa rezultantă de 11 ani închisoare în regim de detenţie.

Hotărârea instanţei de apel a fost comunicată către inculpatul A. la data de 24 decembrie 2021 şi celorlalte părţi din dosar.

Împotriva hotărârii pronunţată de instanţa de apel a formulat cerere de recurs în casaţie inculpatul A. la data de 22 aprilie 2025 (prin apărător ales, av. R. din cadrul S., cu sediul în jud. Bihor., cu împuternicire avocaţială).

Cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. la data de 22 aprilie 2025 a fost comunicată Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Timişoara la data de 23 mai 2025 şi celorlalte părţi din dosar.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală la data de 23 iulie 2025. Prin referatul întocmit în cauză, judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent, în vederea discutării admisibilităţii cererii de recurs în casaţie, în procedura prevăzută de art. 440 C. proc. pen.., la data de 30 septembrie 2025.

Prin cererea scrisă, s-a menţionat că se formulează recurs în casaţie împotriva deciziei penale nr. 1439/A din data de 21 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul cu nr. x/2018, prin care s-a dispus condamnarea inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat faptă prevăzută şi pedepsită de art. 229 alin. (1) lit. b), d), alin. (2) lit. b) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 C. pen. (3 acte materiale: părţi civile F., familia G., H., I., J. şi K.- faptă săvârşită la data de 01.11.2013, 02.11.2013 şi epuizată la data de 11.12.2013), având în vedere încălcarea normelor de drept aplicabile cu referire la incidenţa prescripţiei răspunderii penale (în cauză intervenind prescripţia răspunderii penale), având în vedere deciziile Curţii Constituţionale a României nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, respectiv Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi recursul în interesul legii din 20.01.2025, cât şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 50/2025. S-a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.. - când în mod greşit nu s-a dispus încetarea procesului penal.

Recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei penale atacate şi rejudecând, în baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen.., în ceea ce priveşte infracţiunea de furt calificat faptă prevăzută şi pedepsită de art. 229 alin. (1) lit. b), d), alin. (2) lit. b) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 C. pen. (3 acte materiale: părţi civile F., familia G., H., I., J. şi K. - faptă săvârşită la data de 01.11.2013, 02.11.2013 şi epuizată la data de 11.12.2013), încetarea procesului penal având în vedere intervenirea prescripţiei răspunderii penale conform art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.., iar, în subsidiar, casarea deciziei penale cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare conform art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen.

Recurentul a susţinut că prezentul recurs în casaţie îndeplineşte toate condiţiile de admisibilitate prev. de art. 434 - 438 C. proc. pen.., întrucât priveşte o decizie pronunţată de Curtea de Apel Timişoara ca instanţă de apel, calea de atac este exercitată în termenul legal de 30 de zile, inculpatul are calitatea procesuală prevăzută de lege pentru promovarea acestei căi extraordinare de atac, din cerere rezultă toate atributele de identificare prev. de art. 437 C. proc. pen.., iar decizia este susceptibilă de un asemenea recurs, neaflându-ne în situaţiile prev. de art. 434 alin. (2) C. proc. pen.

Aşadar, s-a solicitat admiterea în principiu a prezentului recurs în casaţie, fiind îndeplinite condiţiile art. 440 C. proc. pen.. şi suspendarea executării pedepsei, în condiţiile art. 441 C. proc. pen.

În motivarea recursului în casaţie, apărarea a susţinut că, având în vedere că datele săvârşirii faptelor care intră în conţinutul infracţiunii continuate, respectiv 01.11.2013, 02.11.2013 şi 11.12.2013, momentul epuizării infracţiunii este la data de 11.12.2013, aceasta fiind şi data de la care curge în mod efectiv termenul de prescripţie. Limitele de pedeapsă pentru infracţiunea de furt calificat în varianta reţinută inculpatului sunt 2-7 ani închisoare. Termenul general de prescripţie, conform art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen. este de 8 ani. Data împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit la data de 11.12.2021 (11.12.2013 + 8 ani), deci anterior momentului soluţionării definitive a cauzei, prin Decizia nr. 1439/21.12.2021.

