Cassation appeal dismissed: withdrawal of pre-complaint ineffective without prosecutor consent under amended Penal Code

Şedinţa publică din data de 04 noiembrie 2025

Deliberând asupra cauzei de faţă,

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 229 din 25 octombrie 2024, pronunţată de Judecătoria Horezu, în temeiul art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa cu închisoarea de 5 ani pentru săvârşirea infracţiunii de violenţă în familie, în stare de recidivă postcondamnatorie, prev. de art. 199 alin. (1) şi (2) C. pen. rap. la art. 193 alin. (2) şi alin. (2)1 lit. d) C. pen., faţă de persoana vătămată B..

În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b), n) şi o) şi alin. (3) C. pen. s-a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă complementară, dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a comunica sau de a se apropia la mai puţin de 200 de metri de persoana vătămată B., precum şi dreptul de a se apropia la mai puţin de 200 de metri de locuinţa persoanei vătămate B. sau alte locuri unde aceasta desfăşoară activităţi sociale, pe o perioadă de 5 ani, care s-a dispus a se executa, conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen., după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate.

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b), n) şi o) şi alin. (3) C. pen. s-a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, aceleaşi drepturi care au fost interzise cu titlu de pedeapsă complementară.

În temeiul art. 104 C. pen. rap. la art. 41 C. pen. şi art. 43 alin. (1) C. pen., s-a revocat liberarea condiţionată de care inculpatul A. a beneficiat pentru restul de pedeapsă de 1230 zile rămas neexecutat din pedeapsa de 12 ani şi 6 luni închisoare aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 172 din 10.12.2014, pronunţată în dosarul nr. x/2014, de Tribunalul Vâlcea, definitivă prin decizia penală nr. 68/A/09.02.2015 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti.

În temeiul art. 43 alin. (2) C. pen., s-a adăugat la pedeapsa 5 ani închisoare, stabilită în prezenta cauză, restul de pedeapsă de 1230 de zile rămas neexecutat din pedeapsa de 12 ani şi 6 luni închisoare aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 172 din 10.12.2014, pronunţată în dosarul nr. x/2014, de Tribunalul Vâlcea, definitivă prin decizia penală nr. 68/A/09.02.2015 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, în final dispunându-se ca inculpatul să execute pedeapsa de 5 ani şi 1230 zile închisoare, în regim de detenţie.

În temeiul art. 45 alin. (3) lit. b) C. pen., s-a adăugat pedeapsa complementară anterioară neexecutată la pedeapsa complementară aplicată prin prezenta, dispunându-se ca inculpatul să execute pedeapsa complementară finală, constând în interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioadă de 5 ani, precum şi a drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. n) şi o) C. pen., respectiv dreptul de a comunica sau de a se apropia la mai puţin de 200 de metri de persoana vătămată B., precum şi dreptul de a se apropia la mai puţin de 200 de metri de locuinţa persoanei vătămate B. sau alte locuri unde aceasta desfăşoară activităţi sociale pe o perioadă de 5 ani, care s-a dispus a se executa, conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen., după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate.

În temeiul art. 45 alin. (5) rap. la alin. (3) lit. b) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie finală a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), n) şi o) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a comunica sau de a se apropia la mai puţin de 200 de metri de persoana vătămată B. precum şi dreptul de a se apropia la mai puţin de 200 de metri de locuinţa persoanei vătămate B. sau alte locuri unde aceasta desfăşoară activităţi sociale, care s-a dispus a se executa, potrivit art. 65 alin. (3) C. pen., din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei rezultante.

În baza art. 404 alin. (4) lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 72 alin. (1) C. pen., s-a dedus din pedeapsa rezultantă perioada reţinerii şi a arestării preventive de la 22.01.2024 până la 19.06.2024, inclusiv, şi de la 19.08.2024, la zi.

În baza art. 399 alin. (1) C. proc. pen., s-a menţinut măsura arestării preventive faţă de inculpatul A..

În baza art. 20 alin. (1) C. proc. pen., s-a luat act ca persoana vătămată B. nu s-a constituit parte civilă în cauză.

Împotriva acestei sentinţe penale a formulat apel A..

Prin decizia penală nr. 997/A din data de 30 iulie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., s-a respins, ca nefondat apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 229 din data de 25 octombrie 2024, pronunţată de Judecătoria Horezu, intimată fiind persoana vătămată B..

