Inadmissibility of unconstitutionality exception where appellants seek to circumvent final bar against repeated cassation appeals under Art. 438(3) CPP

Şedinţa publică din data de 15 octombrie 2025

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 22 septembrie 2025 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2025, s-au respins cererile de sesizare a Curţii Constituţionale formulate de recurenţii-inculpaţi A., B. şi C., constatând ca fiind inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 435 din C. proc. pen.

Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că referitor la prima condiţie, respectiv calitatea de parte a autorilor excepţiei, se constată că aceasta este îndeplinită. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de unele dintre părţile din proces (inculpaţii A., C.) în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţă învestită cu soluţionarea cererilor de recurs în casaţie formulate de inculpaţi împotriva deciziei penale nr. 312/A/27.11.2018, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 19.12.2018, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2012.

În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie, respectiv ca actul normativ criticat să fie un act de reglementare primară care trebuie să fie în vigoare la momentul sesizării, Înalta Curte constată că şi această condiţie este îndeplinită. Astfel, excepţia de neconstituţionalitate vizează dispoziţii din Legea nr. 135/2010 (C. proc. pen., în vigoare de la 01.02.2014), respectiv art. 435 din C. proc. pen.

Referitor la condiţia ca textul de lege criticat să nu fi fost anterior declarat neconstituţional, se constată neîndoielnic îndeplinită şi această exigenţă.

În ceea ce priveşte condiţia referitoare la legătura normei contestate cu soluţionarea cauzei, Înalta Curte constată că este necesar a fi realizată o analiză în concret, prin raportare la interesul specific al celor care au invocat excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă, astfel încât decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal.

Aşadar, legătura dintre normele legale pretins contrare Constituţiei şi soluţia ce ar putea fi dată cauzei implică o analiză prealabilă a două aspecte: aplicabilitatea dispoziţiilor în speţă şi necesitatea invocării excepţiei în vederea restabilirii stării de legalitate.

În ceea ce-i priveşte pe recurenţii-inculpaţi A. şi C., instanţa supremă a avut în vedere că, anterior, prin decizia penală nr. 13/RC/15.01.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2019, au fost respinse, ca nefondate, alte cereri de recurs în casaţie formulate de aceiaşi inculpaţi împotriva aceleiaşi hotărâri, respectiv împotriva deciziei penale nr. 312/A din data de 27 noiembrie 2018 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2012.

Analizând condiţiile prevăzute de art. 434-438 din C. proc. pen., instanţa supremă a constatat inadmisibilitatea cererilor de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A. şi C., având în vedere dispoziţiile art. 438 alin. (3) din C. proc. pen. care prevăd că în cazul în care cererea de recurs în casaţie a fost respinsă, partea sau procurorul care a declarat recursul în casaţie nu mai poate formula o nouă cerere împotriva aceleiaşi hotărâri, indiferent de motivul invocat.

Prin urmare, în raport cu această soluţie şi având în vedere statuările Curţii Constituţionale, Înalta Curte a constatat că în cauză nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, întrucât excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 435 din C. proc. pen. a fost invocată într-o cauză inadmisibilă.

Împotriva acestei încheieri au declarat recurs, în termen legal, inculpaţii A. şi C..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, sub nr. x/2025/a1.1.

Prin motivele de recurs formulate, inculpaţii A. şi C. au solicitat admiterea recursului şi sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 435 din C. proc. pen., în conformitate cu dispoziţiile art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 raportat la dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 21, dar şi art. 147 din Constituţia României, republicată.

Maniera profund discriminatorie pe care o utilizează judecătorul de filtru în analiza pe care o face, este una de natură a îngrădi accesul la justiţie al recurenţilor, care nu au avut suficientă "intuiţie" încât să anticipeze că se va declara neconstituţională o normă. În plus, s-a arătat că acest mod de interpretare a normei procesual penale este per se unul discriminatoriu, bazat pe argumente conjuncturale, absolut aleatorii, lipsite de logică juridică.

Examinând recursul formulat de inculpaţii A. şi C. împotriva încheierii din data de 22 septembrie 2025 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2025, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a-l respinge, pentru următoarele considerente:

În cauză, în mod judicios, prima instanţă, examinând îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege privind admisibilitatea cererii de sesizare invocată de inculpaţii A. şi C., a constatat că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 435 din C. proc. pen., nu respectă condiţiile reglementate de art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Din perspectiva condiţiilor de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la solicitarea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţă ori de procuror, în cauzele în care participă; să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, rezultă că instanţa realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, întrucât instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.

Analiza îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie, însă, să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.