În raport de limitele şi obiectul judecăţii, apărarea a arătat că în momentul pronunţării deciziei în apel intervenise prescripţia răspunderii penale în raport de această faptă imputată inculpatului, ca urmare a aplicării deciziilor Curţii Constituţionale a României nr. 297/0018 şi nr. 358/2022 care au reconfigurat modalitatea de operabilitate a prescripţiei, în sensul descalificării oricărui mecanism de întrerupere a cursului prescripţiei pe această perioadă.

Astfel, în lipsa unui caz procesual de întrerupere, termenul general de prescripţie în raport de această infracţiune, conform apărării, este data de 11.12.2021. Aşadar, s-a susţinut că, la data pronunţării deciziei în apel de către Curtea de Apel Timişoara, la 21.12.2021, pentru această infracţiune, termenul de general de prescripţie era împlinit, sens în care ar fi trebuit să se dispună o soluţie de încetare a procesului penal. S-a arătat că inculpatul a mai învederat aceste aspecte pe calea unei contestaţii în anulare, soluţionată anterior recursului în casaţie prin care a solicitat să se dispună o soluţie de încetare a procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale în raport de momentul pronunţării unei hotărâri definitive. Această solicitare a fost respinsă de către instanţă, fiind apreciată ca neîntemeiată cererea condamnatului de a se constata împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale, la data pronunţării deciziei contestate, şi pentru infracţiunea de furt calificat în formă continuată. La calculul termenului de prescripţie a răspunderii penale trebuie să se ţină seama şi de durata de 60 de zile în care a operat suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale în baza art. 43 alin. (8) din Decretul Preşedintelui României nr. 240/14.04.2020 (de la data de 16 martie 2020 până la data de 14 mai 2020 inclusiv). Apărarea a arătat că este în dezacord cu prorogarea acestui curs al prescripţiei răspunderii penale, cu încă 2 luni, în condiţiile art. 156 C. pen., întrucât se consideră că acel context pandemic de la nivelul anului 2020 a generat o cauză de suspendare a cursului prescripţiei, atât prin prisma unor decrete prezidenţiale (asimilate în mod nelegal cu natura juridică a unor "legi"), cât şi prin faptul că aceasta s-ar fi obiectivat într-o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat ce a făcut imposibilă continuarea procesului penal. În susţinerea caracterului nelegal al soluţiei de condamnare pronunţate împotriva inculpatului, în contextul în care termenul general de prescripţie era deja împlinit, apărarea a reiterat faptul că orice încercare de a justifica prelungirea acestuia prin invocarea suspendării cursului prescripţiei pe durata stării de urgenţă este inadmisibilă în drept.

Astfel, deşi prin art. 43 alin. (8) din Decretul Preşedintelui nr. 195/2020 şi art. 64 alin. (13) din Decretul nr. 240/2020 s-a instituit o presupusă suspendare "de drept" a prescripţiei răspunderii penale pe durata a 60 de zile, aceasta nu poate produce efectele juridice urmărite, întrucât decretele nu au putere de lege în sens constituţional.

Conform Deciziei Curţii Constituţionale nr. 152/2020, decretele prezidenţiale de instituire a stării de urgenţă sunt acte administrative cu caracter normativ, şi nu legi, în sensul art. 115 alin. (1)-(7) din Constituţie, neputând astfel reglementa norme cu efecte în materia dreptului penal material. Curtea Constituţională a subliniat că:

"Dacă legiuitorul constituant ar fi dorit ca Preşedintele să poată adopta norme cu putere de lege, ar fi prevăzut în mod expres această posibilitate. În schimb, Constituţia prevede că Parlamentul este unica autoritate legiuitoare (art. 61), iar intervenţia legislativă în situaţii excepţionale aparţine exclusiv Guvernului, prin ordonanţe de urgenţă."

În continuare, Curtea Constituţională a reţinut că nicio dispoziţie din O.U.G. nr. 1/1999 sau din Constituţie nu conferă Preşedintelui atribuţia de a suspenda cursul prescripţiei penale, o măsură care afectează substanţial drepturile fundamentale, cum este dreptul la un proces echitabil într-un termen rezonabil (art. 6 CEDO). Mai mult, chiar dacă decretele prezidenţiale au fost aprobate prin Hotărârile Parlamentului nr. 3/2020 şi nr. 4/2020, aceasta nu echivalează cu transformarea lor într-o lege în sens formal. Parlamentul a încuviinţat doar instituirea stării de urgenţă, iar în lipsa unei legi în sens formal, măsura suspendării cursului prescripţiei rămâne inaplicabilă în drept. Prin urmare, conform apărării, orice calcul al termenului de prescripţie care include această perioadă este fundamental eronat şi contrar jurisprudenţei constituţionale în materie.