În baza art. 424 alin. (3) C. proc. pen. rap. la art. 72 alin. (1) C. pen., a dedus în continuare prevenţia inculpatului, începând cu data pronunţării sentinţei primei instanţe, la zi.

Împotriva deciziei penale nr. 997/A din data de 30 iulie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, au declarat recurs în casaţie:

- inculpatul A., la data de 4 septembrie 2025 şi prin apărător ales la data de 3 septembrie 2025;

- partea vătămată C., la data de 3 septembrie 2025.

Recurentul inculpat A. a formulat două cereri de recurs în casaţie, însă aspectele susţinute sunt comune, astfel că acestea au fost analizate în mod unitar.

Prin cererea de recurs în casaţie formulată, inculpatul A. a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" şi art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege".

Sub un prim aspect, a arătat că instanţele de fond şi de apel nu au administrat suficiente probe care să susţină vinovăţia sa, nu au ţinut cont de declaraţiile martorilor audiaţi şi de declaraţia părţii vătămate, care a precizat că a sesizat în mod greşit organele de cercetare penală.

Sub un al doilea aspect, a precizat că din materialul existent la dosarul de urmărire penală, nu există plângerea penală a persoanei vătămate, necesară pentru a pune în mişcare acţiunea penală.

De asemenea, a susţinut că organele de cercetare penală erau obligate să ia act de manifestarea de voinţă a părţii vătămate, care la data de 11.03.2024 şi-a retras plângerea şi să dispună încetarea procesului penal, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. e) sau g) din C. proc. pen.

Mai mult, raportat la dispoziţiile art. 199 alin. (1) şi alin. (2) din C. pen., legiuitorul a prevăzut expres cauza de înlăturarea a răspunderii penale prin împăcarea părţilor. Astfel, cum rezultă din conţinutul actului de voinţă a persoanei vătămate era şi aceea de stingere a acţiunii penale şi civile şi produce efecte între persoana vătămată şi inculpat.

A considerat că împăcarea părţilor poate înlătura răspunderea penală, atât în cazul infracţiunilor pentru care legiuitorul prevede expres acest lucru, dar şi în cazul infracţiunilor care se pun în mişcare la plângerea penală a persoanei vătămate, iar dispoziţiile art. 199 alin. (3) permite împăcarea şi stingerea litigiului sub aspect penal şi civil.

În acest sens, a învederat că la data de 11.06.2024 a intervenit împăcarea părţilor, prin declaraţie autentificată, depusă la Judecătoria Horezu la data de 16.06.2024, cu mult înainte de citirea actului de sesizare.

Aşadar, a apreciat că principala consecinţă a greşitei aplicări a legii de către instanţele de fond şi de apel constă în stabilirea unei pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

A mai arătat că în mod greşit instanţa de apel a reţinut existenţa unei relaţii de concubinaj cu partea vătămată şi în raport de acest aspect a sporit nelegal pedeapsa aplicată, ca urmare a reţinerii agravantei prevăzute de art. 199 alin. (1) şi (2) din C. pen.

În raport de aspectele invocate, a considerat că pedeapsa aplicată a fost greşit individualizată, în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. şi dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen.

Partea vătămată C. a invocat în susţinerea cererii de recurs în casaţie cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", în ceea ce priveşte pedepsele complementare prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. n) şi o) din C. pen., întrucât prin aplicarea acestora i s-a încălcat dreptul la familie şi la viaţă intimă.

În acest sens, a arătat că s-a căsătorit cu inculpatul şi că acesta nu mai prezintă un pericol social, penal sau pentru sănătatea şi integritatea fizică a părţii vătămate.

A considerat că nu mai subzistă temeiurile care au fost avute în vedere la data pronunţării sentinţei penale, acestea au încetat prin căsătoria dintre cei doi.

De asemenea, a mai precizat că a sesizat în mod nereal organele de cercetare penală pentru faptele de agresiune, fiind animată de gelozie împotriva inculpatului, cu care avea o relaţie extraconjugală. A formulat plângerea doar pentru a-l convinge pe inculpat că îl iubeşte, dar i-a promis că şi-o va retrage atunci când şi acesta îi va împărtăşi aceleaşi sentimente.

