Tax evasion by a lawyer: continuation of offense, statute of limitations, and exclusion of social health contributions from civil liability

Şedinţa publică din data de 20 ianuarie 2026

Deliberând asupra apelurilor formulate, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 43/F din data de 20 august 2025 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, în dosarul nr. x/2024, în baza art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. C. pen. (7 acte materiale) şi art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată.

În baza art. 67 C. pen., s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o durată de 3 ani, ca pedeapsă complementară.

În baza art. 65 C. pen., s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 97 C. pen., a fost anulată suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 10 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 30/F din data de 06 iulie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2021 al Curţii de Apel Braşov, definitivă prin decizia penală nr. 74/A din data de 05 martie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În baza art. 40 alin. (1) C. pen. raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a contopit pedeapsa aplicată în prezenta cauză cu pedeapsa de 10 luni aplicată prin sentinţa penală nr. 30/F din data de 06 iulie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2021 al Curţii de Apel Braşov, definitivă prin decizia penală nr. 74/A din data de 05 martie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a fost aplicată pedeapsa cea mai grea de 2 ani şi 6 luni închisoare la care se adaugă o treime din cealaltă pedeapsă, respectiv 3 luni şi 10 zile închisoare, inculpatul urmând să execute pedeapsa rezultantă de 2 ani 9 luni şi 10 zile închisoare.

În baza art. 97 alin. (2) C. pen. raportat la art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 2 ani 9 luni şi 10 zile închisoare aplicată inculpatului pe durata termenului de supraveghere de 3 ani, stabilit conform art. 92 alin. (1) C. pen., care curge, conform art. 97 alin. (2) C. pen., de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus anterior suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, respectiv de la data de 05 martie 2024.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., inculpatul a fost obligat să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Braşov, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen., s-a impus inculpatului obligaţia de a frecventa un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, a fost obligat inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 90 de zile, în cadrul Primăriei mun. Braşov sau Bibliotecii Judeţene George Bariţiu Braşov.

Conform art. 404 alin. (2) din C. proc. pen., s-a pus în vedere inculpatului consecinţele nerespectării măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor şi ale săvârşirii de noi infracţiuni, conform art. 96 din C. pen., respectiv:

"Dacă pe parcursul termenului de supraveghere persoana supravegheată, cu rea-credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse ori stabilite de lege, instanţa revocă suspendarea şi dispune executarea pedepsei. Dacă pe parcursul termenului de supraveghere cel condamnat a săvârşit o nouă infracţiune, descoperită până la împlinirea termenului şi pentru care s-a pronunţat o condamnare la pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă suspendarea şi dispune executarea pedepsei."

În baza art. 397 C. proc. pen. cu aplicarea art. 19 şi art. 25 C. proc. pen., raportat la art. 1357 şi urm. C. civ., a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă Statul Român, reprezentat de Agenţia Naţională de Administrară Fiscală, prin mandatar Direcţia Generală Regională al Finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, şi în consecinţă, a fost obligat inculpatul A. să plătească acesteia suma de 435.107 RON, din care suma de 323.403 RON reprezentând taxă pe valoare adăugată şi suma de 111.704 RON cu titlu de impozit pe venit, la care se adaugă accesoriile ce curg de drept, până la data plăţii efective.

Au fost respinse restul pretenţiilor civile.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., raportat la art. 11 din Legea 241/2005 cu aplicarea art. 249 alin. (1), (2) şi 5 C. proc. pen., s-a menţinut măsura asigurătorie instituită prin ordonanţa nr. 424/147/P/2018 din data de 17 mai 2024, asupra sumelor de bani ce se regăsesc în conturile bancare deschise la B., C. şi D., aparţinând inculpatului A. şi măsura popririi sumelor viitoare din conturile bancare aparţinând aceluiaşi inculpat, până la concurenţa sumei de 435.107 RON.

În baza art. 162 C. proc. pen., s-a dispus ataşarea la dosar, după rămânerea definitivă a hotărârii, a celor patru medii de stocare (3 CD-R şi un DVD-R) şi a coletului conţinând contractele de asistenţă juridică din perioada 2011-2017, depuse la Curtea de Apel Braşov şi înregistrate în Registrul de evidenţă a mijloacelor materiale de probă la poziţia nr. 9/2024 din 07 iunie 2024.

În baza art. 13 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, s-a dispus ca la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, o copie a dispozitivului acesteia să se comunice Oficiului Naţional al Registrului Comerţului.

În baza art. 4 alin. (1) şi art. 5 alin. (1) lit. a), alin. (2) din O.G. nr. 39/2015, s-a dispus ca, în termen de 5 zile de la data rămânerii definitive, un extras de pe dispozitivul prezentei hotărâri să se comunice organului fiscal competent în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul fiscal inculpatul, pentru efectuarea menţiunilor în cazierul fiscal al acestora.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul să plătească statului suma de 2.950 RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de acesta în faza de urmărire penală şi judecata în fond.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

Inculpatul A. a fost înscris în Baroul Braşov în data de 03 iulie 2002, fiind suspendat din exerciţiul profesiei în data de 30 octombrie 2020 .

În calitatea sa de avocat, întrucât desfăşura o activitate producătoare de venituri, conform dispoziţiilor inserate în Legea contabilităţii nr. 82/1991, inculpatul avea obligaţia de a conduce contabilitate în partidă simplă, fiind înregistrat în acest sens la organele fiscale, în concordanţă cu prevederile Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, abrogată în urma intrării în vigoare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, care conţine dispoziţii similare.

Conform art. 6 din Legea nr. 82/1991, orice operaţiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ. Documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitate angajează răspunderea persoanelor care le-au întocmit, vizat şi aprobat, precum şi a celor care le-au înregistrat în contabilitate, după caz.

Pe baza registrelor contabile care se impun a fi întocmite (cum ar fi registrul de încasări şi plăţi), inculpatul avea obligaţia de a întocmi declaraţiile fiscale specifice şi să le depună în termenele prevăzute de lege.

Una din aceste declaraţii este Declaraţia privind venitul realizat - D200 pe baza căreia organul fiscal stabileşte impozitul pe venit pentru activităţi independente - profesii liberale, cum ar fi şi profesia inculpatului, prin aplicarea cotei de 16% asupra venitului anual impozabil declarat de contribuabil.

Potrivit Anexei 2 la Ordinul preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 52/2012, modificat prin Ordinul nr. 3605/2015, formularul 200 trebuie depus anual, pentru fiecare an fiscal, până la data de 25 mai inclusiv a anului următor celui de realizare a venitului. Ori de câte ori, contribuabilul constată erori în declaraţia anterioară, acesta trebuie să completeze o declaraţie rectificativă.

Sumele înscrise în registrele contabile trebuie să corespundă cu sumele declarate la organul fiscal.

Însă, în cazul inculpatului, în urma verificărilor efectuate de reprezentanţii AJFP Braşov, precum şi în faza de urmărire penală, de către organul judiciar, s-au constatat inadvertenţe în actele contabile şi declaraţiile depuse pentru perioada 2011-2017, existând diferenţe semnificative între veniturile realizate, sumele declarate şi cuantumul veniturilor înregistrate, deşi acestea ar trebui să fie identice.

Astfel, deşi în perioada de referinţă (2011-2017), inculpatul a realizat venituri brute a căror sumă totală se ridică la 2.300.797 RON, acesta a înregistrat doar în total suma de 1.171.900 RON şi a declarat 1.116.000 RON, rezultând astfel diferenţa de 1.184.797 RON ce reprezintă venituri brute realizate, dar sustrase de la impozitare.

În plus, în perioada 2011-2012, cabinetul de avocat a ţinut evidenţa onorariilor încasate prin întocmirea Jurnalului privind operaţiuni diverse, apoi, în perioada 2013-2015 a fost întocmit Registrul de încasări şi plăţi, iar în anii 2016 şi 2017, inculpatul nu a ţinut niciun fel de evidenţă contabilă.

De asemenea, având în vedere că veniturile realizate prin cabinetul său de avocatură depăşeau, începând cu anul 2011, plafonul de 35.000 de euro stabilit prin art. 152 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, respectiv de 65.000 de euro impus de art. 310 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal (în vigoare din 01.01.2016), inculpatul datora şi taxă pe valoare adăugată, nefiind supus regimului special de scutire prevăzut de textele indicate.

Prin raportul de constatare întocmit în faza de urmărire penală, au fost detaliate, pe fiecare an fiscal vizat de acuzaţiile formulate de procurorul de caz, sumele înregistrate şi/sau declarate de inculpat .

Pe anul 2011, s-a arătat că la data de 07.02.2012, s-a înregistrat D200 - Declaraţia de venit realizat pentru anul 2011 sub nr. x, prin care s-a declarat obţinerea venitului brut de 118.000 RON şi a venitului net de 98.000 RON.

