Inadmissibility of cassation for mischaracterized grounds challenging factual and legal classification of criminal offenses

Şedinţa publică din data de 23 octombrie 2025

Deliberând asupra admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 10 din data de 18.01.2025 pronunţată în dosarul nr. x/2022 de Tribunalul Vaslui, privind pe inculpatul A., s-a dispus condamnarea acestuia la pedeapsa de 5 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor, prev. de art. 32 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 188 alin. (1) din C. pen. (persoană vătămată B., faptă din 04.01.2021).

I s-a aplicat inculpatului A. pedeapsa complementară prev. de art. 66 alin. (1), lit. a), b), h), k), n) din C. pen. pentru o perioadă de 3 (trei) ani.

A aplicat inculpatului A. pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a), b), h), k), n) din C. pen.

S-a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu, prev. de art. 224 alin. (1), alin. (2) din C. pen. (persoană vătămată C., faptă din 04.01.2021).

A contopit pedeapsa închisorii de 5 ani şi 6 luni, pedeapsa complementară prev. de art. 66 alin. (1), lit. a), b), h), k), n) din C. pen. pentru o perioadă de 3 (trei) ani, şi pedeapsa închisorii de 1 an, aplicate inculpatul A., urmând ca acesta să execute, în final, pedeapsa de 5 ani şi 10 luni închisoare şi pedeapsa complementară prev. de art. 66 alin. (1), lit. a), b), h), k), n) din C. pen. pentru o perioadă de 3 (trei) ani.

A aplicat inculpatului A. pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a), b), h), k) şi n) din C. pen.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, printre alţii inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 674 din data de 08 august 2025 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2022, printre altele, în temeiul art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Vaslui, inculpatul A., împotriva sentinţei penale nr. 10.18.01.2024, pronunţată de Tribunalului Vaslui în dosarul nr. x/2022, pe care a menţinut-o.

v

Împotriva deciziei din apel, nr. 674 din data de 08 august 2025 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a formulat recurs în casaţie inculpatul A., prin avocat ales D. (fără împuternicire la dosarul de recurs), în termenul legal prevăzut de art. 435 din C. proc. pen.

În esenţă, prin cererea de recurs în casaţie formulată inculpatul A., prin apărător, în ceea ce priveşte art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală), a criticat încadrarea juridică dată faptelor de care recurentul inculpat a fost condamnat, arătând în motivele recursului că nu solicită o rejudecare a cauzei, ci să se constate că încadrarea juridică este eronată, producându-se astfel o condamnare pentru fapte care nu sunt prevăzute de legea penală.

Astfel, în ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu, a criticat locul unde au fost comise faptele, afirmând că respectivul conflict ar fi avut loc în stradă, iar nu în curte, astfel încât, în lipsa pătrunderii, fapta nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de violare de domiciliu. În acest sens a făcut trimitere la o serie de probe care ar confirma cele susţinute de recurent.

În ceea ce priveşte săfârşirea tentativei la infracţiunea de omor, apărarea a criticat încadrarea juridică, considerând că faţă de recurent s-ar fi putut reţine cel mult săvârşirea infracţiunii de lovire sau alte violenţe. În acest sens, apărarea a considerat că actele recurentului nu au fost apte, în mod obiectiv, să cauzeze moartea, plaga suferită de partea civilă fiind superficială, neexistând concluzii medico-legale privind aptitudinea letală a lezării.

Recurentul a considerat că acesta a fost persoana vătămată, fiind grav rănit, suferind o fractură dublă de mandibulă.

A mai arătat că, în faţa instanţei, recurentul a solicitat efectuarea de cereri probatorii, care însă nu au fost avute în vedere la soluţionarea cauzei, considerând astfel că s-a ignorat realitatea juridică, în sensul că nu a existat intenţia de a ucide şi nu a existat aptitudinea letală a acţiunii recurentului.

