Cassation appeal inadmissible: statute of limitations omission excluded from Article 438(1)(8) CPC after constitutional reinterpretation

Şedinţa publică din data de 30 octombrie 2025

Deliberând asupra admisibilităţii în principiu a cererilor de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B., constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 858 din data de 26.04.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în baza art. 386 din C. proc. pen., din oficiu, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru care au fost trimişi în judecată inculpaţii A., din două infracţiuni de luare de mită prevăzute de art. 289 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 din C. pen., ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen., în două infracţiuni de luare de mită prevăzute de art. 254 alin. (1) din C. pen. de la 1969, ambele cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 33 lit. a) din C. pen. de la 1969, şi B., din trei infracţiuni de luare de mită prevăzute de art. 289 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 din C. pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen., în trei infracţiuni de luare de mită prevăzute de art. 254 alin. (1) din C. pen. de la 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 33 lit. a) din C. pen. de la 1969.

În baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A., pentru săvârşirea în concurs real a două infracţiuni de luare de mită, prevăzute de art. 254 alin. (1) din C. pen. de la 1969, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) din C. pen. de la 1969 şi art. 5 din C. pen.

În baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul B. pentru săvârşirea în concurs real a trei infracţiuni de luare de mită, prevăzute de art. 254 alin. (1) din C. pen. de la 1969, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) din C. pen. de la 1969 şi art. 5 din C. pen.

S-a luat act că inculpaţii au fost reţinuţi şi arestaţi preventiv de la 06.08.2015 la 10.08.2015.

În baza art. 397 alin. (2) din C. proc. pen., raportat la art. 249 din C. proc. pen., a fost ridicată măsura sechestrului asigurător, instituită asupra bunurilor mobile, bunurilor imobile, a acţiunilor şi părţilor sociale deţinute, a sumelor existente în conturile bancare ale inculpatului B. şi măsura popririi asigurătorie, instituită asupra sumelor ce urmau a fi încasate în conturile aparţinând inculpatului B. prin ordonanţa nr. 199/P/2015 din 10.08.2015 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti.

Împotriva acestei sentinţe penale a declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.

Astfel, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, sub nr. x, la secţia I Penală, care, prin decizia penală nr. 1707/A/19.12.2018 a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva sentinţei penale nr. 858/26.04.2018 pronunţate de Tribunalului Bucureşti în dosarul nr. x/2015, a desfiinţat sentinţa apelată şi în fond, rejudecând:

În baza art. 289 alin. (1) din C. pen., rap. la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen., l-a condamnat pe inculpatul A. la o pedeapsă de 5 ani şi 1 lună închisoare.

A interzis inculpatului, pentru o durată de 5 ani, exerciţiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen.

În baza art. 65 din C. pen., a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen.

În baza art. 289 alin. (1) din C. pen., rap la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen.., l-a condamnat pe inculpatul A. la o pedeapsă de 5 ani şi 1 lună închisoare.

A interzis inculpatului, pentru o durată de 5 ani, exerciţiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen.

În baza art. 65 din C. pen., a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen.

În baza art. 38-39 lit. b) din C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 5 ani şi 1 lună închisoare sporită cu 1 an, 8 luni şi 10 zile, în final, inculpatul A. având de executat o pedeapsă de 6 ani, 9 luni şi 10 zile închisoare.

În baza art. 45 din C. pen., a interzis inculpatului, pentru o durată de 5 ani, exerciţiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen.

In baza art. 45 şi 65 din C. pen., a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen.

A dedus din pedeapsă durata prevenţiei de la 6.08.2015 la 10.08.2015.

În baza art. 289 alin. (1) din C. pen., rap. la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen., l-a condamnat pe inculpatul B. la o pedeapsă de 5 ani şi 1 lună închisoare.

A interzis inculpatului, pentru o durată de 5 ani, exerciţiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen.

În baza art. 65 din C. pen., a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen.

În baza art. 289 alin. (1) din C. pen., rap. la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen., l-a condamnat pe inculpatul B. la o pedeapsă de 5 ani şi 1 lună închisoare.

A interzis inculpatului, pentru o durată de 5 ani, exerciţiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen.

În baza art. 65 din C. pen., a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen.

În baza art. 38-39 lit. b) din C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 5 ani şi 1 lună închisoare sporită cu 1 an, 8 luni şi 10 zile, în final, inculpatul B. având de executat o pedeapsă de 6 ani, 9 luni şi 10 zile închisoare.

În baza art. 45 din C. pen., a interzis inculpatului, pentru o durată de 5 ani, exerciţiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen.

În baza art. 45 şi 65 din C. pen., a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen.

A dedus din pedeapsă durata prevenţiei de la 6.08.2015 la 10.08.2015.

În baza art. 289 alin. (3) din C. pen., a dispus confiscarea de la inculpatul A. a sumei de 26.000 EUR.

În baza art. 289 alin. (3) din C. pen., a dispus confiscarea de la inculpatul B. a sumei de 38.000 EUR.

A menţinut măsurile asiguratorii dispuse în cauză.

Împotriva deciziei penale nr. 1707/A/19.12.2018, contestatorii-condamnaţi A. şi B. au formulat contestaţie în anulare, cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală la data de 28.03.2019, sub nr. x/2019.

Astfel, prin decizia penală nr. 1007/A/04.07.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, în baza art. 426 lit. d) teza a -II-a din C. proc. pen. rap. la art. 432 alin. (1) din C. proc. pen., a admis contestaţiile în anulare formulate de către contestatorii A. şi B. împotriva decizie penale nr. 1707/A/19.12.2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală.

A desfiinţat decizia penală nr. 1707/A/19.12.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală şi a dispus rejudecarea apelului.

A dispus anularea mandatelor de executare a pedepsei închisorii nr. 2773/19.12.2018 şi 2774/19.12.2018 şi a celorlalte forme de punere în executare emise în baza sentinţei penale nr. 858/26.04.2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2015.

A dispus punerea în libertate de îndată a contestatorilor B. şi A. de sub puterea mandatelor de executare a pedepsei închisorii anulate menţionate anterior, dacă nu sunt arestaţi în altă cauză.

A fixat termen în dosarul nou format pentru rejudecarea apelului la data de 26.09.2019, pentru când s-a dispus citarea inculpaţilor B. şi A..

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Urmare acestei soluţii, s-a format un nou dosar înregistrat sub nr. x/2019, la data de 05.07.2019.

Prin decizia penală nr. 1351/A din data de 26.11.2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva sentinţei penale nr. 858/26.04.2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2015, s-a desfiinţat sentinţa apelată şi, în fond, rejudecând:

În baza art. 289 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen., a condamnat pe inculpatul A. la o pedeapsă de 4 ani şi 6 luni închisoare (faptă reţinută la punctul 1 din rechizitoriu).

A interzis inculpatului, pentru o durată de 5 ani, exerciţiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen.

În baza art. 65 din C. pen., a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen.

În baza art. 289 alin. (1) din C. pen. rap la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen., a condamnat pe inculpatul A. la o pedeapsă de 5 ani închisoare (faptă reţinută la punctul 2 din rechizitoriu).

A interzis inculpatului, pentru o durată de 5 ani, exerciţiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen.