În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate instanţa trebuie să analizeze, implicit, şi corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Înalta Curte subliniază că, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra soluţiei ce se va pronunţa în cauză. Legătura dintre norma ce face obiectul excepţiei şi soluţionarea cauzei este, prin urmare, o condiţie de admisibilitate pentru sesizarea Curţii Constituţionale. Mai exact, această condiţie presupune ca norma invocată să orienteze soluţia din cauză.

În acest sens, Înalta Curte reaminteşte că, însăşi Curtea Constituţională a României, prin decizia nr. 385 din 04 iunie 2019 (publicată în Monitorul Oficial nr. 862 din 25 octombrie 2019), a stabilit că "legătura cu soluţionarea cauzei" presupune atât aplicarea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

În opinia recurenţilor inculpaţi dispoziţiile legale criticate, anterior menţionate, nu sunt compatibile cu dispoziţiile constituţionale prevăzute de art. 16 alin. (1), (2), art. 21 din Constituţie, privind egalitatea în drepturi şi accesul liber la justiţie.

În acest context, Înalta Curte constată că prin excepţia invocată nu se formulează veritabile critici de neconstituţionalitate şi, indiferent de soluţia ce ar fi pronunţată asupra excepţiei de neconstituţionalitate, decizia Curţii Constituţionale va produce efecte numai pentru viitor şi nu va produce niciun efect într-o cauză inadmisibilă, anterior fiind respinse alte cereri de recurs în casaţie formulate de aceiaşi inculpaţi împotriva aceleiaşi hotărâri atacate.

Analizând condiţiile prevăzute de art. 434-438 din C. proc. pen., instanţa supremă a constatat inadmisibilitatea cererilor de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A. şi C., având în vedere dispoziţiile art. 438 alin. (3) din C. proc. pen. care prevăd că în cazul în care cererea de recurs în casaţie a fost respinsă, partea sau procurorul care a declarat recursul în casaţie nu mai poate formula o nouă cerere împotriva aceleiaşi hotărâri, indiferent de motivul invocat.

Prin urmare, în raport cu această soluţie, cu statuările Curţii Constituţionale şi cu cele reţinute prin încheierea recurată, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, respectiv, în cauză nu este îndeplinită condiţia referitoare la "legătura" normei contestate cu soluţia ce ar putea fi dată în cauză, în planul componentei privind necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.

În concret, ceea ce se urmăreşte prin intermediul excepţiei invocate nu este înlăturarea vreunei neconcordanţe a textului de lege prevăzut de art. 435 din C. proc. pen. cu Constituţia, ci modificarea şi completarea acestuia, prin recunoaşterea unui nou termen de declarare a recursului în casaţie de 30 de zile care începe să curgă de la data publicării în Monitorul Oficial al României, la data de 11.04.2025, a deciziei nr. 50/2025 din 18.02.2025 pronunţate de Curtea Constituţională referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., după ce anterior au fost respinse, ca nefondate, alte cereri de recurs în casaţie formulate de aceiaşi inculpaţi împotriva aceleiaşi hotărâri.

Prin urmare, în mod întemeiat în cauză, s-a reţinut că prin excepţia invocată nu se formulează veritabile critici de neconstituţionalitate, ci se susţin aspecte care ţin de modificarea sau completarea legislativă a unui text de lege, atribut care revine doar puterii legislative, nu şi Curţii Constituţionale, care nu poate modifica, adăuga sau abroga prevederi legale.

Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

Şi în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a arătat că nu îşi poate asuma rolul de a crea, de a abroga sau de a modifica o normă juridică spre a îndeplini rolul de legislator pozitiv, ceea ce înseamnă că nu se poate substitui legiuitorului, întrucât ar contraveni prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora "Parlamentul este (...) unica autoritate legiuitoare a ţării" (Decizia nr. 136 din data de 3 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 494 din 12 mai 2021).

Prin urmare, se constată că excepţia de neconstituţionalitate invocată de recurenţi nu îndeplineşte condiţiile cerute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, întrucât nu se formulează o critică propriu-zisă de neconstituţionalitate a textului de lege, respectiv art. 435 din C. proc. pen.

Pentru aceste considerente, constatând că încheierea atacată este legală şi temeinică şi că remediul procedural al excepţiei de neconstituţionalitate nu a fost folosit de către recurenţi în scopul şi finalitatea sa, respectiv pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituţionale cu legea fundamentală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpaţii A. şi C. împotriva încheierii din data de 22 septembrie 2025 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2025.

Faţă de soluţia dispusă, în baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpaţii A. şi C. împotriva încheierii din data de 22 septembrie 2025 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2025.

Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 octombrie 2025.