În opinia părţii vătămate, procurorul a încadrat faptele în infracţiunea de violenţă în familie prevăzută de art. 199 alin. (1) şi (2) din C. pen. raportat la art. 193 alin. (2) şi alin. (2)1 lit. d) C. pen., deşi nu erau concubini pentru că nu aveau relaţii asemănătoare celor de familie, în sensul dispoziţiilor art. 177 alin. (1) lit. c) C. pen.

Critica părţii vătămate vizează interdicţiile impuse inculpatului de către instanţa de apel, care o afectează direct, pentru că nu are posibilitatea de a lua legătura cu inculpatul, de a-i face vizite şi de a avea program intim cu acesta, fiind persoane căsătorite.

A solicitat să se constate că dreptul la familie şi la viaţă intimă au prioritate în cauză, iar la acest moment nu mai există pericolul pentru sănătatea şi integritatea fizică a acesteia.

Prin încheierea penală nr. 661 din data de 21 octombrie 2025, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., Înalta Curte a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 997/A din data de 30 iulie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, numai în ceea ce priveşte argumentele referitoare la nerespectarea principiului disponibilităţii părţii vătămate de a-şi retrage plângerea şi, pe cale de consecinţă, de a atrage incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal.

De asemenea, Înalta Curte a apreciat că deşi, recurentul inculpat a invocat, în susţinerea cererii de recurs în casaţie, cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., având în vedere argumentele concrete formulate, referitoare la incidenţa art. 16 alin. (1) lit. g) teza I din C. proc. pen. - a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală- se impune recalificarea temeiului de drept, acesta regăsindu-se, în realitate, în sfera cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod.

În baza art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., a respins, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de recurenta parte vătămată C. împotriva deciziei penale nr. 997/A din data de 30 iulie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Analizând recursul în casaţie formulat de A. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce vor fi expuse:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.

Dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casaţie nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor ori a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de faţă, urmare a recalificării dispuse prin încheierea de admitere în principiu din data de 21 octombrie 2025, aspectele invocate de recurentul inculpat A. se circumscriu cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când în mod greşit nu s-a dispus încetarea procesului penal.

Cazul de casare evocat este incident atunci când, în raport de actele şi lucrările existente la dosar la data pronunţării hotărârii definitive, se constată reţinerea sau nereţinerea unuia dintre impedimentele la exercitarea acţiunii penale, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C. proc. pen., şi, în temeiul acestuia, pronunţarea unei soluţii nelegale de încetare sau de condamnare a procesului penal.

În aceste coordonate, se constată că motivul concret de împiedicare a exercitării acţiunii penale, invocat de recurentul inculpat, este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. g) din C. proc. pen., respectiv retragerea plângerii prealabile a persoanei vătămate.

Analiza incidenţei cauzei de încetare a procesului penal, întemeiată pe retragerea plângerii prealabile de către persoana vătămată, ca expresie a principiului disponibilităţii acesteia de a renunţa la tragerea la răspundere penală, impune şi reclamă o evaluare amplă şi structurată a cauzei.

În acest context, examinarea trebuie realizată pe trei paliere complementare:

- Succesiunea actelor procesuale efectuate în dosar şi a momentelor în care acestea au fost îndeplinite, pentru a determina cadrul factual relevant;

- Identificarea normelor aplicabile fiecărei etape procedurale şi corelarea acestora cu eventualele modificări legislative intervenite, astfel încât să se clarifice regimul juridic incident la momentul manifestării de voinţă a persoanei vătămate;

- Raportul dintre lege şi dezlegările obligatorii pronunţate de instanţa supremă prin hotărâri prealabile, având în vedere că aplicarea acestor dezlegări este condiţionată de menţinerea cadrului normativ şi a premisei legale care a stat la baza interpretării.

În acest cadru de analiză şi având în vedere structura evaluării expuse, Înalta Curte reţine, cu privire la succesiunea actelor procesuale relevante pentru incidenţa cauzei de încetare a procesului penal, că:

La data de 22 ianuarie 2024, persoana vătămată a solicitat efectuarea de cercetări şi tragerea la răspundere penală a inculpatului A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de violenţă în familie. (declaraţia persoanei vătămate, fila x d.u.p.)

La data de 21 ianuarie 2024, organele de cercetare penală s-au sesizat din oficiu cu privire la săvârşirea infracţiunii de violenţă în familie, prevăzută de art. 199 alin. (1) şi alin. (2) raportat la art. 193 alin. (2) şi alin. (21) lit. d) din C. pen.

