Defendant's appeal for annulment rejected as inadmissible; conviction for making dwelling available for drug use upheld.

Şedinţa publică din data de 04 noiembrie 2025

Deliberând asupra admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 215/2024 din data de 13.12.2024 pronunţată de Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2017, cu privire la inculpatul A., s-au reţinut următoarele:

În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A., pentru săvârşirea infracţiunii de punerea la dispoziţie, cu ştiinţă, cu orice titlu, a unei locuinţe, pentru consumul ilicit de droguri, prevăzută de art. 5 alin. (1) Legea nr. 143/2000 (pct. 16), anterior modificării aduse prin Legea nr. 45/01.03.2023, la o pedeapsă de 2 ani închisoare.

În baza art. 67 alin. (2) C. pen., i s-au interzis inculpatului A. drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o durată de 3 ani, cu titlu de pedeapsă complementară.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., i s-au interzis inculpatului A. drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 2 ani închisoare, pe durata termenului de supraveghere de 3 ani, stabilit conform art. 92 C. pen.

Conform art. 93 C. pen., pe durata termenului de supraveghere inculpatul trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Constanţa la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de subzistenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. a) C. pen., pe durata termenului de supraveghere inculpatul va executa obligaţia de a urma un curs de calificare profesională derulat de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., pe durata termenului de supraveghere inculpatul va executa obligaţia de a frecventa un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe durata termenului de supraveghere inculpatul A. va presta o muncă neremunerată pe o perioadă de 60 zile la una dintre următoarele entităţi din comunitate - în cadrul Primăriei Satu Mare sau în secundar Primăria Odoreu.

Supravegherea executării măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor impuse inculpatului se va realiza de către Serviciul de Probaţiune Constanţa.

În baza art. 404 alin. (2) C. proc. pen., i s-a atras atenţia inculpatului A. asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen., potrivit cărora:

Dacă pe parcursul termenului de supraveghere persoana supravegheată, cu rea-credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse ori stabilite de lege, instanţa revocă suspendarea şi dispune executarea pedepsei.

Dacă până la expirarea termenului de supraveghere persoana supravegheată nu îndeplineşte integral obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, instanţa revocă suspendarea şi dispune executarea pedepsei, afară de cazul în care persoana dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească.

Dacă pe parcursul termenului de supraveghere cel condamnat a săvârşit o nouă infracţiune, descoperită până la împlinirea termenului şi pentru care s-a pronunţat o condamnare la pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă suspendarea şi dispune executarea pedepsei.

În baza art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen., pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, pe o perioada de 3 ani, se va executa de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

S-a constatat suspendată executarea pedeapsei accesorii a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, aceasta urmând a se executa doar în cazul executării pedepsei principale, în conformitate cu art. 65 alin. (3) C. pen.

În baza art. 396 alin. (8) C. proc. pen., raportat la art. 16 lit. f) C. proc. pen., cu referire la art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen. şi art. 5 C. pen., cu referire la art. 155 alin. (1) C. pen. şi Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul A., cu datele personale de mai sus, de sub învinuirea săvârşirii infracţiunii de deţinere de droguri de risc pentru consum propriu, fără drept, prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 (pct. 13), anterior modificării aduse prin Legea nr. 45 din 01.03.2023, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

În temeiul art. 396 alin. (7), raportat la art. 16 alin. (1) lit. a), cu referire la art. 18 C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului A., cu datele personale de mai sus, de sub învinuirea săvârşirii infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (1) C. pen., fapta neexistând în materialitatea sa.

În baza art. 112 alin. (1) lit. b) şi f) C. pen. şi art. 16 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 s-a dispus confiscarea specială a următoarelor bunuri:

- un dispozitiv de mărunţit şi o lingură ridicate de la inc. B.;

- un dispozitiv de mărunţit şi un cântar electric ridicate de la locuinţa situată în Satu Mare, str. x;

- un dispozitiv pentru mărunţit ridicate de la locuinţa inc. A..

În baza art. 112 lit. e) C. pen., raportat la art. 16 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, s-a dispus confiscarea specială de la inculpaţi a sumelor de bani obţinute din vânzarea drogurilor, după cum urmează: 750 RON de la inc. B., 110 RON de la inculpata C. şi 50 RON de la inc. D..

Împotriva acestei sentinţe, printre alţii, a declarat apel inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 403/A/2025 din 30 mai 2025, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, printre altele, în baza art. 421 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., s-a respins, ca nefondat apelurile declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 215/2024 din data de 13.12.2024 pronunţate de Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2017.