În baza art. 65 din C. pen., a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen.

În baza art. 38 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 5 ani închisoare sporită cu 1 an şi 6 luni, în final inculpatul A. urmând a executa o pedeapsă rezultantă de 6 ani şi 6 luni închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) din C. pen., a interzis inculpatului, pentru o durată de 5 ani, exerciţiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) din C. pen.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) şi alin. (5) din C. pen., a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) din C. pen.

A dedus din pedeapsă durata prevenţiei de la 6.08.2015 la 10.08.2015 şi de la 19.12.2018 la 04.07.2019.

În baza art. 289 alin. (1) din C. pen. rap la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen., a condamnat pe inculpatul B. la o pedeapsă de 5 ani închisoare (faptă reţinută la punctul 2 din rechizitoriu).

A interzis inculpatului, pentru o durată de 5 ani, exerciţiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen.

În baza art. 65 din C. pen., a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen.

A dedus din pedeapsă durata prevenţiei de la 6.08.2015 la 10.08.2015 şi de la 19.12.2018 la 04.07.2019.

În baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., a achitat pe inculpatul B., pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzute de art. 289 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen. (faptă reţinută la punctul 1 din rechizitoriu).

În baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., a achitat pe inculpatul B. pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzute de art. 289 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen. (faptă reţinută la punctul 3 din rechizitoriu).

În baza art. 289 alin. (3) din C. pen., a dispus confiscarea de la inculpatul A. a sumei de 32.000 Euro.

În baza art. 289 alin. (3) din C. pen., a dispus confiscarea de la inculpatul B. a sumei de 20.000 Euro.

A menţinut măsurile asigurătorii dispuse în cauză.

Împotriva deciziei nr. 1351/A din data de 26.11.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală au declarat recurs în casaţie inculpaţii A. şi B. întemeiat pe cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 8 din C. proc. pen.

În susţinerea cererilor de recurs în casaţie, recurenţii inculpaţi A. şi B. au arătat, în ceea ce priveşte cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. (în mod greşit nu s-a dispus încetarea procesului penal), că instanţa de apel în mod greşit nu a dispus încetarea procesului penal, întrucât termenul de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit în raport de Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018.

Inculpatul B. a invocat şi excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) şi art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., apreciind că încalcă principiul egalităţii în faţa legii (art. 16 alin. (1) din Constituţie), îngrădesc accesul la justiţie (art. 21 alin. (1) din Constituţie), vatămă dreptul la un proces echitabil (art. 24 alin. (1) din Constituţie) şi lezează dreptul la apărare.

Verificând, în conformitate cu dispoziţiile art. 440 din C. proc. pen., îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate ale cererii de recurs în casaţie, instanţa a reţinut, în legătură cu cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., că acesta nu este incident în cauză, din moment ce nu există situaţia premisă prevăzută de legiuitor, vizând existenţa unei dispoziţii de încetare a procesului penal, prin decizia atacată fiind pronunţată o soluţie de condamnare.

Drept urmare, prin încheierea din 25 mai 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2019, au fost admise în principiu cererile de recurs în casaţie formulate de recurenţii - inculpaţi A. şi B. împotriva deciziei penale nr. 1351/A din 26.11.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, doar în ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. şi a fost trimisă cauza în vederea judecării recursului în casaţie la Completul C5, în compunere de 3 judecători.

Totodată, prin încheierea din 25 mai 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2019 a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) şi art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., formulată de recurentul inculpat B..

Împotriva încheierii din 25 mai 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2019 a formulat recurs inculpatul B..

Prin încheierea nr. 305 din 4 octombrie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, în dosarul nr. x/2021 a fost admis recursul formulat de inculpatul B., desfiinţată încheierea recurată şi, în rejudecare, a fost admisă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) şi art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.

Prin decizia nr. 290/RC din 24 iunie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2019 au fost respinse, ca nefondate, recursurile în casaţie declarate de inculpaţii A. şi B. împotriva deciziei penale nr. 1351/A din data de 26 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală.

La data de 15.07.2022 a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, sub nr. x/2022 contestaţia în anulare declarată de persoana condamnată A. împotriva deciziei penale nr. 1351/A din 26.11.2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală în dosarul nr. x/2019.

Prin decizia penală nr. 661/A din data de 06 aprilie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a respins, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 1351/A din 26.11.2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală în dosarul nr. x/2019.

Pentru a decide astfel, curtea a reţinut, prioritar, că prin încheierea din data de 7.02.2023, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 431 alin. (2) din C. proc. pen., a admis în principiu contestaţia în anulare.

Totodată, analizând contestaţia în anulare formulată de contestatorul A., curtea a apreciat că aceasta este nefondată, pentru considerentele ce urmează a fi prezentate.

Astfel, a reţinut că prin contestaţia în anulare formulată în cauza de faţă s-a solicitat anularea deciziei penale nr. 1351/A din 26.11.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, în dosarul nr. x/2019, fiind invocate dispoziţiile art. 426 lit. b) din C. proc. pen.

În motivarea contestaţiei, în esenţă, s-a susţinut că instanţa de apel, în mod eronat, nu a dispus încetarea procesului penal ca urmare a intervenţiei prescripţiei răspunderii penale, invocându-se în acest sens Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi 358/2022.

Curtea a constatat că apelantul-contestator A. a fost condamnat pentru săvârşirea a două infracţiuni de luare de mită prev. de art. 289 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 (fapte comise în anii 2006 şi, respectiv, 2008), pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de la 4 ani la 13 ani şi 4 luni.

S-a mai reţinut că din considerentele şi dispozitivul deciziei contestate rezultă că instanţa de apel a stabilit că legea penală mai favorabilă apelantului-contestator este noul C. pen., act normativ intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014.

Prin Decizia nr. 358/2022 (ulterioară rămânerii definitive a hotărârii de condamnare din prezenta cauză), Curtea Constituţională a statuat, potrivit considerentelor acelei decizii, că în perioada cuprinsă între data publicării Deciziei nr. 297/2018 (25 iunie 2018) şi data intrării în vigoare a unui act normativ care să clarifice dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. (declarate neconstituţionale) prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale (fapt realizat prin O.U.G. nr. 71/2022, intrată în vigoare la data de 30 mai 2022), fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale (parag. 73).

Prin urmare, existenţa unei legi penale noi, mai favorabilă prin prisma inexistenţei unui caz de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, a fost evidenţiată, ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022, în raport cu care, din perspectiva producerii ex nunc (doar pentru viitor) a efectelor acesteia, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, cauza în care a fost pronunţată acea hotărâre nu poate fi considerată pendinte (pe rol), pentru a atrage aplicarea art. 5 din C. pen. (care se referă, prin definiţie, la aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei).

Aplicarea pentru viitor a efectelor deciziilor Curţii Constituţionale vizează, în mod primordial, situaţiile juridice pendinte, deci cele care nu au devenit facta praeterita.