În dosarul de evidenţă contabilă denumit "Venituri 2011" existau ca documente justificative chitanţele emise pentru încasarea onorariilor în numerar conform contractelor de asistenţă juridică, iar ca documente financiar-contabile au fost întocmite lunar centralizatoare ale sumelor încasate şi Jurnalul privind operaţiuni diverse aferent perioadei ianuarie - decembrie 2011.

Dosarul de evidenţa contabilă denumit "Cheltuieli 2011" era compus din facturi, chitanţe, bonuri fiscale primite de la furnizori reprezentând achiziţii de diverse bunuri şi servicii. Sumele plătite erau centralizate lunar, fără însă să fie consemnate şi cumulate într-un document contabil cu semnificaţia înregistrării de cheltuieli corespunzătoare anului fiscal. Pentru clienţii persoane juridice cabinetul a întocmit facturi.

Totalul sumelor încasate cu numerar reprezentând venituri realizate şi consemnate în Jurnalul pentru operaţiuni diverse era de 253.169 RON, rezultând astfel o diferenţă de 135.169 RON între venitul brut declarat ca realizat şi totalul veniturilor realizate din încasarea onorariilor în numerar înregistrate în contabilitate.

Referitor la veniturile realizate în anul 2012, la data de 27.05.2013, s-a depus formularul D200 prin care s-a declarat obţinerea venitului brut de 159.000 RON şi a venitului net de 114.000 RON.

În dosarul de evidenţă contabilă denumit "Venituri 2012" se regăseau, în momentul verificării efectuate în cursul urmăririi penale, ca documente justificative, chitanţele emise pentru încasarea onorariilor în numerar conform contractelor de asistenţă juridică, iar ca documente financiar-contabile au fost întocmite lunar centralizatoare ale sumelor încasate şi Jurnalul privind operaţiuni diverse aferent perioadei ianuarie - decembrie 2012.

Dosarul de evidenţa contabilă denumit "Cheltuieli 2012" era compus din facturi, chitanţe, bonuri fiscale primite de la furnizori reprezentând achiziţii de diverse bunuri şi servicii. Sumele plătite erau centralizate lunar şi anual, fără însă să fie consemnate şi cumulate într-un document contabil cu semnificaţia înregistrării de cheltuieli corespunzătoare anului fiscal.

Totalul sumelor încasate cu numerar reprezentând venituri realizate şi consemnate Jurnalul pentru operaţiuni diverse era de 353.521 RON, iar totalul sumelor plătite reprezentând cheltuieli aferente activităţii este de 36.855,75 RON, existând şi pentru anul 2012 diferenţe între sumele înregistrate şi cele declarate.

În cursul verificării documentelor aferente anului fiscal 2013, s-a constatat că s-a depus formularul D200 la data de 23.05.2014, prin care pentru 2013 s-a declarat obţinerea venitului brut de 160.000 RON şi a venitului net de 115.000 RON.

În dosarul de evidenţa contabilă denumit "Venituri 2013" se regăseau ca documente justificative chitanţele emise pentru încasarea onorariilor în numerar conform contractelor de asistenţă juridică, iar ca documente financiar-contabile au fost întocmite lunar centralizatoare ale sumelor încasate şi Fişa de cont pentru operaţiuni diverse aferentă perioadei ianuarie - decembrie 2013.

S-a întocmit registrul imobilizărilor cu ocazia achiziţiei la data de 01.04.2013 a unui autoturism cu valoarea de intrare de 142.281,72 RON.

Totalul sumelor încasate cu numerar reprezentând venituri realizate şi consemnate în Fişa de cont pentru operaţiuni diverse era de 196.280 RON care depăşea suma declarată la organul fiscal în vederea calculării datoriilor către stat.

Pentru anul 2014, la data de 22.05.2015, s-a înregistrat formularul D200 prin care s-a declarat pentru anul fiscal menţionat obţinerea venitului brut de 125.000 RON şi a venitului net de 100.000 RON.

În dosarul de evidenţa contabilă denumit "Venituri 2014" s-au găsit ca documente justificative chitanţele emise pentru încasarea onorariilor în numerar conform contractelor de asistenţă juridică, iar ca documente financiar-contabile a fost întocmită Fişa de cont pentru operaţiuni diverse aferentă perioadei ianuarie - decembrie 2014.

Registrul imobilizărilor întocmit consemna o valoare amortizată calculată la 20 luni de 47.427,20 RON (18.970,88 + 28.456,32 RON).

În registrul de încasări şi plăţi au fost consemnate încasări în numerar în sumă totală de 231.615 RON şi plăţi în numerar în sumă totală de 28.907,40 RON, constatându-se deci o diferenţă în minus între venitul brut declarat ca realizat (125.000 RON) şi totalul veniturilor realizate din încasarea onorariilor în numerar înregistrate în contabilitate (231.615 RON).

Pentru anul 2015, la data de 24.05.2016, a fost înregistrat la organul fiscal formularul D200 prin care s-a declarat obţinerea venitului brut de 154.000 RON şi a venitului net de 119.000 RON.

În dosarul de evidenţa contabilă denumit "Venituri 2015" au fost găsite, ca documente justificative, chitanţele emise pentru încasarea onorariilor în numerar conform contractelor de asistenţă juridică, iar ca documente financiar-contabile a fost întocmită Fişa de cont pentru operaţiuni diverse aferentă perioadei ianuarie - decembrie 2015.

În registrul imobilizărilor întocmit s-a consemnat o valoare amortizată calculată la 32 luni de 75.883,52 RON (18.970,88 + 28.456,32 RON + 28.456,32 RON).

Totalul sumelor încasate cu numerar reprezentând venituri realizate şi consemnate Fişa de cont pentru operaţiuni diverse era de 137.315 RON, deci mai mic decât cel declarat prin formularul D200. De asemenea, în Registrul de încasări şi plăţi, pe lângă suma totală de 137.315 RON înscrisă la încasări, au fost înregistrate plăţi în numerar în sumă totală de 31.257,14 RON.

Referitor la veniturile realizate în anul 2016, la data de 25.05.2017, s-a înregistrat D200 - Declaraţia de venit realizat prin care s-a declarat obţinerea venitului brut de 250.000 RON şi a venitului net de 165.000 RON.

În dosarul de evidenţa contabilă denumit "2016" s-au ataşat, ca documente justificative, chitanţele emise pentru încasarea onorariilor în numerar conform contractelor de asistenţă juridică, precum şi chitanţele emise şi regăsite în 3 blocuri chitanţier.

Pentru anul 2016, inculpatul nu a întocmit Registrul de încasări şi plăţi şi niciun alt document de evidenţă financiar-contabilă.

Cu privire la anul 2017, s-a constatat că formularul D200 a fost înregistrat la organul fiscal în data de 31.07.2018, iar prin acesta s-a declarat un venit brut total de 150.000 RON şi un venit net de 120.000 RON.

Documentele justificative emise în anul 2017 au constat în chitanţele întocmite pentru încasarea onorariilor în numerar conform contractelor de asistenţă juridică, acestea regăsindu-se în 3 blocuri chitanţier.

Nici pentru anul 2017, nu a fost întocmit Registrul de încasări şi plăţi şi niciun alt document de evidenţă financiar-contabilă.

Se poate observa că inculpatul fie nu a înregistrat în tot sau în parte veniturile realizate, fie nu a declarat sumele încasate în realitate în vederea stabilirii impozitului aferent.

Inculpatul nu a efectuat demersurile nici pentru a se înregistra ca plătitor de TVA, sustrăgându-se astfel plăţii datoriilor la bugetului consolidat al statului. Conform art. 152 alin. (6) din Legea nr. 571/2003, persoana impozabilă a cărei cifră de afaceri este mai mare sau egală cu plafonul de scutire prevăzut de lege (iniţial 35.000 de euro, iar ulterior, prin modificările survenite în legislaţia fiscală în urma intrării în vigoare a Legii nr. 24/2012, 65.000 de euro) trebuie să solicite înregistrarea în scopuri de TVA, în termen de 10 zile de la data atingerii ori depăşirii plafonului. Data atingerii sau depăşirii plafonului se consideră a fi prima zi a lunii calendaristice următoare celei în care plafonul a fost atins ori depăşit. Regimul special de scutire se aplică până la data înregistrării în scopuri de TVA, conform art. 153. Dacă persoana impozabilă respectivă nu solicită sau solicită înregistrarea cu întârziere, organele fiscale competente au dreptul să stabilească obligaţii privind taxa de plată şi accesoriile aferente, de la data la care ar fi trebuit să fie înregistrată în scopuri de taxă.

Pentru stabilirea veniturilor realizate de inculpat, au fost avute în vedere şi analizate contractele de asistenţă juridică identificate şi ataşate la dosarul cauzei, documentele justificative pentru încasarea onorariilor, documentele de evidenţă contabilă, precum şi operaţiunile înregistrate în rulajele bancare efectuate prin conturile sale, precum şi declaraţiile martorilor.

