Drug-trafficking conviction stands; annulment appeal over sentence-reduction refusal inadmissible

Şedinţa publică din data de 23 octombrie 2025

Deliberând asupra admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 31 pronunţată la data de 3 februarie 2025 de Tribunalul Dâmboviţa s-au dispus, printre altele, condamnarea inculpatul A. la pedeapsa de 5 ani închisoare în regim de detenţie pentru infracţiunea de trafic de droguri de mare risc, prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, în baza art. 396 alin. (2) din C. proc. pen.

În baza art. 67 alin. (1) din C. pen., s-a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă complementară pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei închisorii, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen. constând în interzicerea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat.

Conform art. 65 din C. pen., s-a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzut de art. 66 alin. (1) lit. a), şi b) din C. pen.

În baza art. 72 C. pen., art. 399 alin. (9) din C. proc. pen. şi art. 404 alin. (4) lit. a) din C. proc. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului A., durata reţinerii, a arestului preventiv şi a arestului la domiciliu, de la data de 27.07.2016 până la data de 15.02.2017, inclusiv.

În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., cu referire la art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen. s-a dispus încetarea procesului penal pornit faţă de inculpatul A. sub aspectul infracţiunii de trafic de droguri, prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. - 9 acte materiale, ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale.

În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., cu referire la art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen. s-a dispus încetarea procesului penal pornit faţă de A. sub aspectul infracţiunii de deţinerea de droguri de risc şi de mare risc în vederea consumului, fără drept, prev de art. 4 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 143/2000, ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, printre alţii Parchetul de pe lângă I.C.C.J.-D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Dâmboviţa şi inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 558 din data de 16 mai 2025 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2025, printre altele, în baza art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen. s-au respins ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă I.C.C.J.-D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Dâmboviţa şi inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 31 din data de 3 februarie 2025 pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa.

v

Împotriva deciziei din apel, nr. 558 din data de 16 mai 2025 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, a formulat recurs în casaţie inculpatul A., prin avocat ales B., la data de 02.06.2025, prin poştă, în termenul legal prevăzut de art. 435 C. proc. pen.

În esenţă, prin cererea de recurs în casaţie formulată inculpatul A., prin apărător, a solicitat în conformitate cu prevederile art. 440 din C. proc. pen., admiterea în principiu a prezentei caii extraordinare de atac întemeiată pe cazul de casare prevăzut la art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen.

Inculpatul A. a criticat neaplicarea dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., întrucât atât pe parcursul urmăririi penale, cât şi în faţa instanţei de judecată, acesta a recunoscut fapta de trafic de droguri de mare risc, prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000.

A menţionat că, prin sentinţa de condamnare, inculpatului nu i-a putut fi imputată decât fapta prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, recunoscută în faţa instanţei de judecată, motiv pentru care consideră că ar trebui să fie aplicate limite de pedeapsă reduse cu o treime.

A mai precizat că, potrivit jurisprudenţei în materie, neaplicarea dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. reprezintă un caz de nelegalitate care trebuie înlăturat prin desfiinţarea hotărârii penale pronunţate cu încălcarea legii.

Conform art. 439 alin. (2) din C. proc. pen., instanţa de apel a dispus comunicarea cererii de recurs în casaţie către procuror şi către inculpaţii din dosar, conform dovezilor de comunicare aflate la dosar.

La dosar nu au fost depuse concluzii scrise asupra recursului în casaţie.

După îndeplinirea procedurii de comunicare, dosarul de recurs în casaţie a fost înaintat Înaltei Curţi şi înregistrat la data de 08.07.2025 pe rolul secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, când s-a stabilit termen pentru examinarea, în Cameră de Consiliu, a admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, conform art. 440 alin. (1) din C. proc. pen., la data de 23.10.2025, dată până la care s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză.

Înalta Curte, analizând cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., constată că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele motive:

În conformitate cu dispoziţiile art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., în cazul în care, cu ocazia examinării admisibilităţii în principiu, se constată că cererea nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau că nu s-au respectat dispoziţiile art. 434 (ce stabilesc hotărârile supuse acestei căi extraordinare de atac), art. 436 alin. (1) şi (6) din C. proc. pen. (privind persoanele îndreptăţite a promova recursul în casaţie), art. 437 (referitor la conţinutul cererii) şi art. 438 din C. proc. pen. (ce reglementează cazurile în care se poate face recurs în casaţie), instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie.