În acest context, potrivit art. 43 alin. (8) din Decretul Preşedintelui nr. 195 din 16 martie 2020, respectiv potrivit art. 64 alin. (13) din Decretul Preşedintelui nr. 240 din 14 aprilie 2020, pe durata stării de urgenţă, în cauzele în care nu se efectuează acte de urmărire penală sau în care procesul penal este suspendat potrivit decretului, prescripţia răspunderii penale se suspendă. Suspendarea a fost considerată a-şi produce efecte de drept fără a fi necesară emiterea unei ordonanţe sau a unei încheieri în acest scop. Prin cele două decrete prezidenţiale s-a reglementat suspendarea pe o durată totală de 60 de zile a cursului prescripţiei răspunderii penale.

Or, conform apărării, în ceea ce priveşte conceptul de "lege" prin decizia nr. 146 din 25 martie 2004, publicată în M.Of. nr. 416 din 10 mai 2004, Curtea Constituţională a reţinut că aceasta are mai multe înţelesuri în funcţie de distincţia ce operează între criteriul formal sau cel organic şi cel material. Potrivit primului criteriu, legea se caracterizează ca fiind un act al autorităţii legiuitoare, identificându-se prin organul chemat să o adopte şi prin procedura ce trebuie respectată în acest scop. Această concluzie rezultă din coroborarea art. 61 alin. (1) din Constituţie, conform cărora "Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării" cu prevederile din art. 76, 77 şi 78 potrivit cărora legea adoptată de Parlament este supusă promulgării către Preşedintele României şi intră în vigoare la 3 zile după publicarea ei în M.Of. al României, Partea I, dacă în conţinutul său nu este prevăzută o dată ulterioară.

În ceea ce priveşte ordonanţele Guvernului, elaborând astfel de acte normative, organul administrativ exercită o competenţă prin atribuire care, prin natura ei, intră în sfera de competenţă legislativă a Parlamentului. Ordonanţa nu reprezintă o lege în sens formal, ci un act administrativ de domeniul legii, asimilat acesteia prin efectele pe care le produce, respectând sub acest aspect criteriul material. În consecinţă, întrucât un act juridic normativ, în general, se defineşte atât prin formă, cât şi prin conţinut, legea în sens larg, cuprinzând şi actele asimilate, este rezultatul combinării criteriului formal cu cel material.

Astfel, conform apărării, ordonanţele şi ordonanţele de urgenţă ale Guvernului, sub aspect material, conţin norme de reglementare primară, având o forţă juridică asimilată cu a legii. Mai mult, potrivit art. 115 alin. (3) din Legea fundamentală, "dacă legea de abilitare o cere, ordonanţele se supun aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative", iar potrivit alin. (7) a] aceluiaşi articol ordonanţele de urgenţă "cu care Parlamentul a fost sesizat se aprobă sau se resping printr-o lege (...) ". Astfel, în cazul în care suspendarea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale nu s-ar raporta la un act normativ cu putere de lege, s-ar ajunge la situaţia ca în care în domeniul dreptului penal să fie edificate norme care au impact în antrenarea răspunderii penale, atât de legiuitor, Parlament sau Guvern, cât şi de alte organe ale statului.

S-a arătat de către apărare că în Decizia nr. 405/2016 Curtea Constituţională reţine că, în jurisprudenţa sa, a statuat că Parlamentul este liber să decidă cu privire Ia politica penală a statului, în virtutea prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituţie în calitate de unică autoritate legiuitoare a ţării. Totodată, Curtea Constituţională a reţinut că nu are competenţa de a se implica în domeniul legiferării şi al politicii penale a statului, orice atitudine contrară constituind o imixtiune în competenţa acestei autorităţi constituţionale (Decizia nr. 629 din 4 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 932 din 21 decembrie 2014).

