Constitutional referral exceptions dismissed as unconnected; defendant's appeal rejected and 200 RON costs imposed

Şedinţa publică din data de 15 octombrie 2025

Asupra recursului de faţă;

În baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin încheierea din data de 23 iunie 2025 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2025, au fost respinse, ca inadmisibile, cererile de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (3) teza finală din C. proc. pen. şi a dispoziţiilor art. 435 din C. proc. pen., formulate de recurentul inculpat A..

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte a reţinut ca fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, în sensul că excepţiile de neconstituţionalitate au fost ridicate de o parte din proces (recurentul inculpat A.) în faţa unei instanţe judecătoreşti învestite cu soluţionarea căii extraordinare de atac a recursului în casaţie formulat împotriva deciziei penale nr. 79/AP din 01 februarie 2022 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală, în dosarul nr. x/2015, că vizează dispoziţii din C. proc. pen. în vigoare (art. 438 alin. (3) teza finală şi art. 435), precum şi faptul că textele de lege criticate nu au fost declarate anterior neconstituţionale, mai puţin condiţia vizând legătura cu soluţionarea cauzei.

Înalta Curte a reţinut că în realitate recurentul-inculpat urmăreşte, în concret, modificarea şi completarea conţinutului art. 438 alin. (3) teza finală, respectiv art. 435 din C. proc. pen., în sensul prevederii posibilităţii de a fi repus în termenul de declarare a căii de atac în situaţia declarării ca neconstituţional, în viitor, a unuia dintre cazurile de recurs în casaţie, aspecte ce reprezintă o opţiune de politică legislativă ce revine în competenţa exclusivă a Parlamentului şi nu poate fi cenzurată de instanţa de contencios constituţional.

În ceea ce priveşte argumentele inculpatului formulate prin prisma faptului că, prin decizia nr. 50 din 18 februarie 2025 s-a constatat că soluţia legislativă din cuprinsul art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., care exclude inculpatul de la dreptul de formula recurs în casaţie în ipoteza în care în mod greşit nu a fost dispusă încetarea procesului penal este neconstituţională, Înalta Curte a reţinut că potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie "Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor."

Referitor la acest aspect, Curtea Constituţională a statuat că aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situaţiile juridice ce urmează a se naşte - facta futura, cât şi situaţiile juridice pendinte (cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile - indiferent de invocarea excepţiei până la publicarea deciziei de admitere) şi, în mod excepţional, acele situaţii care au devenit facta praeterita, respectiv cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, indiferent dacă, până la momentul publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea, acestea au fost soluţionate definitiv şi irevocabil, cauze în care, prin exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii, decizia Curţii Constituţionale se va aplica şi acestora. Aşadar, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, singura situaţie în care nu sunt aplicabile efectele unei decizii de admitere a Curţii Constituţionale, fiind vorba de un raport juridic epuizat - facta praeterita, este aceea a cauzelor care nu se află pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a Curţii, cauzele fiind soluţionate până la acest moment, şi în care nu a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie având ca obiect o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă constatată neconstituţională. (Decizia 369/2017 a Curţii Constituţionale).

Raportând aceste consideraţii teoretice la speţă, Înalta Curte a reţinut că, prin decizia penală nr. 609/RC din data de 23 noiembrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală au fost respinse, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B. împotriva deciziei penale nr. 79/AP din data de 01 februarie 2022 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală, în dosarul nr. x/2015, în cuprinsul motivelor de recurs fiind invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Nu în ultimul rând, în cuprinsul cererii de recurs în casaţie nu a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., astfel că, şi din această perspectivă, considerentele Deciziei nr. 50/2025 a Curţii Constituţionale nu au aplicabilitate în cauză.

Împotriva încheierii din data de 23 iunie 2025 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2025, recurentul-inculpat A. a declarat recurs, motivele declarării căii de atac fiind formulate în scris de apărătorul ales al acestuia şi susţinute oral, astfel cum sunt consemnate în practicaua prezentei hotărâri.

Recurentul a solicitat admiterea recursului formulat, casarea încheierii atacate, iar pe cale de consecinţă, sesizarea Curţii Constituţionale a României cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (3) teza finală şi art. 435 din C. proc. pen., apreciind că sunt îndeplinite toate condiţiile prev. de art. 29 din Legea nr. 47/1992, inclusiv condiţia vizând legătura directă cu soluţionarea recursului în casaţie.

A opinat că art. 435 din C. proc. pen. este neconstituţional, întrucât termenul fix şi inflexibil de 30 de zile îngrădeşte valorificarea unui motiv de casare reglementat (devenit disponibil) ulterior constatării neconstitutionalităţii de către Curtea Constituţională a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. prin decizia nr. 50/2025, limitând în mod disproporţionat dreptul la un recurs efectiv si la un proces echitabil, iar art. 438 alin. (3) teza finală din C. proc. pen. este neconstituţional, întrucât îngrădeşte valorificarea unui motiv de casare devenit disponibil ulterior constatării neconstitutionalităţii de Curtea Constituţională, limitând în mod disproporţionat dreptul la un recurs efectiv.

