Attempted murder conviction stands; annulment appeal inadmissible as merits review.

Şedinţa publică din data de 04 noiembrie 2025

Deliberând asupra admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 77/S din data de 02 aprilie 2024 a Tribunalului Braşov, pronunţată în dosarul nr. x/2021, instanţa de fond l-a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani şi 4 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., pe o durată de 2 ani, pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor prevăzută de art. 32 alin. (1) C. pen. raportat la art. 188 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. şi art. 76 alin. (1) C. pen. (persoană vătămată B.).

De asemenea, a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de lovirea sau alte violenţe prevăzută de art. 193 alin. (2) C. pen. (persoană vătămată C.).

Inculpatul A. a fost condamnat şi pentru infracţiunea prevăzută de art. 371 C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., la o pedeapsă de 3 luni închisoare.

Au fost contopite pedepsele de mai sus şi a fost aplicată inculpatului A. pedeapsa cea mai grea de 3 ani şi 4 luni închisoare la care s-a adăugat sporul legal de o treime din restul pedepselor, respectiv 3 luni închisoare, în final acesta având de executat pedeapsa de 3 ani şi 7 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., pe o durată de 2 ani.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., a fost interzisă inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen. pe durata executării pedepsei.

S-a dedus măsura preventivă a reţinerii din 06.12.2020.

A fost admisă în parte acţiunea civilă exercitată de către partea civilă B. şi a fost obligat inculpatul A. la plata către această parte civilă a sumei de 50.000 RON cu titlu de despăgubiri civile reprezentând daune morale.

A fost admisă în parte şi acţiunea civilă exercitată de către partea civilă C. şi a fost obligat inculpatul A. la plata către această parte civilă a sumei de 10.000 RON cu titlu de despăgubiri civile reprezentând daune morale.

S-a dispus prelevarea probelor biologice de la inculpatul A., probe utilizate în vederea introducerii profilelor genetice în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare.

Împotriva acestei sentinţe penale, printre alţii, a formulat apel inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 360/Ap din 29 aprilie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, în baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., în unanimitate, s-a admis apelul declarat de partea civilă B. împotriva sentinţei penale nr. 77/S din data de 02 aprilie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2021 al Tribunalului Braşov care a fost desfiinţată sub următoarele aspecte:

- nereţinerea dispoziţiilor art. 5 C. pen. în cazul infracţiunii prev. de art. 193 alin. (2) C. pen.,

- omisiunea aplicării pedepsei accesorii pe lângă pedeapsa principală aplicată pentru infracţiunea prev. de art. 32 alin. (1) C. pen. raportat la art. 188 alin. (1) C. pen.,

- nereţinerea art. 45 C. pen.,

- respingerea cererii de acordare a daunelor materiale solicitate de partea civilă B. şi, pe cale de consecinţă:

S-a reţinut incidenţa art. 5 C. pen. în cazul infracţiunii de lovirea sau alte violenţe prevăzută de art. 193 alin. (2) C. pen., comisă împotriva persoanei vătămate C..

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului A., pe lângă pedeapsa principală de 3 ani şi 4 luni închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 32 alin. (1) C. pen. raportat la art. 188 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen., pedeapsa accesorie prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.

S-au reţinut dispoziţiile art. 45 alin. (5) C. pen. în ceea ce priveşte pedeapsa accesorie aplicată pe lângă pedeapsa rezultantă de 3 ani şi 7 luni închisoare.

În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 19 C. proc. pen. şi art. 1381 şi următoarele C. civ., a fost obligat inculpatul A. să plătească părţii civile B. suma de 398 de RON cu titlu de daune materiale.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate care nu sunt contrare dispoziţiilor prezentei decizii.

În baza art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., cu majoritate, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

În baza art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., în unanimitate, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de partea civilă C. împotriva sentinţei menţionate.

Împotriva deciziei penale nr. 360/Ap din 29 aprilie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, a formulat recurs în casaţie inculpatul A. la data de 26.05.2025 prin avocat D..

Prin cererea formulată de inculpat a fost indicat drept temei pe care se întemeiază calea de atac - art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. - în cursul judecăţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente - art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., respectiv inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, precum şi art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. - s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

În cuprinsul motivelor de recurs în casaţie, inculpatul A. a arătat, în esenţă, în susţinerea cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin (1) pct. 1 C. proc. pen. faptul că, în cauză, competenţa de judecată, având în vedere natura reală a faptei - violenţă în familie - ar fi trebuit exercitată de instanţa competentă material conform prevederilor art. 35 C. proc. pen. şi nu de Tribunalul Braşov.