Pe cale de consecinţă, apărarea a apreciat că singurul mecanism juridic prin care poate fi adoptată o dispoziţie legală menită să suspende cursul prescripţiei răspunderii penale, în acord de teza I a art. 156 C. pen., este cel prin care o asemenea normă este cuprinsă într-o lege, ordonanţă sau ordonanţă de urgenţă (legislaţie primară) şi nu în orice act normativ emis de diferite instituţii ale statului şi care se încadrează în sfera infra legală conform celor expuse anterior.

Referitor la aspectele procedurale, apărarea a susţinut că recursul în casaţie este promovat în termenul legal de 30 de zile de la momentul accesibilităţii asupra căii de atac prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., potrivit deciziei Curţii Constituţionale din 18 februarie 2025, publicată în Monitorul Oficial la 11 aprilie 2025.

În legătură cu respectarea termenului pentru exercitarea recursului în casaţie, s-a arătat că în prezenta cauză au trecut mai mult de 30 de zile de la momentul comunicării deciziei către inculpatul A.. Apărarea consideră, însă, că, în raport de problema de drept ridicată, neratificată încă de practica judiciară, se impune reevaluarea momentului de la care trebuie avut în vedere debutul celor 30 de zile în formularea recursului. În acest context, se observă că mijlocul procesual adecvat pentru corijarea situaţiei juridice în care se află inculpatul A. a fost deferit justiţiabililor începând cu data de 11 aprilie 2025, fiind data publicării în M.Of. a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 50/2025. S-a apreciat că acest moment reprezintă pentru persoana condamnată A. momentul de debut al celor 30 de zile pentru ieşirea din pasivitate şi promovarea recursului în casaţie. În acest sens, s-a făcut trimitere la decizia Curţii Constituţionale nr. 932/2006 din 19.01.2007 prin care se reţine cu titlu de principiu faptul că "primul termen de judecată poate fi considerat cel imediat următor datei intrării în vigoare a Legii nr. 241/2005, indiferent de faza în care se află judecarea procesului penal " (în acest caz problema juridică viza intervenirea unui alt caz ce se opunea angajării răspunderii penale).

Conform apărării, în Decizia nr. 508/2014 a Curţii Constituţionale, la paragraful 24 s-a reţinut că s-a pronunţat o soluţie asemănătoare prin Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, prin care s-a constatat că art. 320 C. proc. pen.. este neconstituţional în măsura în care nu permite aplicarea legii penale mai favorabile tuturor situaţiilor juridice născute sub imperiul legii vechi şi care continuă să fie judecate sub legea nouă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. O dispoziţie legală ce a comportat abordări similare se regăseşte şi în art. 10 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005. Prin Decizia nr. 932 din 14 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 19 ianuarie 2007, s-a reţinut că principiul aplicării legii penale sau contravenţionale mai favorabile are efecte asupra raporturilor juridice penale sau contravenţionale născute anterior intrării sale în vigoare şi a constatat că primul termen de judecată poate fi considerat cel imediat următor datei intrării în vigoare a Legii nr. 241/2005, indiferent defaza în care se află judecarea procesului penal".

La nivelul jurisprudenţei Curţii Constituţionale s-a arătat cu titlu de principiu faptul că "hotărârea întemeiată pe o eroare judiciară nu trebuie să îşi prelungească existenţa, chiar dacă este învestită cu puterea lucrului judecat". Or, faptul că s-a dispus o condamnare a inculpatului la o pedeapsă privativă de libertate în ciuda faptului că dreptul pozitiv ar fi impus o soluţie de încetare a procesului penal în raport de respectiva infracţiune de furt calificat, nu reprezintă altceva decât expresia unei hotărâri întemeiate pe o eroare judiciară, care în opinia aceleiaşi Curţi "nu trebuie să îşi prelungească existenţa, chiar dacă este investită cu puterea lucrului judecat.

