Prescription of Criminal Liability After Constitutional Invalidity of Interruption Rules: Non-Retroactivity to Pre-Publication Final Judgments

Şedinţa publică din data de 20 martie 2025

Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 249/F din 22 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în temeiul art. 386 din C. proc. pen., s-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice a infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A., formulată, prin apărătorul ales, de părţile civile B. şi C., reprezentată legal de mama sa B..

În temeiul art. 52 alin. (3) din C. pen. raportat la art. 273 alin. (2) lit. c) din C. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa principală de 2 ani şi 8 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de participaţie improprie la mărturie mincinoasă.

În temeiul art. 67 din C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 66 lit. a) şi b) din C. pen. pe o perioadă de 4 ani.

În temeiul art. 65 din C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 66 lit. a) şi b) din C. pen.

În temeiul art. 287 alin. (1) lit. a) din C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti.

În temeiul art. 67 din C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 66 lit. a) şi b) din C. pen. pe o perioadă de 2 ani.

În temeiul art. 65 din C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 66 lit. a) şi b) din C. pen.

În temeiul art. 38 alin. (1) din C. pen., art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., art. 45 alin. (3) lit. a) din C. pen., s-a dispus ca inculpatul A. să execute pedeapsa cea mai grea de 2 ani şi 8 luni închisoare, sporită cu 4 luni închisoare, respectiv pedeapsa principală de 3 ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) şi b) din C. pen.

În art. 45 alin. (5) din C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 66 lit. a) şi b) din C. pen.

În temeiul art. 397 din C. proc. pen. raportat la art. 19 şi urm. din C. proc. pen., s-a admis, în parte, acţiunea civilă exercitată de părţile civile B. şi C., reprezentată legal de mama sa B., şi a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de câte 100.000 euro, în echivalentul în RON la cursul BNR de la data plăţii, reprezentând daune morale, atât către partea civilă B., precum şi către partea civilă C., reprezentată legal de mama sa, B..

În temeiul art. 397 alin. (2) din C. proc. pen. raportat la art. 249 alin. (5) din C. proc. pen., s-a menţinut măsura asigurătorie a sechestrului, asupra bunurilor imobile ale inculpatului A., până la concurenţa sumelor acordate, dispusă prin ordonanţa nr. 1335/P/201 din data de 02.06.2016 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în vederea garantării reparării pagubei şi a executării cheltuielilor judiciare.

În temeiul art. 25 alin. (3) din C. proc. pen., s-a dispus desfiinţarea raportului de expertiză medico-legală - examen ADN nr. x/11.05.2011, întocmit de experţii din cadrul Institutului Naţional de Medicină Legală Mina Minovici Bucureşti.

În temeiul art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 17.500 RON, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.

În temeiul art. 276 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 12.470 RON către partea civilă B., reprezentând cheltuieli judiciare.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, în termen legal, inculpatul A. şi părţile civile B. şi C. - prin reprezentant B., care au criticat soluţia dispusă pentru motive de nelegalitate ori, după caz, de netemeinicie.

Prin decizia penală nr. 131/A din 25.05.2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2016, printre altele, s-a admis apelul formulat de apelantul inculpat A. împotriva sentinţei penale nr. 249/F din 22 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

S-a desfiinţat, în parte, sentinţa penală apelată numai în ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei şi s-au înlăturat dispoziţiile vizând executarea pedepsei în regim de detenţie.

În baza art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei aplicate inculpatului A. pe durata unui termen de supraveghere de 4 ani, stabilit în conformitate cu dispoziţiile art. 92 C. pen., fiind obligat să respecte măsurile de supraveghere prevăzute de art. 93 alin. (1) C. pen. şi să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate în baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., s-a dispus ca, pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Administraţiei Domeniului Public, Bucureşti sau în cadrul Agenţiei Municipale pentru Ocuparea Forţei de Muncă, Bucureşti pe o perioadă de 120 de zile, fiindu-i, totodată, atrasă atenţia asupra consecinţelor nerespectării măsurilor de supraveghere şi ale săvârşirii de noi infracţiuni în cursul termenului de supraveghere.