Totodată, raportat la Decizia nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale, care a statuat că în perioada 25 iunie 2018 - 30 mai 2022 fondul activ al legislaţiei nu a conţinut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, curtea de apel a constatat că se impune a fi făcută o distincţie între perioada 1 februarie 2014 - 24 iunie 2018 şi perioada 25 iunie 2018 - 30 mai 2022, din perspectiva identificării şi aplicării legii penale mai favorabile. Astfel, în perioada cuprinsă între 1 februarie 2014 (data intrării în vigoare a C. pen. actual) şi 24 iunie 2018, art. 155 alin. (1) din C. pen., care stabilea că termenul prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, a fost în vigoare, iar acest caz de întrerupere a prescripţiei a dispărut din fondul activ al legislaţiei la data de 25 iunie 2018, odată cu publicarea în Monitorul Oficial a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018.

Prin urmare, curtea a constatat că deşi instanţa de apel a identificat ca lege penală mai favorabilă dispoziţiile noului C. pen., în ansamblul său, a omis să constate existenţa unei succesiuni de legi penale prin raportare la Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018, ca urmare a calificării greşite a naturii acesteia (ca fiind interpretativă, iar nu simplă/extremă). Cu alte cuvinte, instanţa de apel nu a individualizat în mod concret dacă legea penală mai favorabilă este C. pen. în varianta anterioară sau în cea ulterioară publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018. Or, lipsa identificării unei succesiuni de legi penale şi, dintre acestea, a celei mai favorabile, prin prisma Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, ca urmare a calificării greşite a naturii acesteia, a constituit, din partea instanţei de apel, o eroare de judecată, referitoare la fondul cauzei, iar nu o eroare de procedură.

Astfel a constatat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, arătând, în considerentele Deciziei nr. 67/2022, că deşi, aşa cum s-a arătat ulterior prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022, practica judiciară generalizată a fost una eronată şi a condus la aplicarea de către organele judiciare a legii penale prin analogie, această situaţie constituie o chestiune de drept, o eroare de judecată, iar nu una de procedură, întrucât vizează chiar fondul cauzei, respectiv regimul răspunderii penale. Faptul că eroarea cu privire la natura Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 a avut un caracter generalizat la nivelul practicii judiciare nu conduce la concluzia existenţei unei erori de procedură, ci, dimpotrivă, subliniază faptul că a fost rezultatul raţionamentului judiciar dezvoltat de instanţele învestite cu judecarea cauzelor respective. Similar, intervenirea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022, prin care a fost relevată eroarea de interpretare a naturii Deciziei nr. 297/2018, nu are semnificaţia unei cauze de schimbare a caracterului de eroare de judecată a instanţelor judecătoreşti.

În prezenţa acestei practici judiciare generalizate, extinse pe o perioadă de aproximativ 4 ani, inclusiv la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (care s-a pronunţat în acest sens inclusiv în recursuri în casaţie, precum cel soluţionat prin Decizia nr. 174/RC din data de 15 mai 2019, pronunţată de secţia penală a instanţei supreme), omisiunea invocării şi examinării din oficiu a prescripţiei răspunderii penale, ca eroare de procedură, s-a grefat, în mod esenţial, pe o eroare de judecată, în raport cu care invocarea acelei instituţii, dacă s-ar fi realizat, nu ar fi produs, în mod cert, un alt efect decât cel corespunzător acelei practici.

S-a mai reţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a arătat, în considerentele Deciziei nr. 82/2022, că analiza legii penale mai favorabile este o analiză de fond, o judecată asupra temeiniciei contestaţiei în anulare.

Pe de altă parte, tot Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat, prin Decizia nr. 67/2022, conform pct. I subpct. 1 din dispozitivul acesteia, că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial), supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiul activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi art. 5 din C. pen.

În considerentele acestei decizii, s-a arătat, prin trimitere şi la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, că normele care se referă la condiţiile de incriminare, de tragere la răspundere penală şi de aplicare a pedepselor cad sub incidenţa legii penale mai favorabile şi că prescripţia răspunderii penale este o instituţie de drept material, întrucât produce efecte asupra regimului răspunderii penale.

De asemenea, s-a arătat, în mod specific, că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. constituie o normă de drept penal material, iar nu o normă de procedură penală.

La rândul său, Curtea Constituţională a arătat, în considerentele Deciziei nr. 358/2022, că prescripţia răspunderii penale aparţine dreptului penal material, iar nu dreptului procesual penal, fiind o cauză de înlăturare a răspunderii penale (parag. 41).

Ca atare, s-a apreciat că şi din această perspectivă, lipsa identificării în concret a legii penale mai favorabile prin raportare la Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018, într-o cauză pendinte precum cea în care a fost pronunţată hotărârea definitivă a cărei anulare se solicită în speţă, reprezintă o problemă de drept penal material (substanţial), care nu poate constitui decât o eroare de judecată, iar nu una de procedură şi, drept urmare, nu poate fi remediată pe calea contestaţiei în anulare.

Astfel, contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată în cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege, în scopul anulării unei hotărâri definitive pronunţate cu încălcarea normelor procesual penale (iar nu a celor de drept penal material).

De asemenea, astfel cum s-a arătat în considerentele Deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, contestaţia în anulare este o cale de atac cu o natură juridică mixtă, atât de anulare, având în vedere scopul urmărit, cât şi de retractare, instanţa care a pronunţat hotărârea definitivă cu încălcarea legii anulând-o în scopul înlăturării unor erori de procedură.

S-a mai arătat că prin Decizia nr. 10/2017, pronunţată tot de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a reţinut că natura de "anulare" a acestei căi de atac semnifică faptul că verificarea pe care o face instanţa în cadrul contestaţiei în anulare reprezintă o apreciere asupra încălcării unor garanţii procesuale ce nu ţin de fondul cauzei, dar care s-au produs, iar natura de "retractare" pune instanţa în situaţia de a verifica ea însăşi condiţiile legale în care a dat hotărârea şi, dacă este cazul, de a o infirma, fără însă a-şi putea extinde controlul asupra legalităţii sau temeiniciei soluţiei pronunţate.

În consecinţă, s-a reţinut că pe calea contestaţiei în anulare nu pot fi invocate chestiuni privind fondul cauzei (vitium in judicando), precum neaplicarea legii penale mai favorabile (teză susţinută în speţă), ci numai erori de procedură (error in procedendo), în care nu se încadrează lipsa aplicării art. 5 din C. pen., care se referă la norme de drept penal material (substanţial), iar nu la norme de drept procesual.

În acelaşi sens, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 453/2020), s-a arătat că, în vederea respectării autorităţii de lucru judecat a hotărârii definitive, care este de o importanţă fundamentală şi a principiului securităţii raporturilor juridice (ca element fundamental al supremaţiei dreptului), care impune ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu să nu mai poată fi supusă rejudecării şi ca niciuna dintre părţi să nu fie abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive şi executorii cu unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa, intenţia legiuitorului a fost aceea de a nu permite reformarea, pe calea contestaţiei în anulare, a unor hotărâri care sunt în puterea lucrului judecat decât în situaţii excepţionale în care se remarcă erori de procedură care nu au putut fi înlăturate pe calea apelului şi în condiţiile reglementate expres în art. 426-432 din C. proc. pen. (parag. 18, 19).