Împotriva deciziei penale nr. 403/A/2025 din 30 mai 2025, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a formulat recurs în casaţie inculpatul A. la data de 30.06.2025, prin apărător ales, avocat E..

Prin cererea formulată de inculpat a fost indicat drept temei pe care se întemeiază calea de atac - art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală) şi art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. (în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal).

În cuprinsul motivelor de recurs în casaţie, inculpatul a invocat, în esenţă, în susţinerea cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, faptul că această infracţiune se referă la punerea la dispoziţie, cu ştiinţă, cu orice titlu, a unei locuinţe sau a unui local ori a oricărui alt loc amenajat, în care are acces publicul, pentru consumul ilicit de droguri ori tolerarea consumului ilicit în asemenea locuri.

Prin rechizitoriu, dintr-o omisiune mai mult sau mai puţin intenţionată, s-a uitat să se specifice faptul că această infracţiune există doar în situaţia în care, în spaţiul în care se tolerează consumul ilicit de droguri are acces publicul.

Pe de altă parte, elementul de punere la dispoziţie implică o acţiune voluntară a uneia sau mai multor persoane prin care, voit, să pună în folosinţă un spaţiu locativ sau un loc amenajat în care să se consume droguri.

Prin rechizitoriu nu s-a stabilit că activitatea reţinută este în sfera infracţionalului, mai mult decât atât, nu este probată în vreun fel, reţinându-se că, în perioada februarie- iunie 2017, inculpaţii D. şi A. "au tolerat consumul de droguri, organizând petreceri şi punând la dispoziţia celor prezenţi droguri de risc."

În dovedirea celor susţinute în rechizitoriu privind existenţa acestei infracţiuni, se arată că, în mod periodic " imobilul a fost utilizat de către cei doi inculpaţi, mergând în mod periodic la această locaţie, organizând petreceri la care era invitat inculpatul B., suspecta F. şi alte persoane de sex feminin."

Inculpatul a criticat faptul că, în actul de sesizare nu se indică o dată certă în care inculpaţii ar fi pus la dispoziţie, cu ştiinţă, imobilul unde să poată avea acces publicul, tolerând consumul de droguri.

Sintagma "accesul publicului" folosită de legiuitor în cuprinsul textului de lege are în vedere locaţii în care să poată să intre oricine, fără restricţii, având posibilitatea de a intra chiar şi "de pe stradă".

Situaţia probată din prezentul dosar tocmai răstoarnă întreaga motivare a trimiterii în judecată pentru această infracţiune.

Constituie o certitudine faptul că imobilul a fost luat în folosinţă de către inculpatul D. prin încheierea unui contract de comodat care, de fapt a fost un contract de închiriere.

Atât inculpatul D. cât şi inculpatul A. au susţinut că imobilul a fost închiriat de către A. pentru depozitarea vehiculelor ce erau vândute-cumpărate de către acesta din urmă.

Inculpatul A. a depus la dosarul cauzei în faţa instanţei de fond cât şi în cursul urmăririi penale un număr de aproximativ 10 contracte de vânzare-cumparare a autoturismelor, arătând că acesta se ocupă de o astfel de activitate, dovedită prin actele anterior menţionate şi care este dovedită şi de existenţa vehiculelor aflate în curtea imobilului situat în Satu Mare, str. x.

Tot în acest sens, a arătat că procesul-verbal de percheziţie domiciliară aflat în dosarul de urmărire penală precizează că "Au fost găsite un număr de 5 autoturisme de diferite mărci (...), în interiorul acestora nu au fost găsite bunuri care să intereseze cauza (...) conform celor declarate verbal de către numitul D., autoturismele găsite în curtea imobilului îi aparţin numitului A. şi sunt de vânzare".

Ca atare, în mod evident acest imobil nu a fost închiriat pentru organizarea de petreceri, Ministerul Public neindicând datele organizării prezumtivelor petreceri şi nu a probat cine ar fi consumat droguri la acea locaţie.

Este relevantă în cauză şi depoziţia martorei F. din data de 18.02.2019 care, în faţa instanţei şi-a schimbat depoziţia oricum sumară, dată în calitate de suspectă în cursul urmăririi penale.