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. (s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege), a criticat reţinerea concursului de infracţiuni, invocând faptul că pentru infracţiunea de violare de domiciliu nu au fost întrunite elementele de tipicitate. De asemenea, a criticat încadrarea juridică a tentativei la infracţiunii de omor, considerând că faţă de recurent s-ar fi putut reţine cel mult infracţiunea de loviri sau alte viloenţe.

Faţă de aceste împrejurări, pedeapsa finală s-ar afla în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Prin motivele de recurs, recurentul a invocat şi cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 2 din C. proc. pen. (hotărârea a fost pronunţată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului), criticând faptul că, în urma modificării completului de judecată, recurentul nu a fost reaudiat de noul judecător din complet, astfel încât hotărârea instanţei de apel este lovită de nulitate absolută.

În subsidiar, în situaţia în care faţă de inculpat nu s-ar dispune o soluţie de achitare, apărarea recurentului a solicitat admiterea recursului în casaţie şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Iaşi.

În final, inculpatul a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 441 alin. (1) din C. proc. pen., recurentul a solicitat să se dispună suspendarea executării hotărârii atacate.

Înalta Curte, analizând cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., constată că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele motive:

În conformitate cu dispoziţiile art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., în cazul în care, cu ocazia examinării admisibilităţii în principiu, se constată că cererea nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau că nu s-au respectat dispoziţiile art. 434 (ce stabilesc hotărârile supuse acestei căi extraordinare de atac), art. 436 alin. (1) şi (6) din C. proc. pen. (privind persoanele îndreptăţite a promova recursul în casaţie), art. 437 (referitor la conţinutul cererii) şi art. 438 din C. proc. pen. (ce reglementează cazurile în care se poate face recurs în casaţie), instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie.

Reglementând conţinutul cererii de recurs în casaţie, art. 437 alin. (1) din C. proc. pen. stabileşte că aceasta trebuie să cuprindă numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţii ori, după caz, numele şi prenumele procurorului care exercită calea extraordinară de atac şi organul judiciar din care acesta face parte (lit. a), indicarea hotărârii care se atacă (lit. b), indicarea cazurilor de casare pe care se întemeiază cererea şi motivarea acestora (lit. c), precum şi semnătura persoanei care a promovat recursul în casaţie (lit. d).

Rezultă, aşadar, din cuprinsul textului de lege menţionat că cererea de recurs în casaţie se caracterizează printr-un anumit formalism, fără a cărui respectare aceasta nu poate produce efectul învestirii instanţei cu soluţionarea pe fond a căii extraordinare de atac. Astfel, din conţinutul cererii trebuie să rezulte persoana care promovează recursul în casaţie, pentru a se putea verifica dacă aceasta se numără printre titularii căii extraordinare de atac, domiciliul sau reşedinţa părţii, întrucât judecarea cauzei, ulterior admiterii în principiu, se face cu citarea părţilor (conform art. 445 din C. proc. pen.), hotărârea ce se atacă, precum şi voinţa de a recura respectiva hotărâre şi limitele acestei voinţe, respectiv motivele în fapt şi în drept ce au determinat exercitarea căii de atac, dat fiind faptul că numai între aceste limite operează controlul instanţei de recurs.

Aşa cum se prevede în art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., indicarea în cerere a tuturor elementelor de conţinut la care se referă expres art. 437 alin. (1) din C. proc. pen. constituie o condiţie de admisibilitate a recursului în casaţie, a cărei neîndeplinire atrage în mod obligatoriu respingerea ca inadmisibilă a căii extraordinare de atac.

Examinând cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate, Înalta Curte constată că aceasta respectă cerinţa prevăzută de art. 434 din C. proc. pen., decizia recurată - nr. 674 din data de 08 august 2025 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, fiind susceptibilă de a fi atacată cu această cale extraordinară de atac, iar calea de atac a fost exercitată de către inculpat, fiind astfel îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 434 alin. (1) şi art. 436 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen.

De asemenea, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., prin avocat, a fost declarată în termenul prevăzut de art. 435 din C. proc. pen.