Prin ordonanţa din data de 23 ianuarie 2024 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Horezu, s-a pus în mişcare acţiunea penală împotriva numitului A. cu privire la săvârşirea infracţiunii de violenţă în familie, prevăzută de art. 199 alin. (1) şi alin. (2) raportat la art. 193 alin. (2) şi alin. (21) lit. d) din C. pen., cu aplicarea art. 41 din C. pen.

La data de 01 februarie 2024, persoana vătămată, asistată de apărător ales, a declarat că îşi retrage plângerea penală şi civilă faţă de numitul A., pentru infracţiunea de violenţă în familie.

Ulterior manifestării de voinţă din partea persoanei vătămate, procurorul a procedat la întocmirea rechizitoriului şi trimiterea inculpatului în judecată, precizând că a dat eficienţă dispoziţiilor art. 199 alin. (2) din C. pen., acţiunea penală fiind pusă în mişcare din oficiu. .

În cursul procesului penal, acest aspect nu a fost invocat de inculpat şi nici de partea vătămată, iar instanţele de fond şi de apel nu au procedat la o evaluare a incidenţei unei eventuale cauze de încetare a procesului penal. Retragerea plângerii prealabile nu a constituit obiectul unei analize distincte, nefiind examinate nici condiţiile de valabilitate ale manifestării de voinţă a persoanei vătămate, nici momentul procesual în care aceasta a intervenit şi nici consecinţele juridice pe care le-ar fi putut produce asupra desfăşurării procesului penal, deşi la data soluţionării cauzei de instanţa de fond, acestea erau pe deplin incidente.

Din perspectiva celui de-al doilea palier, se constată că la momentul sesizării instanţei de fond cu rechizitoriul, cadrul normativ aplicabil era reprezentat de dispoziţiile art. 158 alin. (4) din C. pen.:

"În cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile, dar acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu în condiţiile legii, retragerea plângerii produce efecte numai dacă este însuşită de procuror."

Ulterior, în cursul judecării cauzei în faţa instanţei de fond, anterior pronunţării sentinţei penale, a intervenit Decizia nr. 30 din 3 iunie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 585 din 25 iunie 2024, prin care s-a procedat la o interpretare a dispoziţiilor art. 158 alin. (4) din C. pen. şi s-a stabilit că "în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate sau din oficiu, iar persoana vătămată a depus deja o asemenea plângere, acţiunea penală trebuie considerată ca fiind pusă în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, aşa încât retragerea plângerii prealabile poate interveni conform art. 158 alin. (1) din C. pen.."

În esenţă, în cuprinsul acestei decizii pronunţate în procedura hotărârii prealabile, s-a reţinut că în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, principiul fundamental avut în vedere de legiuitor este cel al disponibilităţii, iar în cazul excepţiilor funcţionează atât principiul disponibilităţii, cât şi cel al oficialităţii.

În acest sens, disponibilitatea acţiunii penale reprezintă regula în materia infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, inclusiv cele prevăzute de art. 199 din C. pen., legiuitorul lăsând la latitudinea persoanei vătămate posibilitatea de a aprecia şi a decide dacă făptuitorul urmează să fie tras la răspundere penală sau nu.

Legiuitorul a derogat de la această regulă, atât prin norme cu caracter general [art. 157 alin. (4) şi (5) din C. pen..], cât şi cu caracter special, art. 199 alin. (2) din C. pen., instituind şi posibilitatea procurorului de a pune în mişcare din oficiu acţiunea penală, derogări ce au avut drept fundament necesitatea de ocrotire superioară a intereselor persoanelor vătămate. Deci identificarea modului în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare, la plângerea prealabilă sau din oficiu, se pune în cazurile în care legiuitorul a prevăzut cele două procedee de exercitare a acţiunii penale.

Însă, aceste derogări ce permit procurorului să pună în mişcare acţiunea penală din oficiu nu anulează principiul disponibilităţii, ci sunt subsidiare acestuia, întrucât, în caz contrar, legiuitorul ar fi renunţat în totalitate la ipoteza punerii în mişcare a acţiunii penale condiţionat de formularea plângerii prealabile.