Instanţa de apel a fost compusă în mod nelegal, în contradicţie cu art. 346 alin. (7) C. proc. pen. şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 847/2020), întrucât procedura de cameră preliminară a fost desfăşurată la o instanţă inferioară gradului de jurisdicţie, deşi, prin schimbarea încadrării juridice, competenţa a revenit Tribunalului Braşov.

În aceste împrejurări, judecătorul de cameră preliminară nu a fost şi judecătorul de fond, iar această depăşire a atribuţiilor instanţei încalcă limitele sesizării şi dreptul la un proces echitabil.

Pentru a invoca aceste împrejurări -nulităţile absolute care ţin de faza de urmărire penală- în recursul în casaţie- a arătat că acestea pot fi invocate pe calea recursului în casaţie, în măsura în care afectează legalitatea hotărârii finale, iar decizia instanţei de apel s-a bazat pe o procedură viciată.

Prin rechizitoriul din dosar la momentul trimiterii în judecată, încadrarea juridică era de lovire sau alte violenţe (art. 193 alin. (2) C. pen.) şi tulburarea ordinii şi liniştii publice (art. 371 C. pen.)

Ulterior, instanţa de fond - Judecătoria Braşov- a schimbat încadrarea juridică în tentativă la omor (art. 32 rap. la art. 188 alin. (1) C. pen.)

Conform art. 56 alin, 3 lit. b) C. proc. pen., urmărirea penală în cazul infracţiunii de tentativă la omor se efectuează de procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunal, nu de procurorul de pe lângă judecătorie.

Încălcarea competenţei, conform art. 281 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.., este sancţionată cu nulitate absolută lipsa competenţei după materie a organului de urmărire penală, iar această nulitate se invocă în camera preliminară, conform art. 282 alin. (2) C. proc. pen.

În susţinerea cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., inculpatul a arătat, în esenţă, că deşi faptele săvârşite (lovirea intenţionată cu maşina, manevre de zigzag, viteza de 40-50 km/h cu o persoană pe capotă) puteau fi încadrate ca tentativă de omor încă din faza de urmărire penală, procurorul nu a făcut această încadrare, ci doar instanţa, ulterior.

Aşa cum rezultă din actele cauzei, incidentul a avut loc în contextul unui conflict spontan familial, generat de refuzul predării copilului minor-fiica sa, E., în vârstă de 3 ani la data evenimentelor -de către mama acesteia, respectiv sora părţii vătămate B..

Aceasta derulare a evenimentelor reprezintă un context tipic reglementat de Legea specială nr. 217/2003 privind violenţa în familie şi nu calificabil drept tentativă de omor, astfel că:

• fapta comisă împotriva fostului cumnat trebuie analizată în context strict familial şi emoţional, nu ca faptă săvârşită asupra unui străin;

• încadrarea juridică firească este cea de la art. 199 raportat la art. 193 C. pen. -violenţă în familie;

• se activează dispoziţiile speciale privind împăcarea (art. 158 C. pen.), iar urmărirea penală putea fi întreruptă prin mediere sau acordul părţilor;

• tentativa de omor nu se justifică în lipsa unui atac premeditat, asupra unui necunoscut, ci dintr-un incident tensionat, dezorganizat şi spontan.

Prin interpretarea greşită a probelor şi ignorarea caracterului juridic familial al conflictului, instanţele au aplicat în mod eronat norma penală, ceea ce justifică intervenţia pe calea recursului în casaţie, în baza art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.. - nerespectarea dispoziţiilor legale aplicabile situaţiei de fapt (art. 199 C. pen. şi Legea nr. 217/2003).

Instanţa a dat o interpretare greşită declaraţiilor martorilor şi ale părţilor, ignorând în mod evident:

• convorbirile telefonice depuse, în care partea civilă recunoaşte că nu a văzut incidentul;

• lipsa intenţiei directe sau indirecte de a ucide, dovedită prin conduita ulterioară a inculpatului şi circumstanţele incidentului;

• depoziţia martorului ocular F., care a perceput evenimentul ca fiind o joacă şi nu a remarcat conduita periculoasă intenţionată;

• martorul F., naşul ambelor părţi, a relativizat total gravitatea incidentului - nu a perceput conflictul ca fiind violent, ci 1-a considerat "joacă" şi nu a putut estima viteza.

• adresa Primăriei Cristian confirmă că distanţa dintre punctele indicate e sub 1,1 km, ceea ce exclude o intenţie prelungită de a vătăma în mod conştient.