Drept urmare, lipsa identificării şi aplicării legii penale mai favorabile (care în mod evident era C. pen. în varianta în vigoare în perioada 25 iunie 2018 - 30 mai 2022), potrivit art. 5 din C. pen., constituie o eroare de judecată, respectiv o greşeală de drept ce ar impune reevaluarea fondului cauzei, care nu se poate realiza pe calea contestaţiei în anulare.

Identificarea şi aplicarea legii penale mai favorabile sunt atributul exclusiv al instanţelor învestite cu judecarea fondului cauzei (în primă instanţă şi în apel), doar acestea fiind îndreptăţite să facă, în ceea ce priveşte normele de drept material (substanţial), până la pronunţarea unei hotărâri definitive, aplicarea dispoziţiilor art. 5 din C. pen., iar acest aspect nu poate fi cenzurat pe calea contestaţiei în anulare, întrucât nu se încadrează în niciunul din cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 426 din C. proc. pen.

În acelaşi timp, potrivit art. 426 lit. b) din C. proc. pen., pentru a fi incident cazul de contestaţie în anulare invocat în speţă, cauza de încetare a procesului penal trebuie să fi existat la data pronunţării hotărârii definitive de condamnare, existând, tot la acel moment, şi probe în acest sens.

Întrucât noţiunea de probă, astfel cum este definită în art. 97 alin. (1) din C. proc. pen., se referă la elemente de fapt, aceasta constă, din perspectiva prescripţiei răspunderii penale, în data săvârşirii infracţiunilor deduse judecăţii, iar acest element a fost analizat de către instanţele care au judecat fondul cauzei, neexistând sub acest aspect nicio greşeală care să fi generat o eroare de procedură prin omisiunea punerii în discuţie şi examinării din oficiu a acelei instituţii.

Curtea a apreciat că deciziile Curţii Constituţionale nu pot fi considerate probe nici măcar printr-o interpretare lato sensu a acestei noţiuni. Astfel, chiar şi în ipoteza în care noţiunea de "probă" utilizată de legiuitor în cuprinsul art. 426 lit. b) din C. proc. pen. nu are accepţiunea prevăzută de art. 97 alin. (1) din C. proc. pen., ci pe cea de "mijloc de probă" în sensul art. 97 alin. (2) din C. proc. pen., curtea a constatat că deciziile instanţei de contencios constituţional nu pot fi asimilate nici măcar acestei din urmă noţiuni.

De asemenea, potrivit considerentelor Deciziilor nr. 67/2022 şi nr. 82/2022, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, numai omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra incidenţei dispoziţiilor referitoare la prescripţia răspunderii penale invocate de persoana condamnată sau, după caz, de a invoca şi examina din oficiu incidenţa acestei cauze de încetare a procesului penal reprezintă o eroare de procedură, care poate fi invocată prin intermediul contestaţiei în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură (din acest motiv, în astfel de împrejurări, respectiva cale extraordinară de atac fiind admisibilă).

Nu poate constitui însă o eroare de procedură neaplicarea, prin prisma dispoziţiilor art. 5 din C. pen., a unor norme de drept penal material (substanţial), cum sunt şi cele referitoare la termenul de prescripţie a răspunderii penale şi întreruperea cursului acesteia (astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, conform pct. I subpct. 1 din dispozitivul acesteia).

Neaplicarea unor astfel de norme pe fondul cauzei poate reprezenta doar o eroare de judecată, respectiv o greşeală de drept, care nu poate fi îndreptată pe această cale, acest aspect ţinând de temeinicia contestaţiei în anulare.

În acest sens, în considerentele Deciziei nr. 82/2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a arătat că analiza legii penale mai favorabile este o analiză de fond, o judecată asupra temeiniciei contestaţiei în anulare, ce nu poate fi realizată în procedura admisibilităţii în principiu, care vizează doar o verificare formală a îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru introducerea unei astfel de cereri.

Această analiză se referă, însă, la contestaţia în anulare, la temeinicia acesteia, iar nu la fondul cauzei în care a fost pronunţată hotărârea definitivă contestată, întrucât, astfel cum s-a arătat anterior, pe această cale nu pot fi invocate şi, implicit, analizate chestiuni privind fondul cauzei (vitium in judicando).

Pe de altă parte, conform art. 432 alin. (1) din C. proc. pen., numai dacă instanţa găseşte întemeiată contestaţia în anulare, hotărârea a cărei anulare se solicită pe această cale este desfiinţată, iar potrivit art. 430 din acelaşi cod până la soluţionarea contestaţiei în anulare, instanţa sesizată poate suspenda executarea hotărârii a cărei anulare se cere, fără a se face vreo distincţie (în faza admiterii în principiu sau pe fond).

Aceasta înseamnă că, pe tot parcursul judecării contestaţiei în anulare, inclusiv sub aspectul temeiniciei sale, hotărârea la care se referă această cale extraordinară de atac este şi rămâne definitivă, doar executarea ei putând fi suspendată.

Drept urmare, câtă vreme hotărârea rămâne definitivă, identificarea şi aplicarea legii penale mai favorabile, omisă de către instanţele care au judecat fondul cauzei (această lege fiind C. pen. actual, cu dispoziţiile art. 155 alin. (1) în reglementarea în vigoare în perioada 25 iunie 2018 - 30 mai 2022), nu se poate realiza, prin prisma dispoziţiilor art. 5 din C. pen. (care, prin definiţie, se referă la aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei), pe calea contestaţiei în anulare.

Chiar în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a arătat, relevante fiind considerentele Deciziei nr. 265/2014, că instanţele judecătoreşti pot dispune aplicarea legii penale mai favorabile, în temeiul art. 5 din C. pen., numai în intervalul cuprins între momentul săvârşirii faptei şi momentul judecării definitive (parag. 33).

Ulterior celui din urmă moment, câtă vreme hotărârea definitivă nu este desfiinţată (iar pe parcursul judecării contestaţiei în anulare acest efect nu se produce, doar executarea ei putând fi suspendată), aplicarea legii penale mai favorabile ar fi posibilă numai potrivit dispoziţiilor art. 6 din C. pen.

Însă, în speţă, nici aplicarea acestor dispoziţii nu se poate realiza pe calea contestaţiei în anulare, întrucât, pe de o parte, nu se încadrează în niciunul din cazurile prevăzute în art. 426 din C. proc. pen., iar, pe de altă parte, dispoziţiile respective permit, pentru stabilirea caracterului mai favorabil al legii noi (în raport cu momentul săvârşirii faptelor), doar compararea pedepsei aplicate de instanţă în baza legii vechi şi a pedepsei prevăzute de legea nouă, iar nu compararea termenelor de prescripţie a răspunderii penale prevăzute în cele două legi şi a cauzelor de întrerupere a cursului acestora, conform acelor legi.

Curtea a reţinut şi faptul că, potrivit considerentelor Deciziei nr. 82/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (raportate la dispozitivul Deciziei nr. 67/2022), nu s-a impus instanţei sesizate cu o cerere de contestaţie în anulare analizarea, pe fond, în orice condiţii, a prescripţiei răspunderii penale, în cazul în care instanţa de apel nu a dezbătut şi nu a analizat incidenţa acestei cauze de încetare a procesului penal, fiind folosită expresia "poate analiza", ceea ce determină concluzia că, pentru realizarea unei astfel de analize, prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, trebuie îndeplinite, pe lângă condiţia referitoare la omisiunea anterior menţionată, şi alte cerinţe, care ţin de temeinicia respectivei căi de atac şi care, în speţă, pentru motivele anterior expuse, nu sunt întrunite.