De asemenea, apărarea a făcut trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului unde se arată că "atingerea adusă autorităţii de lucru judecat trebuie să fie limitată, fiind necesar ca acestui principiu să i se aducă derogare doar dacă o impun motive substanţiale şi imperioase". Raportat la motivele invocate, s-a apreciat că cetăţenii să fie egali în faţa legii, lucru statuat inclusiv de către Curtea Constituţională. Pe cale de consecinţă, este de datoria instanţelor naţionale să constate că cetăţenii sunt egali în faţa legii şi acolo unde s-a indicat de către Curtea Constituţională că s-a pronunţat o hotărâre nelegală, efectele acesteia să înceteze având în vedere că nu există nicio justificare rezonabilă pentru ca situaţia unor persoane aflate în situaţii similare să le fie aplicat un tratament juridic distinct.

Practic, declararea neconstituţionalităţii unui text de lege, reprezintă un aspect de ordin public şi nu unul care ocroteşte un interes particular, astfel încât să poată fi limitată aplicabilitatea unei decizii a Curţii Constituţionale doar celor care au apucat să se judece mai târziu.

Chiar în cuprinsul deciziei Curţii Constituţionale nr. 50 din 18 feb. 2025 se reţine că la paragraful 46 se reţine că "doar potrivit legislaţiei procesual penale în vigoare persoana condamnată printr-o hotărâre judecătorească definitivă nu dispune de temeiul legal necesar pentru a promova o cale atac (respectiv cea a recursului în casaţie), în condiţiile în care prin hotărârea judecătorească definitivă de condamnare pronunţată în privinţa sa în mod greşit nu a fost dispusă soluţia încetării procesului penal. Consecinţa acestei configuraţii legislative este cea a menţinerii unei soluţii de condamnare nelegală. Or, condamnarea unei persoane la o pedeapsă privativă sau neprivativă de libertate are însemnate repercusiuni asupra existenţei acesteia, răsfrângându-i exerciţiul drepturilor şi libertăţilor fundamentale pentru perioade de timp considerabile, respectiv până la momentul reabilitări".

Pe cale de consecinţă, apărarea a apreciat că printr-un echivalent juridic în temeiul art. 6 din CEDO, promovarea prezentului recurs în casaţie respectă condiţia termenului de 30 de zile, calculat de la momentul publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale din 18 februarie 2025 referitor la admisibilitatea cazului invers de recurs prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

Totodată, ca o chestiune subsidiară ce ţine de promovarea recursului în casaţie în termen de 30 de zile, apărarea a apreciat că trebuie avute în vedere şi art. 2 alin. (2) din C. proc. civ., care reglementează un corp comun în materie, atunci când dispoziţiile procesual penale nu prevăd altfel.

Apărarea a susţinut că se impune repunerea în termenul de declarare a recursului în casaţie având în vedere data la care s-a reglementat motivul de casare prev. art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.. cu referire la cazul în mod greşit nu s-a dispus încetarea procesului penal, adică la un moment ulterior pronunţării deciziei în apel.

Aşadar, s-a solicitat repunerea în termenul de declarare a recursului în casaţie şi să se constate că recursul în casaţie este formulat cu respectarea termenului de 30 de zile.

Totodată, s-a anexat recursului în casaţie excepţia de neconstituţionalitate a art. 156 alin. (1) C. pen. potrivit căruia "cursul termenului prescripţiei răspunderii penale este suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal", apreciind că acestea sunt neconstituţionale din perspectiva a două aspecte De asemenea, apărarea a invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. 435 C. proc. pen.. care prevăd faptul că "recursul în casaţie poate fi introdus de către părţi sau procuror în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel".

Examinând admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casaţie cu care a fost învestită, Înalta Curte constată următoarele:

Cererea de recurs în casaţie este formulată cu încălcarea art. 438 alin. (3) C. proc. pen.. ceea ce face lipsită de relevanţă juridică cererea de repunere în termenul de recurs în casaţie. Condiţia prevăzută de art. 438 alin. (3) C. proc. pen.., respectiv interdicţia formulării unei cereri de recurs în casaţie, în cazul în care o cerere anterioară a fost respinsă, determină respingerea ca inadmisibilă a unei noi cereri de recurs în casaţie, indiferent dacă aceasta a fost sau nu formulată în termenul prevăzut de art. 435 C. proc. pen.., după cum se va dezvolta în cele ce urmează.