Instanţa a acordat credit exclusiv unor martori aflaţi in relaţii personale cu partea vătămată (G., H. - potrivit declaraţiei notariale a martorului I.), ignorând existenţa unor înregistrări video (nedepuse la dosar de organul de urmărire penală), precum şi prezenţa unor dubii rezonabile asupra intenţiei directe sau indirecte de a suprima viaţa victimei.

În susţinerea cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., inculpatul a arătat că, în cauză, aplicarea unei încadrări juridice eronate (tentativă de omor) a condus automat la stabilirea unei pedepse într-un cadru juridic superior celui prevăzut legal pentru violenţa în familie, contrar dispoziţiilor art. 193 şi art. 199 C. pen.

În raport de aceste motive, inculpatul a solicitat suspendarea executării hotărârii atacate şi punerea în libertate până la soluţionarea recursului în casaţie.

Examinând admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casaţie, în conformitate cu prevederile art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 440 alin. (2) C. proc. pen., cu titlul marginal "Admiterea în principiu", dacă cererea de recurs în casaţie nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispoziţiile art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6), art. 437 şi art. 438, instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie.

Procedând, prioritar, la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 434, art. 435 şi art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. proc. pen., se constată că în cuprinsul cererilor este menţionat numele şi prenumele recurentului, semnătura apărătorului ales al acestuia, iar decizia penală nr. 360/Ap din 29 aprilie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, recurată în prezenta cauză, face parte din categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casaţie şi că recursul în casaţie a fost formulat în termen de 30 de zile dată fiind lipsa comunicării hotărârii de condamnare la locul de detenţie.

În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., astfel cum a fost consacrată în jurisprudenţă, se constată că, formal, criticile invocate de inculpatul A. nu se circumscriu în conţinutul dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 1, 7 şi 12 C. proc. pen.

Se reţine în acest sens că, potrivit art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., cererea de recurs în casaţie se formulează în scris şi va cuprinde indicarea cazurilor de recurs în casaţie pe care se întemeiază cererea şi motivarea acestora.

Raportat la criteriile de exigenţă ale condiţiei de admisibilitate analizate, Înalta Curte constată că aspectele invocate de recurentul A., care vizează, în esenţă, nemulţumirea sa cu privire la schimbarea de încadrarea juridică din infracţiunea de loviri sau alte violenţe în infracţiunea de tentativă de omor faţă de persoana vătămată B., aspect ce a atras judecarea cauzei de către Tribunal, ca instanţă competentă, în mod evident, nu se circumscriu, nici măcar formal, cazului de recurs în casaţie invocat, prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării dacă "în cursul judecăţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente".

Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a statuat în mod constant că acest caz de recurs în casaţie este incident numai atunci când judecata s-a desfăşurat în faţa unei instanţe inferioare celei competente potrivit legii - după materie sau după calitatea persoanei, iar încălcarea dispoziţiilor privind competenţa a intervenit în cursul judecăţii. Cazul de recurs în casaţie analizat este echivalent motivului de nulitate absolută ce derivă din nerespectarea competenţei materiale sau personale a instanţelor de judecată, astfel cum este reglementat de dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., şi condiţiilor corelative în care intervine sancţiunea echivalentă a nulităţii.

Or, criticile formulate de recurent în sfera cazului de recurs în casaţie analizat aduc în discuţie, în mod exclusiv, modalitatea de soluţionare a cauzei în fond şi apel, din perspectiva încadrării juridice date faptei, iar nu aspecte de nerespectare a dispoziţiilor referitoare la competenţa după materie (ratione materiae) şi/sau competenţa după calitatea persoanei (ratione personae), atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente.

Analizând, în continuare, motivele invocate de recurentul inculpat A., prin raportare la cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. Înalta Curte constată, sub un prim aspect, că trăsătura esenţială a prevederii faptei de legea penală este enumerată în art. 15 alin. (1) C. pen. distinct de aceea ca fapta să fie comisă cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o, împrejurare din care reiese că, prin sintagma "faptă prevăzută de legea penală", se înţelege orice act de conduită (acţiune sau inacţiune) sau manifestare de voinţă exteriorizată care determină o modificare în realitatea obiectivă, neconvenabilă ordinii sociale şi, ca atare, incriminată în norma penală.