Analizând, în continuare, cererea de recurs în casaţie din perspectiva respectării dispoziţiilor art. 437 alin. (1) din C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind menţionate numele şi prenumele părţii; hotărârea care se atacă; cazul de casare şi motivarea; respectiv semnătura celui care a exercitat calea de atac.

În ceea ce priveşte condiţia prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., se constată că inculpatul A. a indicat formal cazurile de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 12 din C. proc. pen.

De asemenea, recurentul a invocat şi cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 2 din C. proc. pen., prin care a invocat nulitatea absolută a hotărârii instanţei de apel.

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală), apărarea a criticat încadrarea juridică dată faptelor de care recurentul inculpat a fost condamnat, arătând în motivele recursului că nu solicită o rejudecare a cauzei, ci să se constate că încadrarea juridică este eronată, producându-se astfel o condamnare pentru fapte care nu sunt prevăzute de legea penală.

Înalta Curte, judecătorul de filtru, reaminteşte că, în actualul cadru procesual, verificarea respectării dispoziţiilor art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. (indicarea cazurilor de recurs în casaţie pe care se întemeiază cererea şi motivarea acestora), raportat la art. 438 din C. proc. pen., care stabileşte cazurile în care se poate face recurs în casaţie, presupune examinarea, din punct de vedere formal, a existenţei motivării cererii de recurs în casaţie şi a unei concordanţe aparente a acesteia cu unul dintre motivele de casare expres prevăzute de lege.

Totodată, se constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.

Aşadar, prin recursul în casaţie se verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, aspectele privind netemeinicia deciziei instanţei de apel neputând fi analizate în prezenta cale de atac, fiind exclusă rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi apel.

Această cale extraordinară de atac nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Ca atare, motivele de casare invocate trebuie să se raporteze la situaţia factuală şi la elementele care au circumstanţiat activitatea infracţională, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie neputând proceda la reevaluarea materialului probator sau la reaprecierea situaţiei de fapt.

Astfel, în ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu, a criticat locul unde au fost comise faptele, afirmând că respectivul conflict ar fi avut loc în stradă, iar nu în curte, astfel încât, în lipsa pătrunderii, fapta nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de violare de domiciliu.

Se constată că instanţa de apel a evaluat, cu titlu definitiv, modalitate de săvârşire a infracţiunilor, reţinând "că susţinerile inculpatului A. că nu a intrat în curtea lui C. şi nu l-a lovit pe inculpatul-parte civilă B. sunt infirmate de probele administrate în cauză." După analizarea probelor administrate în cauză, Curtea a reţinut "că este dovedit, fără echivoc, faptul că inculpatul A. şi numitul E. (în prezent decedat), au fost cei care au declanşat, în mod deliberat, conflictul, înarmându-se cu un topor şi cu o coasă, şi s-au deplasat cu căruţa la locuinţa persoanei vătămate C., unde, văzându-l în poartă pe inculpatul - parte civilă B., au coborât din căruţă înarmaţi, iar, după retragerea acestuia din urmă în curte, l-au urmărit şi au intrat în curte unde, iniţial numitul E. a ridicat coasa să-l lovească pe inculpatul-parte civilă B., dar a intervenit martorul F. care a lovit cu o lopată coasa care s-a rupt în două, lopata ricoşând şi lovind capul lui E., iar, imediat, inculpatul A. a ridicat toporul să-l lovească în cap pe inculpatul-parte civilă B., care s-a apărat, apropiindu-se de atacator şi barând cu mâna, fiind lovit doar cu coada de lemn a toporului în creştetul capului."

Or, în coordonatele anterior redate, în speţă, se constată din cuprinsul cererii de recurs în casaţie că argumentele invocate de apărarea recurentului A. prin prisma cazului de casare prevăzut la pct. 7 al art. 438 din C. proc. pen. şi în raport de care se solicită achitarea inculpatului, faptul că se contestă în realitate netemeinicia deciziei din apel, starea de fapt, încadrarea juridică, aspecte care însă nu pot face obiectul cenzurii instanţei de recurs în casaţie.