Contrar susţinerilor apărării, veniturile nu au fost stabilite doar prin raportare la contractele de asistenţă juridică încheiate care, într-adevăr, luate separat nu atestă şi încasarea de către inculpat a onorariului inserat în convenţia cu clientul. Din contră, fiecare sumă considerată a face parte din veniturile realizate de inculpat, în calitate de avocat, a fost confirmată fie de înscrisurile găsite în contabilitatea cabinetului de avocat, fie prin declaraţiile martorilor audiaţi. În unele cazuri, achitarea onorariului rezultă atât din chitanţele identificate de organul judiciar, cât şi din depoziţiile clienţilor inculpatului, audiaţi în calitate de martori.

În acest sens s-au reţinut aspectele consemnate în Tabelul - Anexă 3 la raportul de constatare din conţinutul căruia reiese că în situaţia în care persoana care figura în contractul de asistenţă juridică în calitate de client nu a fost găsită sau căutată de organul de urmărire penală şi nici nu au putut fi identificate înscrisuri doveditoare privind plata onorariului inserat în contract, s-a considerat că inculpatul nu a încasat nicio sumă de la respectivul client. Cu titlu exemplificativ, au fost indicate contractele nr. x/11.01.2011 prin care s-a fixat onorariul de 4.300 RON, nr. 23/27.04.2011, nr. 24/28.04.2011, nr. x/28.02.2012, nr. x/22.02.2013, nr. x/21.03.2013, nr. x/12.03.2014, nr. x/13.03.2014, nr. x/07.01.2015.

De asemenea, în lipsa actelor doveditoare, în beneficiul inculpatului, au fost avute în vedere şi declaraţiile martorilor care au susţinut că nu au achitat nicio sumă inculpatului ulterior încheierii contractului de asistenţă juridică, în aceste situaţii, în cuprinsul tabelului întocmit de specialistul care a efectuat constatarea tehnică-ştiinţifică, fiind trecut zero la rubrica aferentă sumei încasate în baza contractelor respective.

În continuare, s-a reţinut că în cazul în care persoana care figura în contractul de asistenţă juridică în calitate de client nu s-a prezentat în faţa organului de urmărire penală în vederea audierii, nu a fost avut în vedere întregul onorariu care figura în contract, ci doar suma rezultată din înscrisurile doveditoare (cu titlu exemplificativ s-a amintit situaţia clientului E. care a încheiat contractul cu inculpatul pentru onorariul de 4.000 de RON, dar în lipsa declaraţiei sale, s-a avut în vedere ca fiind plătită din partea sa doar suma de 1.500 de RON conform chitanţei eliberate la data de 23.02.2012; situaţia clientului F. cu care s-a încheiat contractul nr. x/09.01.2013 pentru onorariul de 15.400 RON, dar doar suma de 6.550 RON a fost dovedită prin înscrisuri şi avută în vedere la stabilirea veniturilor realizate de inculpat, precum şi contractul nr. x/29.07.2015, pentru suma de 1.000 de RON).

La fel s-a procedat şi în situaţiile în care clienţii audiaţi nu îşi mai aduceau aminte de cuantumul sumei achitate inculpatului cu titlu de onorariu, fiind trecută şi în aceste cazuri, doar sumele dovedite prin înscrisuri, iar în lipsa actelor doveditoare s-a considerat că inculpatul nu a încasat nicio sumă (de exemplu în cazul contractului nr. x/15.02.2012 încheiat cu G. pentru onorariul în cuantum de 4.400 RON, s-a avut în vedere doar suma de 2.000 RON achitată prin chitanţa nr. x/15.05.2012; contractul nr. x/02.11.2012, încheiat tot cu G. pentru onorariul de 6.100 RON, în cazul căruia nu s-a trecut nicio sumă la rubrica aferentă onorariului încasat, având în vedere că acesta nu îşi aducea aminte cât a plătit şi nu existau acte doveditoare, aceeaşi fiind şi situaţia contractului nr. x din 15.11.2012, încheiat cu H. S.R.L., prin reprezentant I., a contractului nr. x/05.06.2015 încheiat cu J. şi a contractului x/09.11.2015 încheiat cu K. şi L.).

De asemenea, în cazurile în care clienţii inculpatului declarau că ar fi plătit un onorariu mai mare decât cel inserat în contractul de asistenţă juridică, se avea în vedere fie suma ce rezulta din înscrisurile doveditoare, fie valoarea din contract în lipsa unor asemenea înscrisuri (de exemplu în cazul lui M., care a încheiat contractul nr. x/2011; N. - contract nr. x/04.11.2011; O. - contract nr. x/26.01.2012; P. - contract nr. x/22.02.2012; Q. - contract nr. x/16.05.2012; R. - contract nr. x/25.11.2013; S. - contract nr. x/22.03.2016; T. - contract nr. x/04.01.2017; U. - contract nr. x/28.09.2017).

În situaţia în care martorii confirmau plata onorariului inserat în contract, declaraţia lor a fost avută în vedere chiar dacă lipseau actele doveditoare sau chitanţele erau emise doar pentru o parte din cuantumul onorariului ce figura în contract (de exemplu, V. - contract nr. x/09.09.2011, W. - contract nr. x/20.10.2011 X. - contract nr. x/21.06.2012, Y. - contract nr. x/2012, Z. - contract nr. x/16.11.2012, AA. - contract nr. x/29.11.2012; BB. - contract nr. x/11.01.2013; CC. - contract nr. x/11.03.2013; DD. - contract nr. x/26.03.2013; EE. - contract nr. x/16.01.2014; FF. - contract nr. x/31.03.2014; GG. - contract nr. x/08.04.2014; HH. - contract nr. x/13.03.2015).

Tot în beneficiul inculpatului s-au avut în vedere depoziţiile martorilor care au susţinut că au achitat inculpatului un onorariu mai mic decât cel ce figura în contract, fiind reţinute la calculul veniturilor realizate de inculpat doar sumele confirmate de martori ca fiind efectiv plătite cu titlu de onorariu, neluându-se în considerare cuantumul stabilit prin contract (de exemplu O. - contractul nr. x/30.08.2011; II. - contract nr. x/18.11.2013; JJ. - contract nr. x/05.08.2015 încheiat pentru un onorariu de 8.800 de RON, însă fiind avută în vedere la calcul doar suma de 500 de RON confirmată de martoră).

Au fost avute în vedere declaraţiile martorilor-clienţi ai inculpatului şi sub aspectul sumelor restituite de inculpat, acestea fiind scăzute din veniturile realizate de inculpat (de exemplu, KK. care a încheiat cu inculpatul contractul nr. x/04.05.2012 sau LL., client al inculpatului conform contractului nr. x/10.05.2012, MM. - contract nr. x/19.11.2012, NN. - contract nr. x/25.10.2013, OO. - contract nr. x/11.11.2013, PP. - contract nr. x/26.11.2014, QQ. - contract nr. x/19.05.2015, R. - contract nr. x/28.11.2015).

În această ordine de idei, s-a mai reţinut că, deşi s-a solicitat de către apărare efectuarea de verificări la Baroul Braşov pentru a se stabili sumele care au fost supuse restituirii, cererea în probaţiune a fost respinsă întrucât rezulta din actele dosarului cuantumul onorariilor restituite în perioada 2011-2017, fiind indicat expres nu numai de martori, dar şi în cuprinsul raportului de constatare tehnico-ştiinţifice întocmit, plângerile formulate de clienţii inculpatului şi deciziile emise de Baroul Braşov fiind ataşate la dosarul de urmărire penală . Concluziile specialistului au fost în sensul că onorariile restituite de către suspect persoanelor fizice sau juridice, fie din proprie iniţiativă, fie în urma deciziilor Baroului Braşov erau în sumă totală de 63.150 RON. Toate sumele restituite au fost luate în considerare la stabilirea pentru fiecare an fiscal a încasărilor obţinute/veniturilor realizate de către Cabinetul de Avocat A., prin diminuarea acestora. Trebuie precizat că s-a procedat la diminuarea veniturilor doar cu sumele efectiv restituite în perioada de referinţă, 2011-2017, nu şi cele restituite ulterior şi care trebuiau evidenţiate în declaraţiile aferente următorilor ani fiscali.

Faţă de toate datele mai sus expuse, nu s-au putut accepta criticile formulate, în mod indirect, de către apărare în cursul cercetării judecătoreşti privind neaudierea tuturor clienţilor inculpatului din perioada 2011-2017 pentru stabilirea situaţiei de fapt şi a cuantumului prejudiciului, mai ales în condiţiile în care, faţă de specificul infracţiunii evaziunii fiscale, materialul probatoriu constă, în cele mai multe cazuri, în înscrisuri, iar în speţă nu au fost avute în vedere, astfel cum s-a arătat în cele ce preced, contractele pentru care nu au fost identificate acte doveditoare sau persoanele cu care au fost încheiate.