Prin urmare, dată fiind natura juridică a recursului în casaţie, de cale extraordinară de atac exclusiv de drept, dar şi faptul că existenţa unei cauze justificative sau de neimputabilitate, precum şi lipsa vinovăţiei prevăzute de lege constituie alte situaţii în care punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale sunt împiedicate, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a şi lit. d) C. proc. pen., diferite de aceea a neprevederii faptei în legea penală, reglementată de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., rezultă că, în concepţia legiuitorului, înţelesul sintagmei folosite de acest din urmă text de lege nu poate fi decât acela la care se referă cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., caz care exclude, astfel, orice analiză în legătură cu întrunirea condiţiilor de tipicitate subiectivă a infracţiunii.

Ca atare, expresia "faptă care nu este prevăzută de legea penală" vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracţiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravenţională, materială sau disciplinară), cât şi situaţia în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăţia prevăzută de lege".

În atare condiţii, se observă că, deşi pe calea recursului în casaţie promovat recurentul inculpat A. a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., esenţa susţinerilor sale constă în aceea că instanţele au interpretat eronat probatoriul administrat în cauză, considerat insuficient pentru a susţine încadrarea juridică dată faptei, aceea de tentativă la omor faţă de persoana vătămată B., reţinând o situaţie de fapt care nu corespunde realităţii. Or, prin aceste critici, recurentul încearcă să acrediteze ideea că nu se face vinovat de săvârşirea faptei de pentru care a fost condamnat, tinzând, în realitate, la o reapreciere a probelor administrate în cauză cu consecinţa stabilirii unor împrejurări faptice diferite de cele reţinute de instanţele inferioare, pentru a determina o schimbare de încadrare juridică din tentativă la omor faţă de persoana vătămată B. în loviri sau alte violenţe, ceea ce nu este permis a fi realizat pe calea extraordinară a recursului în casaţie, care, potrivit art. 433 C. proc. pen., se limitează exclusiv la verificarea legalităţii hotărârii atacate.

Din această perspectivă, se subliniază că, pe calea cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu se poate proceda la reinterpretarea materialului probator de la dosar având drept consecinţă stabilirea unei alte baze factuale, care să conducă la o eventuală schimbare a încadrării juridice a faptei pentru care a fost condamnat, aşa cum a solicitat recurentul, acest atribut aparţinând exclusiv instanţei de fond şi, respectiv, de apel.

Astfel, în prezentul cadru procesual, Înaltei Curţi nu îi este permis să cenzureze concluzia la care a ajuns instanţa de apel cu privire la forma de vinovăţie cu care a acţionat inculpatul şi la întrunirea elementelor de tipicitate subiectivă a infracţiunii pentru care a fost condamnat, cu atât mai mult cu cât constatările făcute sub acest aspect s-au realizat prin evaluarea tuturor împrejurărilor de fapt în care a fost concepută şi derulată activitatea imputată, astfel cum acestea au rezultat din probele administrate pe parcursul procedurii judiciare, iar în calea extraordinară de atac nu se poate realiza o reinterpretare a materialului probator în vederea reconfigurării situaţiei factuale, intrată deja în puterea lucrului judecat.

Înalta Curte nu poate rejudeca pentru a treia oară o cauză penală, în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi în apel. În plus, în cadrul recursului în casaţie pot fi invocate şi analizate doar anumite încălcări ale legii, fără ca vreuna dintre criticile recurentului inculpat să poată fi circumscrisă cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Ca urmare, în condiţiile în care prin cererea de recurs în casaţie nu s-a solicitat repararea unui aspect de nelegalitate constând în condamnarea inculpatului A. pentru o faptă care nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare, ci s-a contestat doar insuficienţa probatoriului administrat în cauză, care să susţină o soluţie de condamnare pentru infracţiunea de tentativă la omor, cu referire la o eventuală schimbare de încadrare juridică şi lipsa intenţiei în săvârşirea faptei, critici circumscrise eminamente temeiniciei hotărârii recurate, împrejurare care, aşa cum s-a arătat anterior, nu poate forma obiectul examinării prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, se constată că, în speţă, nu este incident cazul de recurs în casaţie reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., acesta fiind invocat în mod formal.

În realitate, raportat la motivele recursului în casaţie, se constată că aspectele menţionate sunt critici care nu pot fi valorificate în contextul niciunuia dintre cazurile de casare expres şi limitativ reglementate în art. 438 C. proc. pen.

Totodată, se constată că, nici criticile invocate în susţinerea cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. nu se circumscriu în conţinutul acestuia, câtă vreme inculpatul A. nu invocă aspecte de nelegalitate a pedepselor aplicate, ci solicită o reconfigurare a tratamentului sancţionator urmare a unei eventuale schimbări a încadrării juridice efectuată de instanţa de casaţie pentru infracţiunea de tentativă de omor faţă de persoana vătămată B..