Recurentul a menţionat explicit faptul că recursul în casaţie vizează decizia penală nr. 1439/A din data de 21 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, care a mai fost atacată anterior cu un recurs în casaţie. Totuşi, din actele dosarului rezultă că această decizie a fost modificată prin decizia nr. 79/CA din 21 martie 2023, ca urmare a admiterii unei contestaţii în anulare de către Curtea de Apel Timişoara. Deşi decizia iniţială a suferit modificări, dispoziţiile avute în vedere de recurent au rămas, însă, nemodificate în urma admiterii contestaţiei în anulare. Astfel, decizia pronunţată în contestaţie în anulare menţine pedeapsa aplicată pentru furt calificat în forma continuată (3 acte materiale: părţi civile F., familia G., H., I., J. şi K.), astfel că sunt incidente interdicţiile de formulare a unui nou recurs în casaţie.

În subsidiar, chiar în cazul în care s-ar considera că decizia din contestaţie în anulare este decizia vizată de recurent, repunerea în termenul de recurs în casaţie nu are suport legal, după cum se va arăta în cele ce urmează.

Astfel, recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, de anulare, care poate fi exercitată împotriva deciziilor penale definitive pronunţate de curţile de apel şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţe de apel, pentru cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege.

Pentru a se asigura un just echilibru între respectarea principiului legalităţii, pe de o parte şi respectarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii definitive şi a principiului securităţii raporturilor juridice, pe de altă parte, legiuitorul a limitat sfera hotărârilor judecătoreşti ce pot fi atacate cu recurs în casaţie şi a stabilit anumite condiţii pentru exercitarea căii extraordinare de atac referitoare la termenul în care poate fi declarată, la calitatea procesuală activă şi la cazurile de casare.

În conformitate cu prevederile art. 440 alin. (1), (2) şi (4) C. proc. pen..:

(1) Admisibilitatea cererii de recurs în casaţie se examinează în camera de consiliu de un complet format din un judecător, după depunerea raportului magistratului-asistent şi atunci când procedura de comunicare este legal îndeplinită, fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului.

(2) Dacă cererea de recurs în casaţie nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispoziţiile art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6), art. 437 şi art. 438 C. proc. pen.., instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie.

(4) În cazul în care instanţa constată că cererea îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 434-438 C. proc. pen.., dispune prin încheiere admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie şi trimite cauza în vederea judecării recursului în casaţie.

Din examinarea dispoziţiilor legale anterior enunţate rezultă că recursul în casaţie este supus unei verificări prealabile judecării în fond a acestuia, privind admisibilitatea în principiu a cererii.

În această etapă procesuală, se examinează condiţiile de admitere în principiu a recursului în casaţie, care rezultă din art. 434, art. 435, art. 436, art. 437 şi art. 438 C. proc. pen.. Astfel, se verifică dacă hotărârea atacată este susceptibilă de recurs în casaţie, dacă cererea de recurs în casaţie a fost formulată în termenul prevăzut de lege şi de o persoană care are calitate procesuală activă, dacă cererea este motivată sau are conţinutul prevăzut de lege, dacă sunt invocate şi motivate cazurile de casare prevăzute de art. 438 C. proc. pen.. şi dacă procurorul sau partea a mai formulat anterior vreo cerere de recurs în casaţie.

Înalta Curte reţine că invocarea formală a unui caz de casare prevăzut de lege, deşi necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibilă a cererii de recurs în casaţie. În etapa admisibilităţii în principiu se verifică şi aparenta corespondenţă între motivele susţinute şi cazurile de casare în care acestea au fost încadrate.

În ceea ce priveşte cerinţele de formă, cererea de recurs în casaţie cuprinde prenumele, domiciliul recurentului, este indicată hotărârea atacată (decizia penală cu nr. 1439/A din data de 21 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul cu nr. x/2018) şi are aplicată semnătura avocatului, fiind întrunite cerinţele prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. proc. pen.