În concluzie, astfel cum în mod expres s-a indicat şi în cuprinsul raportului de constatare, au fost considerate venituri:

- toate sumele încasate atestate de documente justificative (chitanţe, extrase de cont, lista remitere/transfer de bani) aferente contractelor;

- diferenţele dintre sumele încasate atestate de documentele justificative şi onorariile consemnate în contracte, dacă beneficiarii serviciilor de asistenţă juridică confirmau efectuarea de plăţi mai mari decât cele înscrise în documentele justificative ori documentele justificative nu au fost întocmite;

- toate sumele încasate confirmate ca plătite de beneficiarii serviciilor de asistenţă juridică, dacă sumele plătite erau mai mici decât onorariile consemnate în contracte şi documentele justificative nu au fost întocmite.

Cu privire la cheltuielile făcute de inculpat, prin raportul de constatare au fost analizate toate documentele justificative primite pentru bunuri şi servicii achiziţionate regăsite în actele evidenţei contabile, documentele de evidenţă contabilă, operaţiunile înregistrate în rulajele bancare efectuate prin conturile Cabinetului de avocat A. şi conturile personale, precum şi orice alte documente din care au rezultat efectuarea de operaţiuni cu semnificaţia de plăţi.

Conform raportului de constatare, pentru anii 2011-2012, plăţile efectuate au fost identificate pe baza documentelor justificative de tip chitanţă şi bon fiscal, foi de vărsământ sau ordine de plată în cazul depunerii de numerar în conturile furnizorilor şi extraselor de cont, la care s-au adăugat operaţiunile de plăţi înscrise în centralizatoarele lunare întocmite cu ocazia constituirii evidenţei contabile.

Pentru anii 2013-2015, nu exista ataşat niciun document justificativ de plată, operaţiunile de plăţi au fost identificate pe baza consemnărilor din registrul de încasări şi plăţi întocmit anual şi extraselor de cont. Din registrul imobilizărilor a rezultat că la data de 01.04.2013 cabinetul a achiziţionat un autoturism cu valoare de intrare de 142.281,72 RON, pentru care a stabilit un plan de amortizare liniară în 60 de luni, respectiv perioada mai 2013 - aprilie 2018 cu o amortizare lunară de 2.371,36 RON.

Pentru anii 2016-2017, nu a fost întocmit registrul de încasări şi plăţi şi nu exista ataşat niciun document justificativ de plată, operaţiunile de plăţi fiind identificate doar pe baza extraselor de cont.

În Anexa 5 la raport au fost prezentate detaliat sumele plătite ce au putut fi considerate cheltuieli ale cabinetului, precum şi taxa pe valoare adăugată aferentă (plata chiriei, a utilităţilor, facturii de telefon, inclusiv a cotei datorate UNBR şi casei de asigurări, comisioanele bancare, contravaloarea autoturismului, valoarea de amortizare), rezultând suma de 246.905,93 RON cu acest titlu, sumă care a fost avută în vedere la calculul prejudiciului, motiv pentru care nu se pot reţine apărările contrare formulate în faza de judecată privind natura sumelor încasate de inculpat de la clienţi, sume care ar fi inclus şi cheltuielile necesare exercitării atribuţiilor sale de avocat. Inculpatul era obligat a înregistra separat aceste sume în actele contabile privind cheltuielile efectuate prin cabinetul de avocat. Aceeaşi concluzie este valabilă şi în cazul în care ar fi existat situaţii în care inculpatul ar fi restituit sau plătit o parte din onorariul încasat colegilor săi cu care colabora sau care îl substituiau în faţa instanţelor judecătoreşti, fiind necesară evidenţierea separată şi a acestor sume.

În cursul cercetări judecătoreşti, au fost reaudiaţi, în parte, martorii ascultaţi de organul de urmărire penală, ocazie cu care s-a putut constata că aceştia şi-au menţinut declaraţiile anterioare, confirmând efectuarea plăţii onorariului şi a sumelor solicitate de inculpat, eventualele diferenţe existente între depoziţiile date în diverse etape ale procesului penal putându-se datora trecerii timpului care afectează memoria şi capacitatea de redare exactă şi detaliată a evenimentelor de către persoana care le-a trăit.

La data de 13 august 2025, inculpatul a depus concluzii scrise prin care a reiterat, în parte, apărările formulate prin avocatul său ales cu ocazia dezbaterilor. Acesta a arătat că avea obligaţia de a ţine o contabilitate în partidă simplă şi nu în partidă dublă cum impune legea contabilităţii activităţilor comerciale. Or, nu s-a afirmat în nici un moment că ar fi avut obligaţii similare societăţilor comerciale, aspect care rezultă atât din conţinutul rechizitoriului, cât şi în urma lecturării raportului de constatare încheiat în faza de urmărire penală care în partea introductivă prezintă cu claritate obligaţiile pe care le avea inculpatul, ambele acte fiind comunicate acestuia.

Tot prin concluziile scrise, inculpatul a invocat faptul că nu are studii de contabilitate, însă nici aceste apărări nu pot conduce la constatarea lipsei intenţiei de a comite infracţiunea de evaziune fiscală din moment ce pentru respectarea obligaţiilor ce îi reveneau inculpatului în urma realizării de venituri din activitatea desfăşurată, era suficientă doar consultarea legislaţiei incidente în materie, ceea ce putea fi realizat de orice contribuabil, cu atât mai mult de un profesionist al dreptului.

Nici faptul că inculpatul a pus la dispoziţia parchetului toate documentele în baza cărora s-au constatat diferenţe între sumele încasate şi cele declarate nu înlătură vinovăţia inculpatului în forma intenţiei, comportamentul său în faza de urmărire penală nefiind apt a influenţa latura subiectivă a infracţiunii comise anterior.

În final, se reţine că prin concluziile scrise, inculpatul a mai invocat prescripţia răspunderii penale pentru infracţiunea de evaziune fiscală cu privire la TVA, arătând că în cazul acestei taxe datorate statului, legea fiscală prevede obligativitatea depunerii declaraţiei o dată la 3 luni de la data la care se presupune că s-a depăşit pragul încasărilor.

Curtea nu a putut accepta aceste susţineri, fiind în mod evident contrare dispoziţiilor art. 154 alin. (2) C. pen., conform cărora în cazul infracţiunilor continuate, termenul de prescripţie începe să curgă de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, adică de la data epuizării.

Infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului nu constă în faptul că nu a declarat la organul fiscal, în termenul prevăzut de lege, că venitul său a depăşit plafonul de 35.000 de euro, respectiv 65.000 de euro, pentru a se putea calcula termenul de prescripţie în modalitatea avută în vedere de inculpat, ci în neplata, în perioada 2011-2017, a taxelor şi impozitelor datorate bugetului de stat, respectiv nedeclararea, în aceeaşi perioadă, a veniturilor realizate, faptă care s-a epuizat la momentul în care trebuiau achitate taxele aferente acestor venituri, respectiv declarate veniturile realizate în ultimul an fiscal vizat de acuzaţii (cel târziu data de 25 mai 2018).

La data de 19 august 2025, inculpatul a mai depus concluzii scrise prin care a invocat aspecte care ţin exclusiv de punerea în executare a soluţiei vizând latura civilă a cauzei (poprirea instituită pe contul soţiei sale).

Faţă de ansamblul probatoriu mai sus prezentat, contrar susţinerilor apărării, a rezultat dincolo de orice dubiu rezonabil că fapta pentru care inculpatul a fost trimis în judecată există, este nejustificată şi imputabilă inculpatului, comisă în forma de vinovăţie prevăzută de lege, respectiv cu intenţie directă, latura subiectivă rezultând din modul de operare, respectiv înregistrarea doar parţială a veniturilor şi nedeclararea în totalitate de sumelor încasate de la clienţi, ceea ce a condus la imposibilitatea stabilirii cuantumului real al sumelor datorate bugetului de stat (impozit pe profit şi TVA).

În drept, fapta inculpatului care în perioada 2011-2017, în calitate de titular al Cabinetului de Avocat A., în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale şi în scopul sustragerii de la plata către bugetul de stat a obligaţiilor fiscale, a omis evidenţierea în actele contabile şi/sau în alte documente legale, respectiv în declaraţiile privind venitul realizat - D 200, a veniturilor rezultate din activitatea de asistenţă juridică, cauzând prejudicierea bugetului general consolidat al statului cu suma totală de 435.107 RON, reprezentând taxă pe valoare adăugată de 323.403 RON şi impozit pe venit de 111.704 RON, s-a apreciat că întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (7 acte materiale).

Prima instanţă şi-a însuşit opinia procurorului de caz privind numărul actelor materiale, acesta fiind aferent fiecărui an fiscal în care inculpatul nu a declarat şi/sau nu a înregistrat veniturile realizate, prin raportare şi la dispoziţiile legale mai sus invocate privind data depunerii formularului D200 - o dată pe an, pentru fiecare an fiscal, până la data de 25 mai inclusiv a anului următor celui de realizare a venitului.