În acelaşi sens, Curtea Constituţională a arătat, în considerentele Deciziei nr. 453/2020 (parag. 34), reluate în considerentele Deciziei nr. 120/2022 (parag. 22), că omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unei cauze de încetare a procesului penal "poate face" obiectul căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare, prevăzută de art. 426 lit. b) din C. proc. pen., simpla existenţă a unei astfel de omisiuni nefiind, prin urmare, suficientă pentru a determina analizarea, pe această cale, în afara unui cadru legal, a incidenţei prescripţiei răspunderii penale, ca instituţie de drept penal material, într-o cauză definitiv judecată.

În altă ordine de idei, prin Decizia nr. 10/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat, cu caracter general, în interpretarea dispoziţiilor art. 426 lit. b) din C. proc. pen., că instanţa care soluţionează contestaţia în anulare nu poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa acesteia, invocând, printre argumente, conform considerentelor acelei decizii, că a interpreta altfel acest caz de contestaţie în anulare ar însemna transformarea contestaţiei în anulare, cale extraordinară de atac, într-un apel deghizat, permiţându-se, contrar legii, pronunţarea unei soluţii diametral opuse, exclusiv pe baza unei interpretări diferite date aceloraşi elemente avute în vedere de instanţa de apel, de către judecători din cadrul aceleiaşi instanţe.

În egală măsură, pentru situaţia în care instanţa de apel nu a dezbătut şi nu a analizat incidenţa cauzei de încetare a procesului penal, atunci când aceasta se grefează, în mod esenţial, pe o normă de drept penal material (substanţial), a cărei neaplicare nu putea constitui decât o eroare de judecată, determinată de modul generalizat de interpretare şi aplicare greşită a unei decizii a Curţii Constituţionale, care a împiedicat, până la intervenirea unei noi decizii a instanţei de contencios constituţional cu privire la aceeaşi normă, identificarea existenţei unei succesiuni de legi penale (din perspectiva existenţei sau nu a unor cauze de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale) şi, drept urmare, punerea în discuţie şi aplicarea celei mai favorabile, contestaţia în anulare nu se poate transforma nici într-o revizuire deghizată, aceasta fiind calea extraordinară de atac prin care se urmăreşte eliminarea erorilor de judecată (astfel cum s-a arătat şi în considerentele Deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală) şi care, în plus, potrivit art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., este anume reglementată de lege pentru aplicarea, după rămânerea definitivă a hotărârii ce conţine o rezolvare a fondului cauzei, a unei decizii a Curţii Constituţionale, exercitarea ei fiind circumscrisă însă sferei persoanelor care au declanşat controlul de constituţionalitate.

Mai mult, aceeaşi împrejurare, referitoare la aplicarea unei decizii a Curţii Constituţionale după judecarea definitivă a cauzei, nu poate constitui motiv de exercitare a două căi extraordinare de atac (revizuirea şi contestaţia în anulare), care, prin natura lor, au condiţii stricte de exercitare şi sunt supuse unui formalism mai ridicat decât cel incident în cazul căilor ordinare de atac, întrucât, prin intermediul lor, se tinde la înlăturarea autorităţii de lucru judecat dobândite de o hotărâre definitivă şi la afectarea gravă a principiului securităţii raporturilor juridice.

În acest sens, în considerentele Deciziei nr. 126/2016 a Curţii Constituţionale, s-a arătat că, întrucât principiul autorităţii de lucru judecat este de o importanţă fundamentală, atât în ordinea juridică naţională, cât şi în ordinea juridică comunitară, precum şi la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului, atingerea adusă acestuia prin legislaţia naţională trebuie să fie limitată, fiind necesar ca acestui principiu să i se aducă derogare doar dacă o impun motive substanţiale şi imperioase, cu respectarea principiului securităţii raporturilor juridice - element fundamental al supremaţiei dreptului, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării (parag. 34).

Împotriva deciziei penale nr. 661/A din 06 aprilie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2022, la data de 31 mai 2023, inculpatul A. a formulat recurs în casaţie, întemeiat pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., invocând, în esenţă, incidenţa prescripţiei răspunderii penale în raport de Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 şi a Deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, apreciind că procurorul şi partea civilă pot formula recurs în casaţie în temeiul pct. 8 al art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., însă inculpatul nu are această posibilitate, aflându-se, astfel, într-o situaţie de inechitate faţă de procuror.

La aceeaşi dată, inculpatul A. a formulat şi o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (1), art. 438 alin. (1) şi art. 438 alin. (1) pct. 8 şi 12 din C. proc. pen., apreciind că acestea încalcă dispoziţiile art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1), art. 21 alin. (3), art. 24 alin. (1) şi art. 126 alin. (3) din Constituţia României, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, sub nr. x/2022/a2.

Prin încheierea nr. 498/RC din 20 septembrie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2022, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 661/A din data de 06 aprilie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Pentru a dispune astfel, verificând, în conformitate cu dispoziţiile art. 440 din C. proc. pen., îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate ale cererii de recurs în casaţie, Înalta Curte, judecătorul de filtru, a reţinut că motivele invocate vizează ipoteza pronunţării unei soluţii de condamnare ce se doreşte a fi reformată într-o soluţie de încetare a procesului penal, situaţie ce nu se circumscrie cazului de casare analizat (prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.), soluţia de condamnare putând fi cenzurată pentru alte considerente de nelegalitate enumerate expres şi limitativ -art. 438 alin. (1) pct. 7,11, 12 din C. proc. pen.

Totodată, prin încheierea din data de 20 septembrie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2022, printre altele, a fost admisă cererea formulată de recurentul A. şi sesizată Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (1) şi art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.

Împotriva deciziei nr. 290/RC din 24 iunie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2019 au formulat revizuire inculpaţii A. şi B..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală la data de 09 mai 2025, sub nr. x/2025.

În susţinerea căii de atac, în esenţă, revizuenţii au arătat că, în cauză, este incident cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., întrucât revizuenţii au invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., instanţa de judecată a admis cererile formulate, a sesizat Curtea Constituţională, iar, ulterior, instanţa de contencios constituţional, prin Decizia nr. 50/2025, a declarat ca fiind neconstituţionale prevederile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.

Prin sentinţa nr. 317 din 01 iulie 2025, pronunţată în dosarul nr. x/2025, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a admis cererea de revizuire formulată de inculpaţii A. şi B. împotriva încheierii din 25 mai 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2019.

A anulat, în parte, încheierea atacată şi a dispus rejudecarea admisibilităţii în principiu a cererilor de recurs în casaţie formulate de inculpaţii B. şi A. cu privire la cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.

A menţinut celelalte dispoziţii ale încheierii atacate.

A trimis la repartizare aleatorie cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţii B. şi A. în ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.

A dispus cu privire la cheltuielile de judecată avansate de stat.