Din lecturarea declaraţiei de martor dată în faţa instanţei, aceasta arată că nu îşi menţine declaraţia în ceea ce priveşte consumul de droguri alături de inculpaţii A. şi D. din locaţia aflată pe str. x, din Satu Mare, fiind dată doar pentru a se răzbuna pe aceştia pentru faptul că organele de urmărire penală i-au indus ideea că inculpaţii doreau să o folosească pe site-uri de tip video-chat.

Aceasta a cumpărat droguri exclusiv de la inculpatul B., iar la locaţia situată pe str. x a fost în câteva rânduri alături de inculpaţii A. şi D., iar inculpatul B. a apărut o singură dată.

Ca atare, inculpatul a susţinut că această infracţiune nu întruneşte condiţiile de tipicitate obiectivă, instanţele confirmând cu prea multă uşurinţă acuzaţia adusă acestuia, făcând abstracţie atât de apărările sale cât şi de lipsa indicării datelor concrete ale prezumtivelor întâlniri avute în acea locaţie.

În susţinerea cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., inculpatul a arătat că, în sarcina sa se reţine în mod generic în rechizitoriu că "fapta inculpatului A. de a pune la dispoziţie, cu ştiinţă, în perioada februarie- iunie 2017, locuinţa situată în Satu Mare, str. x şi de a tolera consumul de droguri de risc la această locuinţă, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de punerea la dispoziţie, cu ştiinţă, cu orice titlu a unei locuinţe, pentru consumul ilicit de droguri, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 5 alin. (1) din Legea 143/2000."

Inculpatul a susţinut că a criticat încă de la momentul incipient al procesului penal faptul că Ministerul Public nu a indicat datele concrete în care ar fi pus la dispoziţia altor persoane imobilul închiriat, fiind precizată o perioadă de timp, fără ca să fie indicată ultima dată în care s-ar fi organizat petreceri la acea locaţie, respectiv persoanele prezente.

Constituind o certitudine ca reper al momentului începerii cursului de prescripţie a răspunderii penale, se impune identificarea unei ultime date în care s-ar fi pus la dispoziţie cu ştiinţă acel imobil pentru consumul de droguri, fapt care din lecturarea dosarului e destul de greu de desluşit.

Rechizitoriul descrie acuzaţia legată de această infracţiune în cuprinsul paginilor 35-46, arătând, în esenţă, că fapta este dovedită prin probele obţinute în urma punerii în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, iar în următoarele rânduri rechizitoriul redă conţinutul convorbirilor purtate, în principal de coinculpatul B. şi nicidecum de inculpatul A.. Pe de altă parte, martorii audiaţi în curul urmăririi penale nu confirmă o dată prezumtivă că ar fi fost la prezenta locaţie, dată care ar trebui să puncteze prescripţia răspunderii penale.

Revenind la convorbirile redate în cadrul rechizitoriului, ultima redare a unei convorbiri este datată în cuprinsul paginilor 45-46, convorbire care s-a purtat în data de 07.05.2017.

Inculpatul a apreciat că, din lecturarea acestor convorbiri, nu rezultă existenţa infracţiunii, mai mult decât atât, nu a existat o întâlnire în aceea locaţie între persoanele cu care s-a purtat convorbirea telefonică, dar cu toate acestea reperul ultimului act de punere la dispoziţie, respectiv momentul începerii cursului prescripţie trebuia să fie raportată, în cel mai rău caz, la această dată de 07.05.2017.

A mai arătat că instanţa de apel a soluţionat dosarul la data 30.05.2025, cu două zile înainte de împlinirea termenului de prescripţie, reper al rechizitoriului, (luna iunie), însă fără ca instanţa de apel să aibă în vedere probaţiunea administrată, precum şi elementele esenţiale ale rechizitoriului care stabilesc momentul începerii curgerii termenului de prescripţie.

A apreciat că decizia recurată este nelegală din acest punct de vedere, impunându-se reformarea hotărârii prin constatarea împlinirii termenului de prescripţie de 8 ani, cu consecinţa încetării procesului penal, termenul de 8 ani fiind împlinit, în cel mai rău caz, la data de 07.05.2017.

Examinând admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casaţie, în conformitate cu prevederile art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 440 alin. (2) C. proc. pen., cu titlul marginal "Admiterea în principiu", dacă cererea de recurs în casaţie nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispoziţiile art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6), art. 437 şi art. 438, instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie.