În speţă, întrucât de la data comiterii infracţiunii până la data pronunţării prezentei hotărâri legea care incriminează evaziunea fiscală a suferit modificări prin Legea nr. 126/2024 (publicată în Monitorul Oficial nr. 437 din 13 mai 2024), se impune stabilirea legii penale mai favorabile conform art. 5 C. pen., cu luarea în considerare a celor stabilite de Curte Constituţională prin Decizia nr. 265/2014 conform căreia dispoziţiile art. 5 din C. pen. sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile.

Anterior modificării survenite la data intrării în vigoare a Legii nr. 126/2024, art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 sancţiona infracţiunea de evaziune fiscală cu pedeapsa închisorii de la 2 la 8 ani, iar în prezent, limitele de pedeapsă sunt majorate, minimul special fiind de 3 ani închisoare, iar maximul special de 10 ani închisoare, însă este prevăzută alternativ şi pedeapsa amenzii penale. Întrucât, faţă de toate circumstanţele concrete ale cauzei, văzând perioada îndelungată a activităţii infracţionale şi având în vedere şi calitatea inculpatului, instanţa nu se va orienta spre pedeapsa alternativă a amenzii, considerând că ar reprezenta o sancţiune pur formală, nefiind aptă a atinge scopul prevăzut de art. 3 din Legea nr. 253/2013. În aceste condiţii, comparând limitele pedepsei închisorii prevăzute în cele două forme ale legii care incriminează fapta inculpatului A., s-a constatat că este favorabilă legea în vigoare la data faptei.

Faţă de limitele de pedeapsă prevăzute de legea penală mai favorabilă, termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 8 ani, conform art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., care se calculează, astfel cum s-a arătat mai sus, potrivit dispoziţiilor art. 154 alin. (2) C. pen., de la data epuizării infracţiunii şi nu s-a împlinit în prezent.

La individualizarea judiciară a pedepsei, s-au avut în vedere criteriile reglementate de dispoziţiile art. 74 C. pen., respectiv împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite; starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită; natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii; motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit; natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului; conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal; nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.

În concret s-a reţinut calitatea pe care o avea inculpatul în perioada de referinţă 2011-2017, aceea de avocat, profesie care impune respectarea legislaţiei şi a ordinii de drept, inclusiv prin îndeplinirea tuturor obligaţiilor aferente exercitării profesiei, printre care şi a celor pe care legislaţia fiscală le prevede profesiilor liberale, constând în plata taxelor şi impozitelor rezultate în urma prestării serviciilor din care se obţin venituri, o atitudine contrară fiind nedemnă unui profesionist al dreptului.

În plus, nu s-a putut trece cu vederea perioada infracţională îndelungată, inculpatul sustrăgându-se de la plata taxelor şi impozitelor datorate statului timp de 7 ani consecutivi, cuantumul deosebit de mare al prejudiciului cauzat bugetului consolidat al statului şi atitudinea inculpatului ulterior comiterii faptei, acesta atât în faza de judecată, cât şi în faza de urmărire penală încercând tergiversarea soluţionării cauzei prin formularea de cereri repetate de amânare, respectiv de reprogramare a audierii sale de către procuror.

S-au mai avut în vedere şi circumstanţele personale ale inculpatului, vârsta acestuia - 51 de ani, studiile - superioare, starea civilă - divorţat, şi antecedentele penale - inculpatul fiind condamnat anterior pentru o faptă concurentă.

Însă nu a putut fi omis nici durata de timp trecută de la data epuizării infracţiunii care este mai mare de şapte ani, organul de urmărire penală fiind sesizat în data de 16.12.2018, iar instanţa de fond după mai mult de şase ani de la comiterea faptei de către inculpat, respectiv în data de 07 iunie 2024. Soluţia ce se va pronunţa nu va fi una definitivă, fiind supusă căii ordinare de atac a apelului. Or, după o durată îndelungată, s-a apreciat că nu mai reprezintă un interes stringent pentru societate aplicarea unei pedepse orientate spre maximul special, o sancţiune aspră în asemenea împrejurări putând fi considerată excesivă şi tardivă.

Prin raportare la toate circumstanţele mai sus expuse, instanţa a considerat că o pedeapsă de 2 ani şi 6 luni închisoare, orientată spre minimul special este aptă a corija comportamentul inculpatului şi de a îl determina să respecte în viitor dispoziţiile legii penale.

Cu privire la pedeapsa complementară a cărei aplicare este obligatorie conform art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, prima instanţă a considerat că faţă de natura infracţiunii comise, inculpatul devine nedemn a exercita drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat. Sub aspectul dreptului reglementat la art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen., contrar opiniei procurorului de şedinţă, s-a considerat că nu se impune şi interzicerea exercitării de către inculpat a profesiei de avocat din moment ce nu s-a folosit de această calitate pentru a comite infracţiunea cercetată în cauză, evaziunea fiscală având legătură cu obligaţiile pe care le avea în calitatea sa de contribuabil, chiar dacă respectivele obligaţii au izvorât din veniturile obţinute din serviciile pe care le presta ca şi avocat.

S-a constatat că prin sentinţa penală nr. 30/F din data de 06 iulie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2021 al Curţii de Apel Braşov, definitivă prin decizia penală nr. 74/A din data de 05 martie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 10 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 244 alin. (1) C. pen.. Prin aceeaşi sentinţă s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani.

Întrucât fapta cercetată în prezenta cauză a fost comisă înainte de rămânerea definitivă a hotărârii mai sus menţionate, s-a considerat că sunt îndeplinite condiţiile concursului real de infracţiuni, prevăzute de art. 38 alin. (1) C. pen., precum şi ale art. 97 C. pen. privind anularea suspendării sub supraveghere a pedepsei aplicate prin hotărârea anterioară de condamnare, urmând a fi contopită pedeapsa aplicată în prezenta cauză cu pedeapsa de 10 luni aplicată prin sentinţa penală nr. 30/F din data de 06 iulie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2021 al Curţii de Apel Braşov, definitivă prin decizia penală nr. 74/A din data de 05 martie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Sub aspectul modalităţii de executare a pedepsei rezultante s-a constatat că sunt întrunite cerinţele art. 97 alin. (2) C. pen. raportat la art. 91 şi urm. C. pen. în vederea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei, respectiv pedeapsa rezultantă este sub 3 ani, inculpatul nu a fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an şi şi-a manifestat acordul de a presta muncă în folosul comunităţii în cauza anterioară, iar în prezenta cauză, prin avocatul său ales, a solicitat, în subsidiar, suspendarea sub supraveghere a pedepsei rezultate în urma anulării suspendării sub supraveghere a pedepsei aplicate prin hotărârea anterioară de condamnare.

Instanţa a apreciat că aplicarea pedepsei este suficientă şi, chiar fără executarea acesteia, inculpatul nu va mai comite alte infracţiuni, însă este necesară supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată.

Cu privire la latura civilă a cauzei, s-a reţinut că Statul român, prin ANAF - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov s-a constituit partea civilă în cursul urmăririi penale cu suma de 1.383.256 RON, cu dobânzile şi penalităţile calculate până la data plăţii efective, poziţia procesuală fiind menţinută şi ulterior sesizării instanţei .

Suma solicitată de partea civilă este compusă din:

1. obligaţiile aferente Deciziei de impunere nr. x/28.11.2018, în cuantum total de 448.137 RON din care în contul de impozit anual de regularizat - 361.586 RON (172.233 RON debit principal şi 189.353 RON accesorii) şi în contul CASS regularizări: 86.551 RON (59.487 RON debit principal şi 29.600 RON accesorii)

2. obligaţiile stabilite prin Decizia de impunere nr. x/28.11.2018 în cuantum de 935.119 RON constând în:

- în contul TVA, obligaţii fiscale principale de 387.661 RON;

- în contul accesorii TVA, 306.515 RON

- în contul penalităţi de nedeclarare, 240.900 RON

Astfel, s-a constatat că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1349 şi art. 1357 C. civ.. Fapta ilicită a inculpatului există, fiind analizată detaliat mai sus, iar prejudiciul cauzat constă în suma datorată de inculpat la bugetul de stat, calculată prin raportul de expertiză întocmit în apel, existând o legătură de cauzalitate evidentă între fapta inculpatului şi prejudiciul suferit de partea civilă. Sub aspectul vinovăţiei, s-a constatat că fapta a fost comisă cu intenţie.

Acţiunea civilă exercitată de ANAF, prin reprezentant, este întemeiată doar în parte, având în vedere, pe de o parte, că suma solicitată include şi obligaţii fiscale care nu au făcut obiectul acuzaţiilor penale formulate împotriva inculpatului (contribuţia de asigurări sociale de sănătate) şi, pe de altă parte, modalitatea diferită de calcul al venitului brut, inclusiv a sumelor datorate cu titlu de TVA.