Pentru a hotărî astfel, examinând cererea de revizuire formulată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte a reţinut că revizuirea constituie o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de instanţele penale, având caracterul unei căi de atac de retractare, care permite instanţei penale să revină asupra propriei hotărâri şi, în acelaşi timp, caracterul unei căi de atac de fapt, prin care sunt constatate şi înlăturate erorile judiciare în rezolvarea cauzelor penale.

A mai reţinut că la momentul analizării admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, conform prevederilor art. 459 alin. (3) din C. proc. pen., instanţa examinează dacă: a) cererea a fost formulată în termen şi de o persoană dintre cele prevăzute la art. 455; b) cererea a fost întocmită cu respectarea prevederilor art. 456 alin. (2) şi (3); c) au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procedurilor penale; d) faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care a fost judecată definitiv; e) faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea conduc, în mod evident, la stabilirea existenţei unor temeiuri legale ce permit revizuirea; f) persoana care a formulat cererea s-a conformat cerinţelor instanţei dispuse potrivit art. 456 alin. (4).

Astfel, s-a reţinut că, în cauză, cererea de revizuire a fost formulată în termenul prevăzut de lege, conform art. 457 alin. (1) teza finală din C. proc. pen., revizuenţii au avut calitatea de părţi în cauza a cărei revizuire se solicită, conform art. 455 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., iar încheierea din data de 25 mai 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2019, este o hotărâre definitivă.

Totodată, s-a constatat că cererea a fost formulată şi motivată în scris, fiind indicat cazul de revizuire pe care aceasta se întemeiază, respectiv art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., conform căruia revizuirea poate fi cerută atunci când hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală ce a fost declarată neconstituţională după ce hotărârea a devenit definitivă, în situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.

În acest context, s-a reţinut că prin încheierea a cărei revizuire se solicită, pronunţată de Înalta Curte, în etapa admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie formulată de inculpaţii A. şi B., referitor la cazul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., s-a constatat că motivele de recurs nu prezintă aparenţa de sustenabilitate a acestui caz, după cum nu se încadrează niciunui alt caz de casare dintre cele limitativ şi expres prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

În concret, s-a reţinut că motivele indicate în cererea de recurs în casaţie vizează o ipoteză care nu se circumscrie nici măcar formal cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., din moment ce nu există situaţia premisă prevăzută de legiuitor, vizând existenţa unei dispoziţii de încetare a procesului penal, prin decizia atacată fiind pronunţată o soluţie de condamnare.

Înalta Curte a reţinut că pentru ca cererea de revizuire să fie admisibilă se impune ca revizuentul să fi invocat excepţia de neconstituţionalitate în cadrul dosarului său soluţionat definitiv, condiţie îndeplinită în speţă.

În acest sens, s-a observat că prin încheierea nr. 305 din 4 octombrie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, în dosarul nr. x/2021, a fost admis recursul formulat de inculpatul B., a fost desfiinţată încheierea recurată şi, în rejudecare, a fost admisă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) şi art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.

Ulterior, prin încheierea 20 septembrie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2022, printre altele, a fost admisă cererea formulată de recurentul A. şi s-a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (1) şi art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., cererea fiind formulată în aceeaşi cauză, având ca obiect rechizitoriul nr. x/2015 din 23.11.2015 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti prin care revizuenţii au fost trimişi în judecată.

Înalta Curte a mai reţinut că după rămânerea definitivă a încheierii împotriva căreia a fost formulată calea extraordinară de atac de faţă, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 50 din 18.02.2025, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 328/11.04.2025, s-a constatat că soluţia legislativă din cuprinsul art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. care exclude inculpatul de la dreptul de a formula recurs în casaţie în ipoteza în care în mod greşit nu a fost dispusă încetarea procesului penal este neconstituţională.

Aşa fiind, constatând îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de art. 459 alin. (3) din C. proc. pen., Înalta Curte a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 459 alin. (4) din C. proc. pen. şi a dispus admiterea în principiu a cererii de revizuire.

A mai arătat că a raţiona altfel ar însemna împiedicarea, în continuare, a revizuenţilor de a beneficia de calea extraordinară de atac a recursului în casaţie şi a perpetua încălcarea dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţia României, deşi aceştia au declanşat, la rândul său, controlul de constituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., în condiţiile în care stabilitatea hotărârii judecătoreşti nu poate să primeze în raport cu prevederile cu valoare de principiu cuprinse în Constituţie.

Deopotrivă, în considerarea aceloraşi argumente, Înalta Curte a reţinut că respingerea cererii de revizuire ar lipsi de fundament însuşi controlul de constituţionalitate, întrucât autorul unei excepţii de neconstituţionalitate ar fi pus în imposibilitatea de a beneficia de efectele deciziei Curţii Constituţionale, deci ale controlului de constituţionalitate pe care l-a declanşat, împrejurare care ar echivala cu o veritabilă sancţiune aplicabilă acestuia.

La data de 09.09.2025, cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, sub nr. x/2025 şi repartizată aleatoriu completului de judecată C10 filtru.

Prin referatul din 09.09.2025, s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea verificării admisibilităţii cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., la data de 16 octombrie 2025.

Prin încheierea de şedinţă din data de 16 octombrie 2025, Înalta Curte, judecătorul de filtru, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea la data de 30 octombrie 2025.

Examinând admisibilitatea în principiu a cererilor de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B. împotriva deciziei penale nr. 1351/A din data de 26 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2019, din perspectiva dispoziţiilor art. 440 din C. proc. pen., Înalta Curte reţine următoarele:

Se reţine, în prealabil, că obiectul cauzei este limitat, pe de o parte, la cadrul procesual stabilit prin sentinţa nr. 317 din 01 iulie 2025, pronunţată în dosarul nr. x/2025, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a admis cererea de revizuire formulată de inculpaţii A. şi B. împotriva încheierii din 25 mai 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2019, şi a dispus rejudecarea admisibilităţii în principiu a cererilor de recurs în casaţie formulate de aceşti inculpaţi cu privire la cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., iar, pe de altă parte, la motivele expuse de recurenţii inculpaţi în legătură cu acest caz de recurs în casaţie.

Aşadar, procedând la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de lege în limitele în care s-a dispus rejudecarea admisibilităţii în principiu a recursului în casaţie, Înalta Curte, judecătorul de filtru, reţine, prioritar, că, raportat la criteriile de exigenţă ale condiţiei supuse analizei şi la sfera cazurilor de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., astfel cum au fost consacrate în practică şi jurisprudenţă, verificarea respectării dispoziţiilor art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. (indicarea cazurilor de recurs în casaţie pe care se întemeiază cererea şi motivarea acestora), presupune examinarea, din punct de vedere formal, a existenţei motivării cererii de recurs în casaţie şi a unei concordanţe aparente a acesteia cu unul dintre cazurile expres prevăzute de lege.

Totodată, se constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege.

Dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că ea urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., instanţa de recurs în casaţie examinând cauza numai în limitele motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casaţie şi care pot fi circumscrise cazului de casare invocat, potrivit art. 442 alin. (2) din C. proc. pen.