Delimitând sfera de aplicabilitate a acestui caz de recurs în casaţie, instanţa supremă a stabilit că el este incident numai în situaţia în care pedeapsa stabilită de instanţa de apel, prin raportare la toate normele de drept penal substanţial relevante pentru tratamentul sancţionator, este nelegală.

Altfel spus, prin intermediul acestui caz de casare pot fi cenzurate erorile care se produc în legătură cu stabilirea pedepsei principale, a pedepselor complementare sau accesorii, dar şi a măsurilor educative, fie prin aplicarea unei sancţiuni neprevăzute de lege, fie prin nerespectarea limitelor legale ori a tratamentului sancţionator reglementat de legea penală pentru infracţiunile reţinute în mod definitiv prin decizia recurată.

În acest context, evaluând criticile formulate de inculpatul A. în recurs în casaţie, se constată că ele nu aduc în discuţie, nici măcar formal, legalitatea regimului sancţionator aplicat recurentului prin hotărârea definitivă recurată, ci antamează elemente circumscrise, în mod esenţial, temeiniciei acesteia din perspectiva reţinerii unei alte încadrări juridice, având drept consecinţă modificarea pedepsei aplicate inculpatului.

Or, prin intermediul cazului de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. pot fi cenzurate exclusiv erorile care se produc în legătură cu stabilirea pedepsei principale, a pedepselor complementare sau accesorii, dar şi a măsurilor educative, fie ca urmare a aplicării unei sancţiuni neprevăzute de lege, fie ca urmare a nerespectării limitelor legale ori a tratamentului sancţionator legal.

Dispoziţiile art. 438 pct. 12 C. proc. pen. sunt de strictă interpretare şi vizează doar stabilirea pedepsei în limitele prevăzute de lege, în raport cu încadrarea juridică dată faptei, textul nepermiţând cenzurarea oricărui alt aspect de nelegalitate care, în final, ar putea produce consecinţe asupra cuantumului pedepsei. Aprecierea legalităţii limitelor de pedeapsă în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie se face în funcţie de încadrarea juridică reţinută şi menţinută prin hotărârea atacată, precum şi de cauzele de atenuare sau de agravare a pedepsei a căror incidenţă a fost stabilită de instanţa de fond sau de apel.

Aşa cum rezultă din motivele de recurs în casaţie, recurentul A. este nemulţumit de soluţia de condamnare pentru infracţiunea de tentativă la omor faţă de persoana vătămată B., urmărind, în realitate, o modificare artificială a pedepsei aplicate, însă această critică nu poate fi analizată prin prisma cazului de casare invocat.

Ca atare, în raport de motivele cererii de recurs în casaţie, cazul de casare prev. de art. 438 pct. 12 C. proc. pen. a fost invocat pur formal, cererea neavând aptitudinea de a declanşa controlul de legalitate al deciziei penale atacate, în limitele cazului de casare invocat.

Prin urmare, admisibilitatea recursului în casaţie nu presupune doar îndeplinirea unei condiţii formale a indicării unuia dintre cazurile prevăzute de lege, dacă nu este îndeplinită şi condiţia ca dezvoltarea motivului de recurs în casaţie să susţină măcar aparent criticile pe care legiuitorul le-a considerat a fi posibil să fie examinate în cadrul acestei căi extraordinare de atac.

Îndeplinirea formală a unei condiţii din art. 440 C. proc. pen., ca de exemplu indicarea unui caz de casare prevăzut de lege, deşi necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibil a recursului în casaţie. Astfel, indicarea unui caz de recurs în casaţie dintre cele prevăzute de lege şi susţinerea unor considerente care nu au legătură cu respectivul caz de casaţie, nu permit instanţei examinarea unei hotărâri definitive, astfel încât o atare cale de atac apare ca inadmisibilă.

Pentru aceste considerente, constatând că cererea de recurs în casaţie nu îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., întrucât motivele invocate în cuprinsul cererii nu se circumscriu în conţinut cazurilor de recurs în casaţie invocate, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 1, pct. 7 şi pct. 12 C. proc. pen., acestea fiind invocate în mod formal, în temeiul art. 440 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 360/Ap din data de 29 aprilie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, în dosarul nr. x/2021.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul- inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 360/Ap din data de 29 aprilie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, în dosarul nr. x/2021.

Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 300 de RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 04 noiembrie 2025.