Prin încheierea de şedinţă din data de 11 ianuarie 2019, pronunţată de instanţa supremă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de apelantele părţi civile B. şi C. prin reprezentant legal B. şi s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul considerentelor deciziei nr. 131/A din data de 25 mai 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2016, în ceea ce îl privea pe inculpatul A., în sensul că, în referire la considerentele deciziei menţionate ce vizau încadrarea juridică pentru infracţiunea de participaţie improprie la mărturie mincinoasă, s-a trecut în mod corect art. 52 alin. (3) din C. pen. rap. la art. 273 alin. (2) lit. c) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen. în loc de art. 31 alin. (2) din C. pen. rap. la art. 289 din C. pen., art. 291 din C. pen. şi art. 259 alin. (1) din C. pen., cum greşit s-a notat. S-a mai reţinut că încheierea face parte integrantă din decizia a cărei îndreptare de eroare materială s-a dispus.

Împotriva deciziei penale nr. 131/A din 25.05.2018, îndreptată prin încheierea din data de 11.01.2019, la data de 21 octombrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2016 a formulat contestaţie în anulare condamnatul A., invocând cazul prevăzut de art. 426 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

Astfel, în dezvoltarea cazului de contestaţie prevăzut de art. 426 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., evocând, totodată, dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f) cu privire la infracţiunea de participaţie improprie la mărturie mincinoasă, contestatorul a susţinut că a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, în considerarea intervenirii prescripţiei răspunderii penale în raport de Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018, 358/2022, respectiv Deciziile nr. 67/2022 şi 37/2024 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Totodată, s-a solicitat suspendarea executării deciziei atacate în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei.

Verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate în principiu a contestaţiei în anulare, în conformitate cu dispoziţiile art. 431 C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, în considerarea următoarelor argumente:

Contestaţia în anulare are natura juridică a unei căi extraordinare de atac, de anulare şi retractare a hotărârilor judecătoreşti definitive ce conţin exclusiv erori de drept, calea de atac fiind supusă, conform dispoziţiilor art. 431 C. proc. pen., unei verificări prealabile de admisibilitate.

În această etapă procesuală iniţială, instanţa examinează condiţii expres prevăzute de lege, şi anume dacă hotărârea supusă contestaţiei are caracter definitiv, dacă cererea a fost introdusă de o persoană îndreptăţită, în termenul prevăzut de art. 428 C. proc. pen., dacă motivul pe care ea se întemeiază este unul dintre cele limitativ prevăzute de art. 426 C. proc. pen. şi dacă, în sprijinul contestaţiei în anulare, se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar.

În acest context normativ, Înalta Curte apreciază că, în speţă, nu este îndeplinită formal, condiţia generală de admisibilitate prevăzută de art. 431 alin. (2) C. proc. pen., respectiv, invocarea sau depunerea, în sprijinul contestaţiei în anulare, a unor dovezi aflate la dosar.

Cerinţa de admisibilitate analizată reflectă particularităţile contestaţiei în anulare care, fiind o cale extraordinară de atac întemeiată exclusiv pe nulitatea actelor de procedură (error in procedendo), poate fi exercitată numai atunci când se tinde la înlăturarea unui viciu fundamental derivat din încălcarea, de către instanţa de apel, a unei dispoziţii procesuale subsumate unuia dintre cazurile prevăzute de art. 426 C. proc. pen.

Prin raportare la cazul de contestaţie în anulare invocat (art. 426 lit. b) C. proc. pen., instanţa analizează existenţa viciului procedural indicat ca temei al căii de atac, prin raportare la situaţia juridică existentă la data pronunţării deciziei instanţei de apel, având în vedere că apariţia unor elementele legislative sau jurisprudenţiale noi, ulterior rămânerii definitive a hotărârii, nu se circumscrie noţiunii de "dovezi aflate la dosar", apte a releva o eventuală omisiune a instanţei de apel.

În speţă, se observă că a fost invocat de către contestator faptul că, ulterior datei rămânerii definitive a hotărârii contestate (25 mai 2018), Curtea Constituţională a României a pronunţat Decizia nr. 297/2018 şi Decizia nr. 358/2022, însă această împrejurare nu se circumscrie cazului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) C. proc. pen., respectiv când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal.

Condiţia preexistenţei motivelor ori probelor ce fundamentează cauza de stingere a acţiunii penale pe care se grefează eroarea de procedură, este o condiţie intrinsecă a acestei căii extraordinare de atac.

Prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 518 din 25 iunie 2018, Curtea Constituţională a României a constatat că: "soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională".

Prin Decizia nr. 358 din 26 mai 2022 a Curţii Constituţionale a României publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 565 din 09 iunie 2022, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate invocată şi s-a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma ulterioară deciziei nr. 297/2018, sunt neconstituţionale.

În considerentele deciziei, instanţa de control constituţional a reţinut următoarele: (...) deşi Curtea Constituţională a făcut trimitere la vechea reglementare, evidenţiind reperele unui comportament constituţional pe care legiuitorul avea obligaţia să şi-l însuşească, aplicând cele statuate de Curte, acest fapt nu poate fi interpretat ca o permisiune acordată de către instanţa de contencios constituţional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale (par. 72); În consecinţă, Curtea constată că, în condiţiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale (par. 73); Astfel, Curtea observă că termenele de prescripţie generală reglementate de dispoziţiile art. 154 din C. pen. nu sunt afectate de deciziile Curţii Constituţionale (par. 74); Aşadar, Curtea constată că, în cazul de faţă, legiuitorul a nesocotit prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, ignorând efectele obligatorii ale Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 cu consecinţa creării unui viciu de neconstituţionalitate mai grav generat de aplicarea neunitară a textului de lege "cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea", care, în mod evident, nu prevede niciun caz de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale. Pentru restabilirea stării de constituţionalitate este necesar ca legiuitorul să clarifice şi să detalieze prevederile referitoare la încetarea cursului prescripţiei răspunderii penale, în spiritul celor precizate în considerentele deciziei anterior menţionate." (par. 76).

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte reţine, în conformitate cu considerentele obligatorii ale Deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale, că, în perioada cuprinsă între momentul publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018, respectiv la data de 25 iunie 2018, şi momentul publicării O.U.G. nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din C. pen., la data de 30 mai 2022, în legislaţia naţională penală nu au fost prevăzute cazuri de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale, aplicabile în această materie fiind, exclusiv, dispoziţiile cuprinse în prevederile art. 153 - 154 din C. pen., termenele de prescripţie a răspunderii penale fiind cele menţionate în art. 154 alin. (1), fără ca acestea să fie susceptibile de a fi întrerupte.

Subsecvent acestor decizii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunţat Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, prin care a stabilit, cu caracter obligatoriu, că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile.

Ulterior, prin Decizia nr. 37 din 17 iunie 2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, instanţa supremă a confirmat şi întărit statuările anterioare atât ale Curţii Constituţionale, cât şi cele stabilite prin Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, subliniind că lăsarea neaplicată a unor dispoziţii din dreptul intern ce se circumscriu standardului de protecţie referitor la previzibilitatea legii penale nu este compatibilă cu art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

De asemenea, s-a amintit, încă odată, faptul că prescripţia răspunderii penale aparţine dreptului penal material, şi, astfel, este supusă principiului activităţii legii penale, cu excepţia dispoziţiilor penale mai favorabile.

Totodată, s-a subliniat şi imposibilitatea instanţelor judecătoreşti de a aprecia riscul sistemic de impunitate pentru infracţiunile îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, în absenţa unor criterii predefinite de legiuitor. Dacă instanţelor li s-ar oferi această posibilitate, ar reprezenta o încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat.

În plus, Înalta Curte a mai arătat că, "succesiunea de legi în timp nu este susceptibilă de un tratament juridic diferit în funcţie de natura infracţiunii, după cum aceasta este o infracţiune îndreptată împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene sau o altă infracţiune de drept comun, orice altă interpretare fiind de natură să aducă atingere art. 7 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, pentru lipsa de precizie şi previzibilitate a legii."

Ca efect al acestor interpretări obligatorii, rezultă că, în intervalul temporal anterior precizat, nu au existat, în legislaţia penală substanţială, cazuri de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, cu consecinţa incidenţei exclusiv a termenelor generale, prevăzute de art. 154 C. pen.

Evaluarea termenului de prescripţie a răspunderii penale se raportează la termenul general de prescripţie, calculat de la momentul săvârşirii faptei, efectele întreruptive de prescripţie ale actelor de procedură comunicate neputând fi valorificate.