Astfel cum s-a reţinut prin rechizitoriu, nu s-au avut în vedere sumele datorate de inculpat statului cu titlu de contribuţie de asigurări sociale de sănătate, apreciindu-se că întrucât în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 76/2016 privind sistemul de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale ale avocaţilor, dreptul la asigurări sociale al avocaţilor se exercită printr-un sistem unic, propriu şi autonom de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, prin omisiunea declarării tuturor veniturilor realizate de către Cabinetul de Avocatură A., chiar dacă nu au fost plătite în mod corespunzător contribuţiile sociale, nu se poate susţine că bugetul general consolidat al statului a fost în mod direct vătămat.

Apoi, sub aspectul calculului veniturilor realizate de inculpat prin raportare la care se stabileşte şi cuantumul obligaţiilor principale datorate statului, instanţa a constatat că potrivit Deciziei Comisiei fiscale centrale nr. 2/2011, aprobată prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1873/2011, atunci când preţul unui bun/serviciu a fost stabilit de părţi fără nicio menţiune cu privire la taxa pe valoarea adăugată, iar furnizorul bunului respectiv este persoana obligată la plata taxei pe valoarea adăugată datorate pentru operaţiunea supusă taxei, preţul convenit trebuie considerat, în cazul în care furnizorul/prestatorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor taxa pe valoarea adăugată solicitată de administraţia fiscală, ca incluzând deja taxa pe valoarea adăugată. În acest caz, taxa pe valoarea adăugată se determină prin aplicarea procedeului sutei mărite. Prin taxa pe valoarea adăugată solicitată de administraţia fiscală se înţelege taxa care ar fi trebuit colectată pentru operaţiunea respectivă. Poate fi acceptată ca mijloc de probă a faptului că furnizorul/prestatorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor taxa pe valoarea adăugată inclusiv o declaraţie pe propria răspundere a acestuia. Decizia Comisiei fiscale centrale nr. 6/2014, aprobată prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1820 din 30 decembrie 2014 conţine dispoziţii similare.

În acest sens a statuat şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, stabilind prin jurisprudenţa sa că Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, în special articolele 73 şi 78 din aceasta, trebuie interpretată în sensul că, atunci când preţul unui bun a fost stabilit de părţi fără nicio menţiune cu privire la taxa pe valoarea adăugată, iar furnizorul bunului respectiv este persoana obligată la plata taxei pe valoarea adăugată datorate pentru operaţiunea supusă taxei, preţul convenit trebuie considerat, în cazul în care furnizorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor taxa pe valoarea adăugată solicitată de administraţia fiscală, ca incluzând deja taxa pe valoarea adăugată (cauzele conexate C-249/12 şi C-250/12).

Depunerea unei declaraţii pe propria răspundere privind imposibilitatea de recuperare a TVA nu este o condiţie esenţială pentru a se putea aprecia asupra componenţei sumei încasate de contribuabil (furnizorul serviciilor supuse taxării), organele competente putând analiza situaţia juridică a debitorului taxei pe valoare adăugată şi în lipsa unei asemenea declaraţii. Or, în speţă, este evident că inculpatul nu are nicio posibilitate să recupereze de la foştii săi clienţi contravaloarea TVA mai ales că onorariul a fost unul fix, stabilit anterior prestării serviciilor juridice. Cu majoritatea beneficiarilor serviciilor de asistenţă juridică, inculpatul a avut contact doar pe perioada executării contractului.

Pentru motivele mai sus arătate instanţa a avut în vedere cuantumul prejudiciului astfel cum a fost stabilit prin calculele efectuate prin raportul de constatare tehnico-ştiinţifică, cu excluderea din suma totală stabilită de specialistul din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov a sumei reprezentând contribuţia de asigurări sociale de sănătate. În consecinţă, inculpatul a fost obligat să plătească părţii civile suma de 435.107 RON, reprezentând taxă pe valoare adăugată de 323.403 RON şi impozit pe venit de 111.704 RON.

De asemenea, instanţa de fond a admis şi cererea părţii civile privind accesoriile solicitate.

Potrivit dispoziţiilor din Codul de procedură fiscală (art. 119, art. 120 şi art. 1201 din O.G. nr. 92/2003, respectiv art. 173, art. 174 şi 176 din Legea nr. 207/2015), pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor de plată, se datorează după acest termen dobânzi şi penalităţi de întârziere. Calculul acestor obligaţii fiscale accesorii se efectuează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei datorate inclusiv.

Sub aspectul măsurii asigurătorii, s-a reţinut că în faza urmăririi penale, prin ordonanţa nr. 424/147/P/2018 din data de 17 mai 2024, s-a instituit sechestru asigurător asupra sumelor de bani ce se regăseau în conturile bancare deschise la B., C. şi D., aparţinând inculpatului A. şi măsura popririi sumelor viitoare din conturile bancare aparţinând aceluiaşi inculpat.

Măsura asigurătorie a fost instituită până la concurenţa sumei de 435.107, în vederea reparării pagubei şi garantării executării cheltuielilor judiciare.

Faţă de soluţia dispusă sub aspectul laturii penale şi civile a cauzei, văzând că potrivit art. 11 din Legea nr. 241/2005, măsura asigurătorie este obligatorie în cauză, sens în care a fost menţinut măsura asigurătorie instituită prin ordonanţa nr. 424/147/P/2018 din data de 17 mai 2024, asupra sumelor de bani ce se regăsesc în conturile bancare deschise la B., C. şi D., aparţinând inculpatului A. şi măsura popririi sumelor viitoare din conturile bancare aparţinând aceluiaşi inculpat, până la concurenţa sumei de 435.107 RON.

Împotriva acestei sentinţe penale au formulat apel, în termen legal, apelantul-inculpat A. şi de apelanta-parte civilă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov.

Inculpatul A., prin motivele de apel, a solicitat admiterea apelului desfiinţarea soluţiei primei instanţe şi, pe fond, achitarea în conformitate cu dispoziţiile art. 396 coroborat cu art. 16 lit. b) teza a II-a C. proc. pen., apreciind că lipseşte forma de vinovăţie prevăzută de lege pentru existenţa infracţiunii, respectiv art. 16 lit. f) C. proc. pen., întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale.

Astfel, în ceea ce priveşte prima solicitare, a arătat că, fiind avocat, era obligat sa păstrez o evidenţă contabilă în partidă simpla şi nu în partidă dublă cum impune legea contabilităţii activităţilor comerciale.

În acest sens, a arătat că nu era obligat să aibă un contabil autorizat angajat pentru a păstra această evidenţă contabilă sau orice servicii specializate de contabilitate. Partida simplă presupune o evidenţă simplă a încasărilor şi cheltuielilor iar suma rezultată era declarata la ANAF pentru calcularea impozitului pe venit.

Aceste evidenţe şi declaraţii trebuiau întocmite şi depuse la ANAF o data pe an. S-a susţinut de către inculpat că nu are studii de contabilitate pentru a şti exact ce declaraţii trebuie făcute şi când, legea neobligându-l să aibă o persoana/contabil special pentru a-şi ţine evidenţele, registrele, pentru a-şi face declaraţiile.

În speţă, a arătat că este vorba de 2 tipuri de taxe si impozite:

- pentru TVA legea fiscala prevede obligativitatea de a depune o declaraţie de TVA o dată la 3 luni de la data la care se presupune că a depăşit pragul încasărilor, de la acea dată începe sa curgă termenul de prescripţie, sens în care a apreciat că a intervenit prescripţia răspunderii penale.

Pentru impozitul pe venit, a arătat că acesta se calculează în baza declaraţiei depuse la ANAF. Parchetul a constatat o diferenţa între sumele încasate şi cele declarate. Aceasta constatare s-a făcut în baza actelor furnizate de către inculpat, motiv pentru car a subliniat că nu a avut niciodată intenţia de a ascunde actele cabinetului. Pentru acest tip de impozit şi parchetul retine că este vorba de o declarare a unei sume mai mici decât cea încasată. Pentru impozitul pe venit a plătit la ANAF parţial în timp ce era avocat.

În anul 2016 sau 2017 i-a fost eliberat de ANAF un certificat fiscal de unde rezultă că nu are niciun fel de datorii la ANAF. Din 2022 până în prezent, lucrează în construcţii şi în fiecare lună plăteşte din salariu în baza popririi instituite de ANAF.

În continuare, a susţinut că la nivelul formării voinţei interne exprimate în exterior la nivelul laturii subiective a acestei infracţiuni, nu a avut niciodată intenţia de a nu plăti impozitele şi taxele aferente activităţii sale de avocat.

A considerat că este clar că nu avea cunoştinţele şi abilităţile necesare păstrării unei evidenţe reale a veniturilor financiare, dar nu a avut niciodată intenţia de a săvârşi infracţiunea de evaziune.

În final, a susţinut că, începând cu anul 2022, ANAF execută silit pe fosta soţie RR. pentru suma de 18375 EURO. Conform sentinţei civile nr. 5165/2022 pronunţate de către Judecătoria Braşov în data de 17 iunie 2022, în cadrul dosarului nr. x/2021 instanţa a obligat pe reclamanta RR. să plătească pârâtului A., suma de 18375 euro, reprezentând sulta egalizatoare, astfel că şi această suma a fost compensată cu valoarea presupusului prejudiciu stabilit de ANAF.