Reglementând conţinutul cererii de recurs în casaţie, art. 437 alin. (1) din C. proc. pen. stabileşte că aceasta trebuie să cuprindă numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţii ori, după caz, numele şi prenumele procurorului care exercită calea extraordinară de atac şi organul judiciar din care acesta face parte (lit. a), indicarea hotărârii care se atacă (lit. b), indicarea cazurilor de casare pe care se întemeiază cererea şi motivarea acestora (lit. c), precum şi semnătura persoanei care a promovat recursul în casaţie (lit. d).

Rezultă, aşadar, din cuprinsul textului de lege menţionat că cererea de recurs în casaţie se caracterizează printr-un anumit formalism, fără a cărui respectare aceasta nu poate produce efectul învestirii instanţei cu soluţionarea pe fond a căii extraordinare de atac. Astfel, din conţinutul cererii trebuie să rezulte persoana care promovează recursul în casaţie, pentru a se putea verifica dacă aceasta se numără printre titularii căii extraordinare de atac, domiciliul sau reşedinţa părţii, întrucât judecarea cauzei, ulterior admiterii în principiu, se face cu citarea părţilor (conform art. 445 din C. proc. pen.), hotărârea ce se atacă, precum şi voinţa de a recura respectiva hotărâre şi limitele acestei voinţe, respectiv motivele în fapt şi în drept ce au determinat exercitarea căii de atac, dat fiind faptul că numai între aceste limite operează controlul instanţei de recurs.

Aşa cum se prevede în art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., indicarea în cerere a tuturor elementelor de conţinut la care se referă expres art. 437 alin. (1) din C. proc. pen. constituie o condiţie de admisibilitate a recursului în casaţie, a cărei neîndeplinire atrage în mod obligatoriu respingerea ca inadmisibilă a căii extraordinare de atac.

Examinând cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate, Înalta Curte constată că aceasta respectă cerinţa prevăzută de art. 434 din C. proc. pen., decizia recurată - nr. 558 din data de 16 mai 2025 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, fiind susceptibilă de a fi atacată cu această cale extraordinară de atac, iar calea de atac a fost exercitată de către inculpat, fiind astfel îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 434 alin. (1) şi art. 436 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen.

De asemenea, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., prin avocat, a fost declarată în termenul prevăzut de art. 435 din C. proc. pen.

Analizând, în continuare, cererea de recurs în casaţie din perspectiva respectării dispoziţiilor art. 437 alin. (1) din C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) din C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind menţionate numele şi prenumele părţii; hotărârea care se atacă; cazul de casare şi motivarea; respectiv semnătura celui care a exercitat calea de atac.

În ceea ce priveşte condiţia prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., se constată că inculpatul A. a indicat formal cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. (s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege"), în esenţă, cu argumentarea că instanţa de fond nu a reţinut procedura simplificată, considerând că reprezintă un caz de nelegalitate care trebuie înlăturat prin desfiinţarea hotărârii penale pronunţate cu încălcarea legii.

Prioritar, referitor la această condiţie de admisibilitate, se impune a se menţiona că invocarea formală a unui caz de casare prevăzut de lege, deşi necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibilă a cererii de recurs în casaţie. În etapa admisibilităţii în principiu se verifică şi aparenta corespondenţă între motivele susţinute şi cazurile de casare în care acestea au fost încadrate.

Din modalitatea de reglementare a recursului în casaţie, care este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege, aşadar care vizează exclusiv legalitatea hotărârii, rezultă că pot fi circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. doar acele nelegalităţi care afectează limitele şi natura sancţiunii penale aplicate (pedepse principale, complementare, accesorii şi măsuri educative), neputând fi examinate pe această cale alte aspecte de nelegalitate ce nu au fost avute în vedere de legiuitor, cum nu poate fi cenzurată nici temeinicia reţinerii criteriilor, stărilor şi circumstanţelor de individualizare a pedepsei. Aceasta deoarece instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci verifică exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare, fără a putea reevalua chestiunile de fapt, indiferent dacă ele au stat la baza reţinerii existenţei infracţiunii şi calificării ei juridice ori au justificat factual aplicarea legii penale numai sub aspectul tratamentului sancţionator.