Totodată, acceptarea posibilităţii coexistenţei, în cadrul aceleiaşi cauze penale, atât a unei plângeri prealabile, aptă să conducă la declanşarea procesului penal, cât şi a unei sesizări din oficiu, urmată de punerea în mişcare a acţiunii penale din oficiu, ar putea avea drept consecinţă ca simpla menţiune a procurorului, în cuprinsul ordonanţei de punere în mişcare a acţiunii penale, să conducă la lipsirea de efecte a instituţiei plângerii prealabile, ca manifestare de voinţă a persoanei vătămate în sensul tragerii la răspundere penală a făptuitorului, mai ales în ceea ce priveşte o eventuală retragere a plângerii prealabile.

Aşadar, în raport de interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa de fond avea obligaţia de a o valorifica şi de a-i da eficienţă, procedând la încetarea procesului penal ca efect al retragerii plângerii prealabile. Această obligaţie rezulta atât din caracterul imperativ al dezlegării instanţei supreme, cât şi din reglementarea specifică a plângerii prealabile, instituţie guvernată de principiul disponibilităţii, care conferă persoanei vătămate prerogativa exclusivă de a declanşa şi de a stinge acţiunea penală.

Prin omisiunea de a aplica interpretarea obligatorie şi de a dispune încetarea procesului penal, instanţa de fond a lipsit de efect manifestarea de voinţă a persoanei vătămate, încălcând în mod direct principiul disponibilităţii. Continuarea procesului penal în absenţa unei acţiuni penale valabil exercitate a generat, în mod inevitabil, şi afectarea principiului legalităţii pedepsei, întrucât nicio sancţiune penală nu poate fi aplicată dacă premisa existenţei răspunderii penale, acţiunea penală însăşi, nu mai subzistă în drept.

Nelegalitatea soluţiei pronunţate de instanţa de fond, generată de omisiunea de a valorifica interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de a dispune încetarea procesului penal ca urmare a retragerii plângerii prealabile, nu a putut fi remediată nici în calea de atac a apelului. În condiţiile în care cadrul legislativ incident a fost modificat la momentul soluţionării căii de atac, instanţa de control judiciar nu mai putea aplica retroactiv interpretarea dată prin Decizia nr. 30/2024, astfel încât încălcarea principiului disponibilităţii şi al legalităţii pedepsei s-au menţinut pe întreg parcursul procesual.

În cursul procesului penal în faţa instanţei de apel, a fost adoptată Legea nr. 116 din 23 iunie 2025 pentru modificarea Legii nr. 286/2009 privind C. pen. şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 26/2024 privind ordinul de protecţie, în vigoare începând cu data de 26 iunie 2025, prin care a fost modificat art. 158 alin. (4) C. pen., în sensul că, pentru toate infracţiunile a căror punere în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de depunerea unei plângeri prealabile, retragerea plângerii produce efecte numai dacă este însuşită de procuror, indiferent dacă acţiunea penală a fost declanşată în temeiul plângerii prealabile sau din oficiu.

Aşadar, în raport de data modificării legislative, respectiv 23 iunie 2025, de data pronunţării deciziei penale atacate, respectiv 30 iulie 2025, constată Înalta Curte că atât la momentul soluţionării definitive a cauzei penale, cât şi în faza procesuală a recursului în casaţie, cadrul normativ aplicabil era reprezentat de art. 158 alin. (4) din C. proc. pen., astfel cum acesta a fost modificat prin Legea nr. 116 din 23 iunie 2025, prin care se prevede expres că retragerea plângerii produce efecte numai dacă este însuşită de procuror, indiferent dacă acţiunea penală a fost declanşată în temeiul plângerii prealabile sau din oficiu. Or, în cauză nu există niciun act din care să rezulte conduita organului judiciar de însuşire a cererii de retragere.

Din această perspectivă, critica recurentului inculpat în sensul incidenţei cauzei de încetare a procesului penal, constând în retragerea plângerii prealabile a persoanei vătămate şi încălcarea nejustificată a organului de urmărire penală a principiului disponibilităţii acesteia de a renunţa la tragerea la răspundere a inculpatului, apare ca nefondată.

În acest context argumentativ, analizând cauza din perspectiva celui de-al treilea palier, reţine Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că nu poate conferi eficienţă dispoziţiilor art. 158 alin. (4) din C. pen. în interpretarea dată prin Decizia nr. 30/2024, interpretare care, în forma sa anterioară modificării legislative, ar fi fost de natură să conducă la soluţia favorabilă solicitată de inculpat, respectiv încetarea procesului penal.