Procedând, prioritar, la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 434, art. 435 şi art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. proc. pen., Înalta Curte constată că, în cuprinsul cererii este menţionat numele şi prenumele recurentului, semnătura apărătorului ales al acestuia, iar decizia penală nr. 403/A/2025 din 30 mai 2025, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, recurată în prezenta cauză, face parte din categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casaţie şi că recursul în casaţie a fost formulat în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel.

În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., astfel cum a fost consacrată în jurisprudenţă, se constată că, formal, criticile invocate de recurentul inculpat A. nu se circumscriu în conţinut dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 şi pct. 8 C. proc. pen.

Analizând motivele invocate de recurentul inculpat A., Înalta Curte constată, sub un prim aspect, că trăsătura esenţială a prevederii faptei de legea penală este enumerată în art. 15 alin. (1) C. pen. distinct de aceea ca fapta să fie comisă cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o, împrejurare din care reiese că, prin sintagma "faptă prevăzută de legea penală", se înţelege orice act de conduită (acţiune sau inacţiune) sau manifestare de voinţă exteriorizată care determină o modificare în realitatea obiectivă, neconvenabilă ordinii sociale şi, ca atare, incriminată în norma penală.

Prin urmare, dată fiind natura juridică a recursului în casaţie, de cale extraordinară de atac exclusiv de drept, dar şi faptul că existenţa unei cauze justificative sau de neimputabilitate, precum şi lipsa vinovăţiei prevăzute de lege constituie alte situaţii în care punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale sunt împiedicate, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a şi lit. d) C. proc. pen., diferite de aceea a neprevederii faptei în legea penală, reglementată de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., rezultă că, în concepţia legiuitorului, înţelesul sintagmei folosite de acest din urmă text de lege nu poate fi decât acela la care se referă cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., caz care exclude, astfel, orice analiză în legătură cu întrunirea condiţiilor de tipicitate subiectivă a infracţiunii.

Ca atare, expresia "faptă care nu este prevăzută de legea penală" vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracţiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravenţională, materială sau disciplinară), cât şi situaţia în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăţia prevăzută de lege".

În atare condiţii, se observă că, deşi pe calea recursului în casaţie promovat inculpatul A. a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., esenţa susţinerilor sale constă în aceea că instanţele au interpretat eronat probatoriul administrat în cauză, (cu referire la declaraţiile martorilor audiaţi şi la procesele-verbale prin care au fost redate convorbiri telefonice), reţinând o situaţie de fapt care nu corespunde realităţii. Or, prin aceste critici, recurentul, negând situaţia de fapt reţinută prin rechizitoriu şi de către instanţele inferioare încearcă să acrediteze ideea că nu se face vinovat de săvârşirea faptei pentru care a fost condamnat, tinzând, în realitate, la o reapreciere a probelor administrate în cauză cu consecinţa stabilirii unor împrejurări faptice diferite de cele reţinute de instanţele inferioare, ceea ce nu este permis a fi realizat pe calea extraordinară a recursului în casaţie, care, potrivit art. 433 C. proc. pen., se limitează exclusiv la verificarea legalităţii hotărârii atacate.

Din această perspectivă, se subliniază că, pe calea cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu se poate proceda la reinterpretarea materialului probator de la dosar având drept consecinţă stabilirea unei alte baze factuale, care să conducă la achitarea inculpatului pentru infracţiunea de punerea la dispoziţie, cu ştiinţă, cu orice titlu, a unei locuinţe, pentru consumul ilicit de droguri, prevăzută de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, aşa cum a solicitat recurentul, acest atribut aparţinând exclusiv instanţei de fond şi, respectiv, de apel.

Astfel, în prezentul cadru procesual, Înaltei Curţi nu îi este permis să cenzureze concluzia la care a ajuns instanţa de apel cu privire la întrunirea elementelor de tipicitate subiectivă a infracţiunii de punerea la dispoziţie, cu ştiinţă, cu orice titlu, a unei locuinţe, pentru consumul ilicit de droguri, prevăzută de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, pentru care a fost condamnat, cu atât mai mult cu cât constatările făcute sub acest aspect s-au realizat prin evaluarea tuturor împrejurărilor de fapt în care a fost concepută şi derulată activitatea imputată, astfel cum acestea au rezultat din probele administrate pe parcursul procedurii judiciare, iar în calea extraordinară de atac nu se poate realiza o reinterpretare a materialului probator în vederea reconfigurării situaţiei factuale, intrată deja în puterea lucrului judecat.