În esenţă, a susţinut că încheierea atacată aplică greşit art. 29 din Legea nr. 47/1992 (neagă condiţia "legăturii" deşi aceasta este evidentă), deformează sensul art. 2 alin. (3) din aceeaşi lege (controlul de constituţionalitate nu înseamnă "legiferare"), tratează eronat raportul dintre recursul în casaţie pendinte şi revizuire şi omite să ia în considerare efectele obligatorii ale Deciziei CCR nr. 50/2025.

Examinând recursul declarat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, în considerarea celor ce succed:

Astfel, referitor la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte reţine că trebuie îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată şi anume:

a. excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;

b. excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;

c. excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;

d. excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, dacă excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) şi (3), instanţa în faţa căreia s-a invocat excepţia respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Se constată, aşadar, că instanţa de judecată efectuează o verificare sub aspectul realizării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.

Verificând realizarea condiţiilor enumerate anterior, se constată că excepţiile au fost invocate într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (dosar nr. x/2025), de către o parte din proces (recurentul inculpat A.) şi vizează dispoziţii dintr-o lege aflată în vigoare (art. 438 alin. (3) teza finală şi art. 435 din C. proc. pen.), fără ca acestea să fi fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Textele de lege criticate prevăd:

Art. 438 alin. (3): În cazul în care cererea de recurs în casaţie a fost respinsă, partea sau procurorul care a declarat recursul în casaţie nu mai poate formula o nouă cerere împotriva aceleiaşi hotărâri, indiferent de motivul invocat.

Art. 435: Recursul în casaţie poate fi introdus de către părţi sau procuror în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel.

În ceea ce priveşte cerinţa ca excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia, Înalta Curte apreciază că aceasta nu este realizată, având în vedere că instanţa în faţa căreia se invocă excepţia de neconstituţionalitate nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluţionarea cauzei a textului invocat ca neconstituţional, în condiţiile în care este necesar a verifica şi măsura în care o astfel de excepţie tinde, în mod real, la învestirea Curţii Constituţionale cu un examen al conformităţii dintre înţelesul normei legale şi exigenţele Constituţiei, prerogativă recunoscută Curţii prin dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.

Ca atare, în cadrul examenului de admisibilitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, şi corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege. Fiind un incident apărut în cursul soluţionării unei cauze, este necesar ca invocarea excepţiei de neconstituţionalitate să fie justificată prin existenţa unui interes şi să aibă relevanţă, în raport, cu procesul în care a intervenit, însă nu este suficient ca partea care ridică excepţia de neconstituţionalitate să indice textele de lege pe care doreşte să le supună controlului şi să dea acestora o interpretare proprie pentru a crea aparenţa utilităţii demersului, ci are obligaţia să raporteze aceste dispoziţii la legea fundamentală şi să-şi argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziţia legală contestată corespunde sau nu prevederilor constituţionale.

Din perspectiva considerentelor anterior menţionate, Înalta Curte consideră că, în speţă, doar aparent sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, în realitate ele nereprezentând aspecte de neconstituţionalitate apte să provoace un examen al conformităţii normelor cu legea fundamentală a României, recurentul urmărind de fapt completarea/modificarea dispoziţiilor art. 438 alin. (3) teza finală şi art. 435 din C. proc. pen., în sensul prevederii posibilităţii de a fi repus în termenul de declarare a căii de atac în situaţia declarării ca neconstituţional, în viitor, a unuia dintre cazurile de recurs în casaţie, având în vedere motivele invocate de apărare, în sensul că legiuitorul nu prevede posibilitatea exercitării căii de atac a recursului în casaţie în situaţia în care inculpatul a mai declarat anterior calea de atac a recursului în casaţie întemeiată pe un alt caz de casare, iar ulterior devine disponibil un alt caz de casare (în speţă, prin declararea ca neconstituţională a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 prin decizia nr. 50/2025 a instanţei de contencios constituţional).

Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, neputând modifica sau completa textele legale supuse controlului, acest atribut nefiindu-i conferit nici de Constituţie, nici de legea de organizare şi funcţionare.

Scopul invocării unei excepţii de neconstituţionalitate nu poate fi acela de a supune, formal, jurisdicţiei constituţionale orice dispoziţie legală, ci de a împiedica pronunţarea unei soluţii întemeiate pe o dispoziţie neconstituţională.

Premisa sesizării instanţei constituţionale o constituie, aşadar, constatarea inter alia, că, prin recurgerea la acest mijloc procedural, partea care invocă excepţia urmăreşte, în mod real şi efectiv, să obţină concursul Curţii, în considerarea şi limitele stricte ale competenţei sale constituţionale.