Chiar dacă, pe parcursul procesului penal, vechea reglementare ar fi permis valorificarea unei astfel de soluţii, intervenţia ulterioară a legiuitorului a schimbat premisa juridică pe care se întemeia dezlegarea obligatorie, extinzând sfera situaţiilor în care retragerea plângerii este condiţionată de acordul procurorului. Ca efect al acestei intervenţii normative, soluţia obligatorie cuprinsă în Decizia HP nr. 30 din 3 iunie 2024 şi-a încetat aplicabilitatea, întrucât temeiul legal vizat de interpretare a fost substanţial modificat.

În consecinţă, nu mai este posibilă aplicarea dezlegării obligatorii, cauza fiind guvernată de noul conţinut normativ al art. 158 alin. (4) C. pen., care prevalează asupra interpretării anterioare date de instanţa supremă într-o hotărâre prealabilă.

Mai mult, reţine Înalta Curte, în raport de împrejurarea că pe parcursul procesului penal a existat şi o interpretare obligatorie a instanţei supreme, favorabilă situaţiei juridice a inculpatului, că nu poate valorifica nici posibilitatea aplicării legii penale mai favorabile, în raport de natura juridică a hotărârii prealabile.

Efectul obligatoriu pentru instanţe al dezlegării date problemelor de drept ce au format obiectul întrebării prealabile, consacrat de norma procesual penală în art. 477 alin. (3), nu conferă hotărârilor interpretative ale instanţei supreme caracter de acte cu putere de lege, ci reprezintă o transpunere a dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţia României referitoare la poziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în ierarhia sistemului judiciar şi la rolul său de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti. Dacă s-ar considera că aceste hotărâri au caracter de act cu putere de lege, nu ar mai fi fost necesară reglementarea expresă a efectului lor obligatoriu care s-ar fi produs automat ca în cazul legilor organice, ordonanţelor de urgenţă şi altor acte normative cu putere de lege şi, inclusiv, pentru legiuitor, nu doar pentru celelalte instanţe judecătoreşti.

Curtea de la Strasbourg a statuat cu valoare de principiu că noţiunea de "lege" în lumina Convenţiei europene înglobează dreptul de origine, atât legislativă, cât şi jurisprudenţială, deciziile pronunţate în dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nu se subsumează acestei noţiuni, constituind doar o etapă în procesul complex de cristalizare a unei jurisprudenţe constante. Altfel spus, o singură hotărâre fie şi dată în dezlegarea unei chestiuni de drept de către instanţa supremă, în realizarea competenţelor sale de interpretare şi aplicare unitară a legii, nu echivalează în accepţiunea Curţii Europene cu o lege, concept care presupune existenţa unei orientări jurisprudenţiale constante, formată pe parcursul unei perioade mari de timp.

Relevante în acest sens sunt dispoziţiile art. 173 din C. pen., care definesc noţiunea de lege penală, prin care se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi organice şi ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care, la data adoptării lor, aveau putere de lege. În sfera noţiunii de lege penală nu au fost incluse orice acte cu putere de lege, ci doar actele normative care prezintă această caracteristică, adică au putere de lege, fiind adoptate cu respectarea principiilor generale de legiferare proprii sistemului dreptului românesc, astfel cum sunt reglementate în Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

În susţinerea acestei teze este şi jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, (Decizia nr. 21 din 6 octombrie 2014), dar şi practica secţiei penale (Decizia nr. 211/RC din 28 martie 2023), potrivit cărora hotărârile Înaltei Curţi date în recurs în interesul legii sau pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu pot fi considerate acte normative cu putere de lege, în înţelesul dispoziţiilor art. 173, teza finală din C. pen., şi din perspectiva faptului că nu reglementează relaţii de apărare socială, nu instituie reguli de conduită şi norme de incriminare sau care se referă la răspunderea penală, la temeiurile şi limitele acesteia, ci reflectă doar o interpretarea a unor asemenea prevederi cuprinse în acte normative elaborate şi adoptate conform procedurii de tehnică legislativă aplicabilă în materie.

În acelaşi context, a accepta ideea că soluţiile interpretative pronunţate de instanţa supremă prin hotărârile prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept se includ în sfera legii penale ar echivala cu o încălcare a principiului separării puterilor în stat prin preluarea de către autoritatea judecătorească a competenţelor puterii legislative cu consecinţa verificării constituţionalităţii respectivelor hotărâri de către instanţa de contencios constituţional.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 997/A din data de 30 iulie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2024.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 997/A din data de 30 iulie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2024.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 04 noiembrie 2025.