Partea civilă Statul român prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, prin motivele de apel, a solicitat admiterea în tot a acţiunii civile pe toate cele 3 tipuri de obligaţii principale de TVA, impozit pe profit si contribuţii de asigurări sociale de sănătate (CASS) şi obligarea la plata sumei totale de 1.383.256 RON (din care obligaţii aferente Deciziei de impunere nr. x/28.11.2018 în cuantum total de 448.137 RON + obligaţiile fiscale aferente Deciziei de impunere nr. x/28.11.2018 în cuantum de 935.119 RON.

Constatând că instanţa de fond, printr-o aplicare greşită a legii, a înlăturat obligaţia de contribuţii de asigurări sociale de sănătate, motivând aceasta înlăturare pe normele aplicabile CAS şi făcând trimitere în mod greşit la nedatorarea obligaţiilor de CAS, rezultând fără echivoc confuzia instanţei la momentul pronunţării între obligaţia CASS (datorată) şi cea de CAS (nedatorată), a solicitat să fie obligat inculpatul şi la plata sumelor datorate cu acest tip de obligaţie.

Partea civilă a arătat că nu a solicitat sume cu titlu de CAS, cum greşit s-a reţinut, iar obligaţiile de tip CASS nu pot fi înlăturate prin aplicarea altor norme în materia altor tipuri de obligaţii de plată, între cele două tipuri de obligaţii existând o diferenţă clară stabilită prin lege.

Astfel, admiţând în tot pretenţiile civile, a solicitat să fie obligat inculpatul şi la plata obligaţiilor accesorii (dobânzi, penalităţi si penalităţi de nedeclarare) datorate la toate cele trei tipuri de obligaţii: TVA, Impozit pe venit şi CASS, observând ca instanţa de fond a indicat generic sub sintagma "accesorii ce curg de drept" în temeiul art. 1535 C. civ. şi a practicii unitare a ICCJ accesoriile sunt datorate în raport cu scadenţa obligaţiilor principale până la data plăţii efective în cadrul acţiunii civile exercitate în procesul penal, fiind necesară indicarea exactă a perioadei de datorare în vederea pronunţării unei hotărâri viabile.

Judecata în apel

La termenul de judecată din data de 21.10.2025, instanţa supremă a respins proba cu înscrisuri constând în emiterea a două adrese către ANAF şi cea cu expertiza judiciară tehnico-contabilă, solicitate de către inculpat, iar la termenul de judecată din data de 18.11.2025, s-a procedat la audierea inculpatului.

Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei penale apelate, prin prisma motivelor invocate de inculpatul A. şi de partea civilă Statul român prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, supuse verificărilor potrivit dispoziţiilor art. 417 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Efectuând propria analiză a probatoriului ce a fundamentat trimiterea în judecată, Înalta Curte constată că prima instanţă a reţinut în mod corect şi complet situaţia de fapt, în esenţă constând în aceea că inculpatul A., în calitate de titular al Cabinetului de Avocat A., în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale şi în scopul sustragerii de la plata către bugetul de stat a obligaţiilor fiscale, a omis evidenţierea în actele contabile ori în alte documente legale, respectiv în declaraţiile privind venitul realizat - D 200, aferente perioadei 2011 - 2017, a veniturilor suplimentare rezultate din activitatea de asistenţă juridică, cauzând prejudicierea bugetului general consolidat al statului cu suma totală de 435.107 RON, reprezentând taxă pe valoare adăugată de 323.403 RON şi impozit pe venit de 111.704 RON, fapta acestuia întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (7 acte materiale).

Înalta Curte apreciază că probatoriul administrat în cauză (înscrisuri, inclusiv rulaje ale conturilor bancare, raport de constatare întocmit în faza urmăririi penale şi declaraţiile martorilor audiaţi în faza urmăririi penale şi, în parte, reaudiaţi în faza judecăţii), aşa cum a fost expus şi analizat în considerentele sentinţei penale apelate, confirmă acuzaţia în sensul neînregistrării şi/sau nedeclarării de către inculpat în integralitate a veniturilor realizate ca urmare a prestării, în perioada reţinută în acuzare (2011-2017), a unor servicii de asistenţă juridică, cu consecinţa diminuării sumelor pe care acesta a declarat că le datorează bugetului statului cu titlu de impozit pe venit, dar şi al nedeclarării sumelor datorate cu titlu de taxă pe valoare adăugată, deşi cuantumul încasărilor depăşise plafonul prevăzut de lege, la depăşirea căruia, această obligaţie îi revenea. Instanţa supremă apreciază că în mod corect, cu ocazia stabilirii veniturilor încasate dar nereflectate în declaraţiile fiscale aferente perioadei 2011-2017, s-a făcut aplicarea principiului in dubio pro reo, avându-se în vedere doar încasările rezultând din înscrisuri, acolo unde clienţii nu au putut fi audiaţi, sau nu au putut atesta achitarea în integralitate a onorariului rezultând din contracte, sau, după caz, doar onorariul menţionat în contract, în cazurile în care, clienţii au invocat plăţi sau prestaţii care au depăşit suma datorată, conform contractului, cu titlu de onorariu, dar nu au fost identificate documente care să ateste această plată suplimentară. De asemenea, Înalta Curte apreciază că, în mod corect s-au dedus din veniturile relevante pentru întocmirea declaraţiilor fiscale, sumele de bani pe care inculpatul le-a restituit clienţilor în intervalul 2011-2017, fie din proprie iniţiativă, fie ca urmare a unor dispoziţii ale Baroului Braşov.

Apărarea referitoare la lipsa obligaţiei de a ţine contabilitate în partidă dublă nu este pertinentă, în condiţiile în care nici organele de urmărire penală, nici prima instanţă nu au reţinut că inculpatului i-ar fi revenit o astfel de obligaţie, chiar în debutul considerentelor sentinţei penale, fiind reţinute menţiuni conform cărora, în calitatea sa de avocat, întrucât desfăşura o activitate producătoare de venituri, conform dispoziţiilor inserate în Legea contabilităţii nr. 82/1991, inculpatul avea obligaţia de a conduce contabilitate în partidă simplă.

Susţinerile inculpatului, potrivit cărora, nu ar fi cunoscut ce obligaţii îi revin, de înregistrare în contabilitate a veniturilor şi cheltuielilor şi de declarare către organele fiscale, nu pot fi reţinute ca fiind conforme cu realitatea, în primul rând dacă se are în vedere profesia acestuia, de avocat, care presupune o cunoaştere, cel puţin în linii mari, a legislaţiei naţionale în vigoare, o pregătire juridică, verificată în procedura admiterii sale în profesie, care să îi permită să ofere consiliere juridică neprofesioniştilor în materia dreptului, în aspectele contencioase sau necontencioase cu care aceştia se confruntă.

Faptul că acesta a înregistrat şi declarat parte din veniturile şi cheltuielile care aveau legătură cu exercitarea profesiei de avocat, nu reprezintă decât o confirmare a cunoaşterii obligaţiilor ce îi reveneau în raport cu organele fiscale, nedeclararea unei părţi din venituri neputându-se face decât cu deplină cunoaştere şi cu urmărirea sustragerii parţiale de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.

Astfel, Înalta Curte observă că inculpatul nu a explicat de ce, cu toate că nu ar fi cunoscut ce obligaţii de înregistrare şi declarare îi reveneau, a procedat la înregistrarea şi declararea către organele fiscale, în parte, a veniturilor şi cheltuielilor din intervalul reţinut în acuzare. Cât priveşte cunoaşterea de către inculpat a faptului datorării taxei pe valoare adăugată, odată depăşit un anumit plafon al încasărilor, relevantă este însăşi declaraţia dată de acesta în faţa instanţei de apel. În acest sens, deşi a menţionat că TVA-ul este datorat doar în situaţia în care cabinetul de avocatură obţine un anumit cuantum de venituri pe un an şi pentru a deveni plătitor de TVA trebuie făcut o declaraţie în acest sens şi că în organizarea cabinetului său nu a avut cunoştinţă despre această procedură şi nici de plafonul pe care trebuia să îl depăşească pentru a deveni plătitor de TVA, în cadrul aceleiaşi declaraţii a precizat că nu a avut dubii cu privire la fond şi la obligaţia de a plăti TVA întrucât a verificat la un moment dat această problemă şi nu ajunsese la limita la care era necesară înregistrarea ca plătitor de TVA şi plata TVA-ului.