Astfel, decizia instanţei de control constituţional nr. 358/2022 are drept efect lipsirea de forţă juridică a instituţiei prescripţiei speciale, cu consecinţa revenirii la termenul general, reglementat de art. 154 C. pen., ce nu poate fi prelungit.

Înalta Curte constată că termenul de prescripţie se determină, potrivit dispoziţiilor art. 154 alin. (1) şi (2) C. pen., în raport de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea pentru care inculpatul a fost trimisă în judecată.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte constată că, decizia penală nr. 131/A contestată de către contestatorul A. în prezenta cauză a fost pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 25 mai 2018, respectiv înainte de a fi publicată în Monitorul Oficial Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 prin care Curtea Constituţională a României a constatat că "soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen., este neconstituţională".

Din această perspectivă, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, conform cărora deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, precum şi considerentele din cuprinsul deciziei nr. 126/2016 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 185 din 11 martie 2016, potrivit cărora o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia - cauze pendinte, întrucât ceea ce are relevanţă în privinţa aplicării deciziei Curţii este ca raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii declarate neconstituţionale să nu fie definitiv consolidat.

În privinţa cauzelor care nu se află pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a Curţii, fiind vorba despre un raport juridic epuizat - facta praeterita, instanţa de contencios constituţional a reţinut că partea nu mai poate solicita aplicarea deciziei de admitere, întrucât această împrejurare ar presupune o extindere a efectelor deciziei Curţii pentru trecut.

Curtea a constatat că "incidenţa deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional într-o atare cauză ar echivala cu atribuirea de efecte ex tunc actului jurisdicţional al Curţii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, şi ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat care este ataşată hotărârilor judecătoreşti definitive."

Singura excepţie de la această regulă, vizează cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, chiar dacă aceste cauze au fost soluţionate definitiv până la momentul publicării în Monitorul Oficial a deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea, ipoteză care, în mod evident, nu se regăşte în cauză.

Prin urmare, dispoziţiile referitoare la prescripţie în interpretarea dată prin Deciziile nr. 257 din 26.04.2018 şi nr. 358 din 26.05.2022 ale Curţii Constituţionale pot fi aplicate cauzelor penale aflate în prezent în curs de judecată sau, pe calea contestaţiei în anulare în situaţia cauzelor rămase definitive în perioada 25.06.2018-30.05.2022, iar, în cauză, decizia penală contestată de către contestatorul A. a rămas definitivă anterior perioadei de referinţă, respectiv la data de 25 mai 2018, astfel încât nu sunt aplicabile deciziile instanţei de contencios constituţional anterior menţionate.

Deopotrivă, Înalta Curte apreciază ca fiind nefondate argumentele contestatorului, care făcând trimitere la considerentele Deciziei nr. 37/2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea unor chestiuni de drept în materie penală a apreciat că efectele Deciziei nr. 297/2018 se aplică şi actelor de procedură efectuate înainte de 25 iunie 2018 (data publicării deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial) şi până la data intrării în vigoare a Noului C. pen., în condiţiile în care decizia anterior amintită vizează, cauze pendinte, neproducând efecte asupra hotărârilor definitive pronunţate anterior, cum este cazul deciziei atacate în prezenta cauză.

Totodată, Înalta Curte observă că motivele invocate de către contestator prin prezenta contestaţie în anulare au făcut obiectul evaluării de către instanţa supremă prin deciziile penale nr. 55/A din 21 februarie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2019, nr. 204/A din 11.10.2022 pronunţată în dosarul nr. x/2022, nr. 190/A din 04.10.2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, nr. 9/A din 10.01.2024 pronunţată în dosarul nr. x/2023.

Aşadar, Înalta Curte apreciază că cererea contestatorului de repunere în discuţie a aceloraşi chestiuni tinde la valorificarea, în beneficiul celui din urmă, a unui punct de vedere diferit asupra acestei problematici, ceea ce este inadmisibil în această procedură.

În raport cu soluţia ce se prefigurează în cauză şi exigenţele art. 430 C. proc. pen., Înalta Curte nu va mai supune cenzurii sale cererea de suspendare a executării deciziei atacate, formulată de contestatorul condamnat.

Pentru considerentele anterior expuse, Înalta Curte, în baza art. 431 alin. (2) C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 131/A din 25.05.2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2016.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga contestatorul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 131/A din 25 mai 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2016.

Obligă contestatorul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 martie 2025.