În cauză, s-a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., susţinându-se că inculpatul A. a fost condamnat în mod greşit pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat faptă prevăzută şi pedepsită de art. 229 alin. (1) lit. b), d), alin. (2) lit. b) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 C. pen. (3 acte materiale: părţi civile F., familia G., H., I., J. şi K. - faptă săvârşită la data de 01.11.2013, 02.11.2013 şi epuizată la data de 11.12.2013), având în vedere încălcarea normelor de drept aplicabile cu referire la incidenţa prescripţiei răspunderii penale (în cauză intervenind prescripţia răspunderii penale), în raport de deciziile CCR nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi Recursul în interesul legii din 20. 01. 2025, cât şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 50/2025.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că împotriva deciziei penale nr. 1439/A din 21 decembrie 2021 a Curţi de Apel Timişoara, secţia penală inculpatul A. a mai formulat recurs în casaţie la data de 13 ianuarie 2022, în baza art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 12 C. proc. pen.., care a fost soluţionat prin decizia penală nr. 277 din 08 iunie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, fiind respins ca nefondat.

Aşadar, aceasta este cea de-a doua cerere de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 1439/A din 21 decembrie 2021 a Curţi de Apel Timişoara, secţia penală, prin care s-a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

Potrivit art. 438 alin. (3) C. proc. pen.., în cazul în care cererea de recurs în casaţie a fost respinsă, partea sau procurorul care a declarat recursul în casaţie nu mai poate formula o nouă cerere împotriva aceleiaşi hotărâri, indiferent de motivul invocat.

Având în vedere că recurentul A. a mai formulat o cerere de recurs în casaţie la data de 13 ianuarie 2022, în baza art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 12 C. proc. pen.., soluţionată prin decizia penală nr. 277 din 08 iunie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 438 alin. (3) C. proc. pen.

În subsidiar, în ceea ce priveşte solicitarea recurentului de repunere în termenul de declarare a recursului în casaţie, Înalta Curte reţine că recurentul nu a fost parte în niciuna dintre deciziile menţionate. Totodată, prin Decizia nr. 656/2019 a Curţii Constituţionale a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a art. 435 C. proc. pen.., Curtea Constituţională reţinând că stabilirea unor condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie nu constituie, în sine, o încălcare a accesului liber la justiţie, el presupunând accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia.

Instanţa de contencios constituţional a apreciat că declararea, în mod condiţionat, a recursului în casaţie - cale extraordinară de atac -, prin respectarea unui termen de introducere a acestuia, are ca finalitate buna administrare a justiţiei, ocrotirea, pe de-o parte, a garanţiilor procesuale ale părţilor, iar, pe de altă parte, a autorităţii de lucru judecat a hotărârilor definitive, a securităţii raporturilor juridice stabilite prin hotărâri definitive. Cu alte cuvinte, instituirea unui termen, pentru formularea recursului în casaţie, este in abstracto o măsură rezonabilă pentru impunerea unei rigori şi discipline procesuale, în vederea soluţionării într-un termen rezonabil a procesului penal, şi o garanţie că această cale extraordinară de atac nu va deveni o posibilitate a părţilor interesate de a înlătura, oricând, efectele pe care trebuie să le producă hotărârile judecătoreşti definitive.

Se constată că în cuprinsul cererii iniţiale de recurs în casaţie recurentul inculpat A. nu a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.. şi nu a formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la neconstituţionalitatea acestor dispoziţii legale, astfel că nu se poate reţine incidenţa în cauză a Deciziei nr. 50/2025 a Curţii Constituţionale.

Referitor la excepţiile de neconstituţionalitate invocate, se constată că prin încheierea din 14 octombrie 2025, pronunţată în dosarul nr. x/2025, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de inculpatul A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 156 alin. (1) C. pen. şi art. 435 C. proc. pen.

Faţă de cele ce preced, observând că recurentul A. a formulat o nouă cerere de recurs în casaţie, este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 438 alin. (3) C. proc. pen.., întrucât acesta a mai declarat un recurs în casaţie soluţionat prin decizia penală nr. 277 din 08 iunie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, astfel că nu mai poate formula o nouă cerere împotriva aceleiaşi hotărâri.

Pentru aceste considerente, potrivit art. 440 alin. (2) C. proc. pen.., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1439/A din data de 21 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în dosarul nr. x/2018, astfel cum a fost modificată prin decizia nr. 79/CA din 21 martie 2023 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2022.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1439/A din data de 21 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în dosarul nr. x/2018, astfel cum a fost modificată prin decizia nr. 79/CA din 21 martie 2023 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2022.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 04 noiembrie 2025.