Faptul, invocat de către apelantul-inculpat, potrivit căruia, în anul 2016 sau 2017 i-a fost eliberat de ANAF un certificat fiscal din care rezultă că nu are niciun fel de datorii la ANAF, nu poate constitui un argument în susţinerea neîntrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, relevant fiind doar faptul că din probatoriul administrat în cadrul procesului penal a rezultat neînregistrarea în contabilitate şi nedeclararea în integralitate a veniturilor de către inculpat, cu rezultatul afectării nivelului sumelor datorate de acesta bugetului de stat cu titlu de impozit pe venit şi TVA. De altfel, datele pe care le-ar fi putut comunica ANAF se fundamentau pe declaraţiile fiscale ale inculpatului, or tocmai neconformitatea cu realitatea a veniturilor declarate este cea care fundamentează angajarea răspunderii penale a inculpatului în prezenta cauză.

Faţă de aspectele de mai sus, Înalta Curtea apreciază că nu este incident cazul de achitare prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., aşa cum susţine apelantul inculpat, apelul fiind nefondat sub acest aspect.

În continuare, Înalta Curte apreciază ca fiind corecte argumentaţia şi concluzia primei instanţe referitoare la legea penală mai favorabilă. Astfel, deşi Legea nr. 241/2005 în forma în vigoare la data pronunţării sentinţei penale apelate, dar şi în prezent, spre deosebire de forma în vigoare la data săvârşirii faptei, prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii de la 3 la 10 ani, faţă de datele concrete ale cauzei, o pedeapsă cu amenda apare ca fiind nejustificat de blândă. Sub acest aspect instanţa de apel are în vedere durata îndelungată a activităţii infracţionale, cuantumul important al prejudiciului, precum şi poziţia constant nesinceră a inculpatului. În condiţiile în care pedeapsa amenzii nu constituie, în concret, o opţiune întemeiată, legea mai favorabilă este cea de la data săvârşirii faptei, care prevedea limite mai reduse ale pedepsei închisorii pentru infracţiunea dedusă judecăţii, minimul fiind de 2 ani şi, respectiv, maximul de 8 ani închisoare.

În ceea ce priveşte tratamentul sancţionator pentru care a optat prima instanţă, nu există argumente pentru o îmblânzire a acestuia, având în vedere durata îndelungată a activităţii infracţionale, cuantumul important al prejudiciului produs şi conduita procesuală a inculpatului, care a adoptat o poziţie constant nesinceră şi a generat tergiversări ale procesului penal. Astfel, pedeapsa la care a fost condamnat prin sentinţa penală apelată, în lipsa oricărei cauze de reducere a pedepsei, este deja orientată spre minimul special de 2 ani, iar instanţa, constatând incidente dispoziţiile art. 97 C. pen. referitoare la anularea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei, faţă de condamnarea anterioară la 10 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 30/F din data de 06 iulie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2021 al Curţii de Apel Braşov, definitivă prin decizia penală nr. 74/A din data de 05 martie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, anulând suspendarea sub supraveghere a executării acestei pedepse, şi contopind acea pedeapsă cu pedeapsa la care l-a condamnat pe inculpat prin sentinţa penală apelată, a suspendat sub supraveghere executare pedepsei rezultante de 2 ani 9 luni şi 10 zile închisoare, pe durata unui termen de supraveghere de 3 ani.

Referitor la criticile formulate de către apelantul-inculpat privind prescrierea răspunderii penale, Înalta Curte le apreciază ca nefondate, având în vedere că termenul general de prescripţie, de 8 ani, potrivit dispoziţiilor art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., se calculează, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, de la data ultimei acţiuni reţinute în conţinutul infracţiunii continuate, în cazul de faţă, fiind vorba despre termenul limită de depunere a declaraţiei pe venit aferentă anului 2017, care este 25.05.2018, conform dispoziţiilor de la pct. 2.1 al anexei 2 a Ordinului preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 52/2012, modificat prin Ordinul nr. 3605/2015 (termenul de depunere a formularului 200 "Declaraţie privind veniturile realizate din România" este "anual, pentru fiecare an fiscal, până la data de 25 mai inclusiv a anului următor celui de realizare a venitului"). Fiind vorba despre o unitate legală de infracţiune, nu se calculează termene de prescripţie distincte pentru fiecare acţiune reţinută în conţinutul infracţiunii în formă continuată.

De asemenea, Înalta Curte apreciază ca nefondate şi criticile apelantei-părţi civile vizând obligaţiile de tip CASS, în condiţiile în care, potrivit art. 19 alin. (1) C. proc. pen., acţiunea civilă exercitată în procesul penal nu poate avea ca obiect decât tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale. Or, în formularea acuzaţiei s-au avut în vedere doar sumele datorate cu titlu de impozit pe venit şi TVA, nu şi sumele eventual datorate cu titlu de CASS, situaţie în care instanţa penală nu putea fi legal învestită cu stabilirea faptului datorării de către inculpat a unei sume cu titlu de CASS. În ceea ce priveşte cuantumul sumelor suplimentare datorate cu titlu de impozit pe venit şi TVA, în considerarea veniturilor nedeclarate, Înalta Curte, în acord cu prima instanţă, consideră că este corect stabilit prin raportul de constatare întocmit în faza urmăririi penale, avut în vedere la stabilirea limitelor învestirii instanţei de judecată, conform art. 371 C. proc. pen.

Un alt aspect invocat de către inculpat, se referă la faptul că parte din prejudiciul reţinut a fost acoperit, atât ca urmare a popririi înfiinţate de ANAF asupra propriului salariu pe care îl realizează din 2022 lucrând în construcţii, cât şi prin executarea silită a soţiei sale, tot de către ANAF, pentru suma de 18.375 EURO, conform sentinţei civile nr. 5165/2022 pronunţate de către Judecătoria Braşov în data de 17 iunie 2022, în cadrul dosarului nr. x/2021, prin care numita RR. a fost obligată să plătească pârâtului A. suma de 18.375 euro cu titlu de sultă egalizatoare, nu este probat.

În plus, chiar în ipoteza în care anumite sume de bani au ajuns deja în bugetul statului ca urmare a popririi instituite asupra salariului inculpatului şi asupra sumei datorate cu titlu de sultă inculpatului de un terţ poprit, ca urmare a unui partaj, nu rezultă ce creanţe ale statului au stins; înseşi deciziile de impunere invocate în cauză vizează sume mai mari decât cea reţinută în acuzare, datorate inclusiv cu titlu de CASS, nereţinut în acuzare. Aceste aspecte urmează să fie clarificate în etapa executării obligaţiilor civile stabilite prin sentinţa definitivă de condamnare, creditorul neputând obţine acoperirea de două ori a aceleiaşi creanţe.

Referitor la măsurile asigurătorii dispuse în faza urmăririi penale, instanţa de apel apreciază că în mod corect acestea au fost menţinute prin sentinţa penală apelată, având în vedere, pe de o parte, faptul că, potrivit art. 11 din Legea nr. 241/2005, măsura asigurătorie este obligatorie în cauză, inculpatul fiind trimis în judecată şi condamnat în primă instanţă pentru infracţiunea de evaziune fiscală.

Chiar dacă s-ar avea în vedere că în parte prejudiciul ar fi fost acoperit, măsurile asigurătorii, instituite până la concurenţa sumei de 435.107 RON, au fost corect menţinute până la concurenţa aceleiaşi sume, în condiţiile în care suma de 435.107 RON reprezintă doar debitul principal, inculpatul fiind obligat şi la accesorii fiscale, iar instituirea măsurilor asigurătorii s-a făcut nu doar în vederea reparării pagubei, ci şi a garantării executării cheltuielilor judiciare.

Pentru aceste motive, în baza art. 421 alin. (1) pct. 1) lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondate apelurile formulate de către apelantul-inculpat A. şi de apelanta-parte civilă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov împotriva sentinţei penale nr. 43/F din data de 20 august 2025 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, în dosarul nr. x/2024.

În baza art. 422 C. proc. pen., va menţine măsurile asigurătorii instituite prin ordonanţa nr. 424/147/P/2018 din data de 17 mai 2024 şi menţinute prin sentinţa penală apelată.

În baza art. 275 alin. (2) şi 4) C. proc. pen., îi va obliga pe apelanţi la plata a câte 600 RON cu titlu de cheltuieli judiciare datorate statului.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul inculpat, în cuantum de 1044 RON, va rămâne în sarcina statului şi se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În baza art. 421 alin. (1) pct. 1) lit. b) C. proc. pen., respinge ca nefondate apelurile formulate de către apelantul-inculpat A. şi de apelanta-parte civilă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov împotriva sentinţei penale nr. 43/F din data de 20 august 2025 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, în dosarul nr. x/2024.

În baza art. 422 C. proc. pen., menţine măsurile asigurătorii instituite prin ordonanţa nr. 424/147/P/2018 din data de 17 mai 2024 şi menţinute prin sentinţa penală apelată.

În baza art. 275 alin. (2) şi 4) C. proc. pen., obligă apelanţii la plata a câte 600 RON fiecare cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul inculpat, în cuantum de 1044 RON, rămâne în sarcina statului şi se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 20.01.2026, prin punerea deciziei la dispoziţia părţilor şi a Ministerului Public, prin mijlocirea grefei instanţei.