De asemenea, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. nu este admisibil nici din perspectiva cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

În esenţă, prin acest caz de casare, apărarea a criticat reţinerea concursului de infracţiuni, invocând faptul că pentru infracţiunea de violare de domiciliu nu au fost întrunite elementele de tipicitate. De asemenea, a criticat încadrarea juridică a tentativei la infracţiunii de omor, considerând că faţă de recurent s-ar fi putut reţine cel mult infracţiunea de loviri sau alte viloenţe.

Or, şi în ceea ce priveşte aceste critici ce constată că aspectele invocate de către recurent nu se circumscriu motivului de casare indicat.

Conform art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Potrivit legii şi jurisprudenţei referitoare la incidenţa cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., se constată că pot fi încadrate în dispoziţiile legale menţionate, erorile care se produc în legătură cu aplicarea pedepsei de către instanţe prin stabilirea unei pedepse neprevăzută de lege sau prin depăşirea limitelor legale.

Aşa cum s-a arătat, în speţă, recurentul inculpat a criticat pedeapsa prin raportare la încadrarea juridică, aspect care însă nu poate face obiectul analizei în recurs în casaţie, fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond şi apel.

Prin urmare, se constată că motivul de casare a fost doar formal invocat, argumentele neputând fi circumscrise cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen.

Invocarea formală a unui caz de casare nu este susceptibilă de a conduce, în mod automat, la constatarea admisibilităţii recursului în casaţie, argumentele prezentate de recurent trebuind să aibă aptitudinea, cel puţin la nivel teoretic, de a pune în discuţie verificarea pe fond a căii de atac extraordinare formulate, ceea ce nu este cazul în speţă. În acest condiţii, formularea unor critici care nu se subsumează cazului de casare invocat echivalează cu nemotivarea în fapt a recursului în casaţie, fapt ce atrage nerespectarea cerinţei prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen.

Sub acest aspect, Înalta Curte are în vedere şi practica conturată a instanţei supreme prin care s-a apreciat că, indicarea formală a unuia din cazurile de casare prevăzute de lege fără ca argumentele aduse în susţinere să se subsumeze cazului de casare invocat, nu este suficientă pentru constatarea admisibilităţii cererii de recurs în casaţie.

În continuare, din analiza cererii de recurs în casaţie formulată de apărarea recurentului A. rezultă că a fost indicat şi cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 2 din C. proc. pen. (hotărârea a fost pronunţată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului), criticând faptul că, în urma modificării completului de judecată, recurentul nu a fost reaudiat de noul judecător din complet, astfel încât hotărârea instanţei de apel este lovită de nulitate absolută.

Înalta Curte constată că acest caz de casare a fost abrogat prin Legea 255/2013, astfel încât nu poate face obiectul analizei instanţei de recurs în casaţie.

În concluzie, faţă de cele reţinute, Înalta Curte constată că prezenta cerere de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. nu îndeplineşte cumulativ condiţiile prevăzute de art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., nefiind îndeplinită cerinţa prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) rap. la art. 438 din C. proc. pen., astfel că, Înalta Curte va constata inadmisibilitatea cererii.

În ceea ce priveşte solicitarea de suspendare a deciziei atacate, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 441 din C. proc. pen. prevăd posibilitatea instanţei care admite în principiu cererea de recurs în casaţie sau completului care judecă recursul în casaţie să suspende executarea hotărârii. Aceasta înseamnă că, în ipoteza în care calea extraordinară de atac este respinsă ca inadmisibilă, fără a se proceda la verificări suplimentare, cererea de suspendare a executării hotărârii rămâne fără obiect şi nu se justifică pronunţarea distinctă asupra acesteia, situaţie incidentă şi în speţă.

Pentru considerentele expuse, în baza dispoziţiilor art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 674 din data de 08 august 2025 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2022.

Totodată, în baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., îl va obliga pe inculpat la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În baza art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., respinge ca inadmisibilă cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 674 din data de 08 august 2025 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2022

Obligă inculpatul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 octombrie 2025.