Se impune menţionarea particularităţii cauzei de faţă în raport cu faptul că prevederile legale ce reglementează cazul de casare invocat au fost reconfigurate printr-o decizie a instanţei de contencios constituţional fără ca, până la soluţionarea recursului în casaţie, să fi survenit o modificare legislativă a textului care să pună în acord soluţia legislativă constatată ca fiind neconstituţională cu dispoziţiile Constituţiei în sensul deciziei pronunţate de Curtea Constituţională, motiv pentru care trebuie avut în vedere obligatoriu şi exclusiv aplicarea deciziei menţionate în conformitate cu dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, art. 11 alin. (3) şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

În aceste coordonate de principiu, se constată că recurenţii inculpaţi A. şi B. au invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., conform căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal", în raport cu care, admiţând excepţia de neconstituţionalitate ridicată în altă cauză penală, prin Decizia nr. 50/2025, Curtea Constituţională a constatat că soluţia legislativă care exclude inculpatul de la dreptul de a formula recurs în casaţie în ipoteza în care în mod greşit nu a fost dispusă încetarea procesului penal este neconstituţională.

Raportat la criteriile de exigenţă ale condiţiei supuse analizei, Înalta Curte, judecătorul de filtru, constată că recursurile în casaţie formulate de recurenţii inculpaţi A. şi B. nu se circumscriu formal situaţiei subsumate de Curtea Constituţională cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. astfel cum a fost reconfigurat prin Decizia nr. 50/2025, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 328 din 11 aprilie 2025.

Astfel, cu privire la situaţia concretă cu privire la care Curtea Constituţională a reţinut că soluţia legislativă este neconstituţională întrucât, în esenţă, nu permite inculpatului să exercite o cale extraordinară de atac în ipoteza în care, în mod greşit, nu s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, sunt relevante următoarele:

"19. (...) prin Decizia nr. 453 din 24 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1190 din 7 decembrie 2020, paragrafele 32-34 - prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 426 lit. b) din C. proc. pen., în interpretarea dată acestora prin Decizia nr. 10 din 29 martie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 25 mai 2017, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate -, Curtea a reţinut că, având în vedere diferenţele dintre calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare şi cea a recursului în casaţie, eroarea juridică constând în faptul că instanţa s-a pronunţat greşit cu privire la lipsa incidenţei unei cauze de încetare a procesului penal ar putea fi îndreptată, eventual, pe calea recursului în casaţie, aceasta fiind calea de atac reglementată de legiuitor în scopul îndreptării erorilor de drept comise cu prilejul judecării apelului. Spre deosebire de aceasta, incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal asupra căreia instanţa de apel a omis să se pronunţe va fi invocată pe calea contestaţiei în anulare, care are ca scop îndreptarea unor erori de procedură care nu au putut fi înlăturate pe calea apelului.

20. Prin aceeaşi decizie, Curtea a reţinut însă că ipoteza invocată de autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu se regăseşte printre cazurile în care poate fi invocat recursul în casaţie, întrucât art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. vizează, în mod expres, doar ipoteza dispunerii în mod greşit a încetării procesului penal, nu şi soluţia simetrică a greşitei nedispuneri a încetării procesului penal. În acest context, instanţa de contencios constituţional a reţinut că "reglementarea acestei din urmă soluţii ar putea constitui obiectul unei viitoare intervenţii legislative a Parlamentului asupra prevederilor art. 438 din C. proc. pen. sau ar putea face obiectul unei viitoare analize de constituţionalitate a dispoziţiilor legale anterior menţionate.

21. Prin urmare, Curtea a constatat că omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unei cauze de încetare a procesului penal poate face obiectul căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare, prevăzută la art. 426 lit. b) din C. proc. pen., pe când soluţia greşitei nedispuneri a încetării procesului penal, în situaţia în care instanţa, în mod eronat, a constatat lipsa incidenţei unei cauze de încetare a procesului penal, nu face obiectul de reglementare al dispoziţiei legale anterior menţionate. Cu toate acestea, Curtea a subliniat că, "având în vedere natura instituţiei recursului în casaţie, greşita pronunţare a instanţei cu privire la lipsa incidenţei unei cauze de încetare a procesului penal este necesar a fi reglementată la art. 438 din C. proc. pen.

22. De altfel, în acelaşi sens este şi soluţia pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală prin Decizia nr. 10 din 29 martie 2017, precitată, prin care s-a stabilit că, în interpretarea dispoziţiilor art. 426 lit. b) din C. proc. pen., instanţa care soluţionează contestaţia în anulare nu poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa cauzei de încetare a procesului penal. Această soluţie este una corectă, fiind în acord atât cu natura juridică a instituţiei contestaţiei în anulare, cât şi cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale (a se vedea în acest sens Decizia nr. 453 din 24 iunie 2020, precitată, paragraful 35).

(...)

31. Aşadar, în ipoteza în care se apreciază că prin hotărârea judecătorească definitivă prin care a fost soluţionată cauza penală printr-o soluţie de încetare a procesului penal instanţa competentă a apreciat în mod greşit cu privire la incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal, titularii dreptului de a declara recurs în casaţie, conform prevederilor art. 436 alin. (1) din C. proc. pen., pot promova această cale de atac în temeiul textului criticat.

(...)

42. Raportând considerentele de principiu reţinute în jurisprudenţa anterior invocată la prezenta cauză, Curtea constată că dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. creează un regim juridic diferit al procurorului şi, respectiv, al inculpatului, sub aspectul posibilităţii acestora de a invoca pe calea recursului în casaţie o greşită apreciere de către instanţa competentă a incidenţei/neincidenţei unei cauze de încetare a procesului penal, ceea ce conduce la un dezechilibru între mijloacele procesuale puse la dispoziţia celor doi participanţi la procesul penal anterior menţionaţi, prin asigurarea doar în favoarea procurorului a dreptului prevăzut prin textul criticat. Astfel, dispoziţiile legale criticate reglementează în privinţa inculpatului o situaţie procesuală net dezavantajoasă faţă de cea a procurorului, diferenţă care nu este justificată în mod obiectiv şi rezonabil. Mai mult, astfel cum Curtea a arătat mai sus, în ipoteza analizată, inculpatul este lipsit de orice alt mijloc procesual de apărare a drepturilor şi intereselor sale procesuale."

Ca atare, soluţia legislativă constatată ca fiind neconstituţională vizează exclusiv situaţiile în care prin decizia pronunţată în apel s-a analizat chestiunea prescripţiei răspunderii penale, context în care o eventuală eroare în aplicarea legii nu poate fi remediată pe calea contestaţiei în anulare, fiind inadmisibilă în raport cu Decizia nr. 10/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală.