O atare premisă nu este realizată atunci când, aşa cum se constată în speţă, autorul excepţiei nu tinde la declanşarea unui mecanism de cenzurare implicită, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, a concordanţei dintre o normă legală şi exigenţele Constituţiei României, ci, în realitate, prin sesizarea instanţei de contencios constituţional se urmăreşte, ca finalitate, completarea unor dispoziţii legale de o manieră care să satisfacă interesele recurentului-inculpat.

Prin Decizia nr. 656 din 17 octombrie 2019 (paragraful 20), Curtea Constituţională, referitor la o excepţie de neconstituţionalitate a prevederilor art. 435 din C. proc. pen., a statuat că "declararea, în mod condiţionat, a recursului în casaţie, cale extraordinară de atac, prin respectarea unui termen de introducere a acestuia, are ca finalitate buna administrare a justiţiei, ocrotirea, pe de o parte, a garanţiilor procesuale ale părţilor, iar, pe de altă parte, a autorităţii de lucru judecat a hotărârilor definitive, a securităţii raporturilor juridice stabilite prin hotărâri definitive. Cu alte cuvinte, instituirea unui termen pentru formularea recursului în casaţie, este in abstracto o măsură rezonabilă pentru impunerea unei rigori şi discipline procesuale, în vederea soluţionării într-un termen rezonabil a procesului penal, şi o garanţie că această cale de atac nu va deveni o posibilitate a părţilor interesate de a înlătura, oricând, efectele pe care trebuie sale producă hotărârile judecătoreşti definitive...".

În ceea ce priveşte susţinerile recurentului referitoare la Decizia nr. 50/2025 a Curţii Constituţionale, Înalta Curte, asemenea primei instanţe, are în vedere dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie potrivit cărora "deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor de la data publicării în Monitorul Oficial al României", cu diferenţele dintre facta futura, situaţiile juridice pendinte şi facta praeterita.

Deosebit de importante sunt considerentele Deciziei nr. 220/2019 a Curţii Constituionale, prin care s-a statuat că "în ceea ce priveşte efectele prezentei decizii, Curtea constată că aceasta nu produce efecte pentru trecut, ci numai pentru viitor, deoarece, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, se aplică de la data publicării sale atât situaţiilor pendinte, respectiv în cauzele de recurs în casaţie aflate în curs de judecată, adică celor de pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi celor în care justiţiabilii sunt încă în termenul de exercitare a căii de atac extraordinare corespunzătoare, cât şi situaţiilor viitoare, precum şi în toate cauzele în care a fost ridicată o excepţie de neconstituţionalitae având acelaşi obiect până la data publicării în Monitorul Oficial al României a prezentei decizii". (paragraful 53).

În egală măsură, prezintă relevanţă şi Decizia nr. 68/27.02.2017 (paragraful 124), prin care Curtea Constituţională a reţinut că "potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Efectul ex nunc al actelor Curţii constituie o aplicare a principiului neretroactivităţii, garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale de natură a asigura securitatea juridică şi încrederea cetăţenilor în sistemul de drept, o premisă a respectării separaţiei puterilor în stat, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept. Pe cale de consecinţă, efectele deciziei Curţii nu pot viza decât actele, acţiunile, inacţiunile sau operaţiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către autorităţile publice implicate în conflictul juridic de natură constituţională", şi Decizia nr. 126/2016 (paragraful 27), prin care s-a statuat de instanţa de contencios constituţională că "în ceea ce priveşte cauzele soluţionate până la publicarea deciziei Curţii Constituţionale şi în care nu a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie având ca obiect o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă declarată neconstituţională, acestea reprezintă o facta praeterita, de vreme ce cauza a fost definitiv şi irevocabil soluţionată. Curtea reţine că, din momentul introducerii cererii în instanţă şi până la soluţionarea definitivă a cauzei, norma incidentă a beneficiat de o prezumţie de constituţionalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunţării hotărârii prin care s-a tranşat în mod definitiv litigiul. Aşa încât Curtea constată că incidenţa deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional într-o atare cauză ar echivala cu atribuirea de efecte ex tunc actului jurisdicţional al Curţii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, şi ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat care este ataşată hotărârilor judecătoreşti definitive".

Raportând aceste consideraţii la speţa de faţă, Înalta Curte reţine că, prin decizia penală nr. 609/RC din data de 23 noiembrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, au fost respinse, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B. împotriva deciziei penale nr. 79/AP din data de 01 februarie 2022 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală, în dosarul nr. x/2015, în cuprinsul motivelor de recurs fiind invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

De asemenea, se reţine că în cuprinsul cererii de recurs în casaţie nu a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., astfel că, şi din această perspectivă, considerentele Deciziei nr. 50/2025 a Curţii Constituţionale nu au aplicabilitate în cauza de faţă.

Pentru aceste motive, Înalta Curte, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, va respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 23 iunie 2025 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2025.

În conformitate cu art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul-inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 23 iunie 2025 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2025.

Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 octombrie 2025.