Înalta Curte nu poate rejudeca pentru a treia oară o cauză penală, în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi în apel. În plus, în cadrul recursului în casaţie pot fi invocate şi analizate doar anumite încălcări ale legii, fără ca vreuna dintre criticile recurentului inculpat să poată fi circumscrisă cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Astfel, calea de atac extraordinară a recursului în casaţie nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci doar controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., având, aşadar, ca scop exclusiv sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală şi nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor şi a vinovăţiei persoanei condamnate.

Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi/sau apel intră în puterea lucrului judecat şi nu pot face obiectul cenzurii Înaltei Curţi învestite cu judecarea recursului în casaţie, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege şi invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situaţia factuală şi elementele care au circumstanţiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Ca urmare, în condiţiile în care prin cererea de recurs în casaţie nu s-a solicitat repararea unui aspect de nelegalitate constând în condamnarea inculpatului A. pentru o faptă care nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare, ci s-a contestat însăşi situaţia de fapt reţinută prin rechizitoriu şi a probatoriului administrat, împrejurare care, aşa cum s-a arătat anterior, nu poate forma obiectul examinării prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, se constată că, în speţă, nu este incident cazul de recurs în casaţie reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., acesta fiind invocat în mod formal.

Cu privire la cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., se constată că şi acesta a fost invocat în mod formal, câtă vreme recurentul inculpat critică temeinicia hotărârii recurate din perspectiva momentului în care s-a reţinut că s-ar fi consumat infracţiunea de punerea la dispoziţie, cu ştiinţă, cu orice titlu, a unei locuinţe, pentru consumul ilicit de droguri, prevăzută de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, apreciind că se află în dificultate cu privire la identificarea unei ultime date în care s-ar fi pus la dispoziţie cu ştiinţă acel imobil pentru consumul de droguri.

Înalta Curte constată că aspectele invocate de recurentul inculpat A. prin motivele de recurs în casaţie pornesc de la contestarea probatoriului administrat şi presupun o reapreciere a acestuia.

Aceste critici aduc în discuţie aspecte de temeinicie a hotărârii recurate, iar nu de legalitate, întrucât tind la reanalizarea situaţiei de fapt şi reevaluarea materialului probator administrat în cauză, aspecte care nu pot fi valorificate în contextul niciunuia dintre cazurile de casare expres şi limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen.

Or, formularea unor critici care nu se subsumează cazului de casare invocat echivalează cu nemotivarea în fapt a recursului în casaţie, împrejurare care atrage nerespectarea condiţiei de admisibilitate prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

Invocarea formală a unui caz de casare nu este susceptibilă de a conduce, în mod automat, la constatarea admisibilităţii recursului în casaţie, argumentele prezentate de recurent trebuind să aibă aptitudinea, cel puţin la nivel teoretic, de a provoca o verificare pe fond a căii extraordinare de atac formulate, condiţie neîndeplinită în speţă.

Recursul în casaţie nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanţele de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator şi să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată ca atare în hotărârea atacată.

Practic, în actualul cadru procesual, instanţa de casaţie nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

Prin urmare, admisibilitatea recursului în casaţie nu presupune doar îndeplinirea unei condiţii formale a indicării unuia dintre cazurile prevăzute de lege, dacă nu este îndeplinită şi condiţia ca dezvoltarea motivului de recurs în casaţie să susţină măcar aparent criticile pe care legiuitorul le-a considerat a fi posibil să fie examinate în cadrul acestei căi extraordinare de atac.

Îndeplinirea formală a unei condiţii din art. 440 C. proc. pen., ca de exemplu indicarea unui caz de casare prevăzut de lege, deşi necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibil a recursului în casaţie. Astfel, indicarea unui caz de recurs în casaţie dintre cele prevăzute de lege şi susţinerea unor considerente care nu au legătură cu respectivul caz de casaţie, nu permit instanţei examinarea unei hotărâri definitive, astfel încât o atare cale de atac apare ca inadmisibilă.

Pentru aceste considerente, constatând că cererea de recurs în casaţie nu îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., întrucât motivele invocate în cuprinsul cererii nu se circumscriu în conţinut cazurilor de recurs în casaţie invocate, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7 şi pct. 8 C. proc. pen., acestea fiind invocate în mod formal, în temeiul art. 440 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 403/A/2025 din data de 30 mai 2025, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2017.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul- inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 403/A/2025 din data de 30 mai 2025, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2017.

Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 300 de RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 04 noiembrie 2025.