În ceea ce priveşte efectele unei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, în jurisprudenţa sa constantă, Curtea Constituţională a reţinut, că "decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor" (Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 14 august 2008). Totodată, în legătură cu efectele deciziilor Curţii Constituţionale, în ceea ce priveşte atât considerentele, cât şi dispozitivul acestora, Curtea a reţinut că, în jurisprudenţa sa, a statuat în mod constant că puterea de lucru judecat ce însoţeşte deciziile Curţii Constituţionale se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta, inclusiv efectului general obligatoriu al deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, sau Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010). De asemenea, potrivit jurisprudenţei Curţii, prin sintagma "considerente pe care dispozitivul deciziei Curţii se sprijină" se înţelege ansamblul unitar de argumente, care, prezentate într-o succesiune logică, realizează raţionamentul juridic pe care se întemeiază soluţia pronunţată de Curte, astfel încât nu poate fi acceptată teza potrivit căreia în conţinutul unei decizii a Curţii ar putea exista considerente independente de raţionamentul juridic care converge la soluţia pronunţată şi, implicit, care nu ar împrumuta caracterul obligatoriu al dispozitivului actului jurisdicţional. Prin urmare, întrucât toate considerentele din cuprinsul unei decizii sprijină dispozitivul acesteia, Curtea a reţinut că autoritatea de lucru judecat şi caracterul obligatoriu al soluţiei se răsfrâng asupra tuturor considerentelor deciziei (a se vedea Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 30 iunie 2017, paragraful 52).

În ceea ce priveşte forţa obligatorie a considerentelor pronunţate în deciziile Curţii Constituţionale, Curtea a mai reţinut că prevederile art. 147 alin. (4) teza a doua din Constituţie, referitoare la efectul general obligatoriu şi pentru viitor al deciziilor Curţii, nu disting nici în funcţie de tipurile de decizii pe care Curtea Constituţională le pronunţă, nici în funcţie de conţinutul acestor decizii, ceea ce conduce la concluzia că toate deciziile instanţei de contencios constituţional, în întregul lor, sunt general obligatorii. Curtea Constituţională s-a pronunţat în acest sens, de exemplu, prin Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 13 iunie 2013, prin care a reţinut, invocând jurisprudenţa sa anterioară, că atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept. În consecinţă, atât Parlamentul, cât şi Guvernul, respectiv autorităţile şi instituţiile publice urmează, în aplicarea legii criticate, să respecte cele stabilite de Curtea Constituţională în considerentele şi dispozitivul respectivei decizii." (Decizia Curţii Constituţionale nr. 422 din 17 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 840 din 2 septembrie 2021 - paragrafele 14 şi 15)

Prin urmare, potrivit considerentelor expuse în decizia Curţii Constituţionale nr. 50/2025 anterior menţionate, cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., astfel cum a fost reconfigurat de instanţa de contencios constituţional, îşi găseşte aplicabilitatea exclusiv în ipotezele în care contestaţia în anulare este inadmisibilă, respectiv în situaţiile în care instanţa de apel a procedat la analizarea incidenţei prescripţiei răspunderii penale, dar a conchis, în mod eronat, că aceasta nu este incidentă.

Această interpretare este nu doar singura conformă deciziei instanţei de contencios constituţional care permite aplicarea extensivă a cazului de recurs în casaţie, ci şi singura aptă a asigura respectarea principiilor unicităţii şi subsidiarităţii căilor extraordinare de atac, garantând coerenţa arhitecturii procesual penale şi aplicarea uniformă a principiului securităţii raporturilor juridice, întrucât previne suprapunerea ori paralelismul a două remedii procesuale distincte întemeiate pe acelaşi motiv de nelegalitate.

În raport cu aceste coordonate, la nivelul verificării formale permise de legiuitor în această etapă a cererilor de recurs în casaţie, se constată că instanţa de apel nu a procedat la examinarea incidenţei prescripţiei răspunderii penale, astfel încât recurenţii inculpaţi nu se regăsesc în situaţia subsumată cazului de recurs în casaţie invocat, aşa cum acesta a fost delimitat de cazul de contestaţie în anulare de chiar instanţa de contencios constituţional prin decizia ce reconfigurează cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., precum niciunui alt caz de recurs în casaţie, în raport cu art. 447 din C. proc. pen., potrivit căruia, pe calea recursului în casaţie, instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Cu alte cuvinte, întrucât instanţa de apel a omis să examineze incidenţa prescripţiei răspunderii penale, criticile recurenţilor privind incidenţa acestei cauze de încetare a procesului penal ar putea face exclusiv obiectul căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare, prevăzută la art. 426 lit. b) din C. proc. pen., neputând fi valorificate în cadrul căii extraordinare a recursului în casaţie întemeiat în drept pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., astfel cum acesta a fost reconfigurat de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 50/2025 în limitele arătate în considerentele acesteia.

Astfel, a remedia pe cale recursului în casaţie o eroare de procedură, aşa cum a fost categorisită în jurisprudenţa obligatorie relevantă a instanţei supreme, constând în omisiunea instanţei de apel de a analiza incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal, contravine nu doar caracterului limitativ al obiectului judecăţii în recurs în casaţie, cazurile de casare fiind de strictă interpretare şi aplicare, ci ar constitui şi o încălcare a principiului legalităţii procesului penal, principiu de rang constituţional potrivit căruia exercitarea căilor de atac nu poate fi făcută decât în condiţiile legii, în cazul de faţă în raport cu interpretarea constituţională dată cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.

Dacă am interpreta cazul de casare menţionat aşa cum pretind inculpaţii, ar însemna că instanţa de recurs în casaţie este abilitată să rejudece cauza sub aspectul incidenţei unei cauze de încetare a procesului penal asupra căreia instanţa de apel nu s-a pronunţat, fapt ce ar extinde aplicarea cazului de casare dincolo de cele statuate de Curtea Constituţională inclusiv la ipoteza care atrage incidenţa contestaţiei în anulare, ceea ce, pe de o parte, este nelegal întrucât excedează competenţei funcţionale a instanţei de recurs în casaţie, iar, pe de altă parte, ar conduce la instituirea a două căi extraordinare de atac paralele pentru situaţii identice, situaţie ce contravine principiilor de tehnică legislativă şi, ca atare, exclusă de instanţa de contencios constituţional.

Or, formularea unui recurs în casaţie grefat pe altă situaţie decât aceea ce poate fi subsumată cazului de casare invocat şi pentru care legea procesual penală reglementează un alt remediu procesual echivalează cu nerespectarea condiţiei de admisibilitate prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen.. În această ipoteză, invocarea cazului de casare este pur formală şi ca atare, nesusceptibilă de a conduce la constatarea admisibilităţii recursului în casaţie, remediul procesual trebuind să aibă aptitudinea, cel puţin la nivel teoretic, de a pune în discuţie verificarea pe fond a căii de atac extraordinare formulate, ceea ce nu este cazul în speţă.

Ca atare, în raport de motivele cererilor de recurs în casaţie coroborat cu prevederile art. 447 din C. proc. pen., potrivit cărora, pe calea recursului în casaţie, instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, cazul de casare prev. de art. 438 pct. 8 din C. proc. pen., astfel cum a fost reconfigurat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 50/2025, a fost invocat pur formal, cererile neavând aptitudinea de a declanşa controlul de legalitate al deciziei penale atacate, în limitele cazului de casare invocat.

Pentru considerentele expuse, constatând că cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B. împotriva deciziei penale nr. 1351/A din data de 26 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2019, nu îndeplinesc condiţia de admisibilitate prev. de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., în baza art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte le va respinge, ca inadmisibile, dispunând obligarea recurenţilor, conform art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., la plata sumei de 200 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibile, cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B. împotriva deciziei penale nr. 1351/A din data de 26 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2019.

Obligă pe recurenţi la plata sumei de 200 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 octombrie 2025.