Astfel, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat, în mod constant, că dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. nu permit instanţei de recurs în casaţie să cenzureze reţinerea sau nereţinerea, prin hotărârea definitivă de condamnare, a unei cauze de reducere a pedepsei, ci numai dacă pedeapsa aplicată se situează în limitele rezultate ca efect al incidenţei unei cauze de reducere a pedepsei, în ipoteza în care prin hotărârea definitivă de condamnare a fost reţinută o astfel de cauză (deciziile nr. 15/RC din 13 ianuarie 2017, nr. 23/RC din 19 ianuarie 2017, nr. 215/RC din 26 mai 2017, nr. 158/RC din 02 mai 2019, nr. 483/RC din 13 decembrie 2019, nr. 238/RC din 22 iulie 2020, nr. 256/RC din 30 iulie 2020, nr. 277/RC din 10 septembrie 2020, nr. 393/RC din 29 octombrie 2020, nr. 425/RC şi nr. 426/RC din 13 noiembrie 2020, nr. 64/RC din 12 februarie 2021, nr. 103/RC din 05 martie 2021, nr. 111/RC din 11 martie 2021, nr. 173/RC din 21 aprilie 2021, nr. 8/RC din 18 ianuarie 2022 şi nr. 114/RC din 10 martie 2022, încheierile nr. 317/RC din 12 septembrie 2017, nr. 2/RC din 07 ianuarie 2020, nr. 383/RC din 13 septembrie 2022 şi nr. 326/RC din 30 mai 2023).

Având în vedere aceste consideraţii, se observă că aspectele susţinute de recurentul inculpat A. prin prezenta cerere de recurs în casaţie, vizează de fapt nereţinerea unei cauze de reducere a pedepsei, în sensul că nu s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., cu consecinţa reducerii limitelor de pedeapsă cu o treime, aspecte care însă nu se circumscriu motivului de casare invocat [art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen..], care, aşa cum s-a arătat anterior, vizează doar aplicarea unei pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

În concret, în cauză, rezultă din sentinţa instanţei de fond, nr. 31 pronunţată la data de 3 februarie 2025 a Tribunalului Dâmboviţa, definitivă prin decizia din apel recurată în cauză, nr. 588/16.05.2025 a Curţii de Apel Ploieşti, contrar celor susţinute de apărarea inculpatului prin recursul în casaţie de faţă, "instanţa de fond a reţinut că inculpatul a recunoscut parţial, şi în faza de judecată, fapta de trafic de droguri de mare risc şi un act material al faptei de trafic de droguri de risc - cel către investigatorul sub acoperire, precum şi faptele de deţinere de droguri de risc şi mare risc în vedere consumului, nerecunoscând celelalte acte materiale ale faptei de trafic de droguri de risc.

... Inculpatul a avut o atitudine parţial sinceră, recunoscând în parte faptele comise (a recunoscut fapta pentru care urmează a fi dispusă soluţia de condamnare).

. . . . . . . . . .La termenul de judecată din data de 25.04.2024 s-a dat citire actului de sesizare a instanţei şi inculpaţii au arătat că nu recunosc săvârşirea faptelor, în integralitate, astfel cum au fost menţionate în rechizitoriu şi doresc să urmeze procedura de drept comun."

Totodată, în speţă, potrivit încadrării juridice stabilite cu titlu definitiv în cauză, din cuprinsul deciziei atacate se constată că în ceea ce îl priveşte pe inculpatul A. în cauză nu au fost reţinute dispoziţiile art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., judecata la fond desfăşurându-se potrivit procedurii de drept comun, cu administrare de probe.

Faţă de cele reţinute, se constată că, în opinia apărării inculpatului instanţa de fond trebuia să reducă limitele de pedeapsă cu o treime prin aplicarea dispoziţiile art. 396 alin. (10) din C. proc. pen.

Or, chestiunile vizând individualizarea pedepsei, încadrarea juridică sau reţinerea ori nereţinerea unei cauze de reducere a pedepsei, excedează cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., întrucât reprezintă o chestiune de apreciere a instanţelor de fond şi apel, fiind atributul exclusiv al acestor instanţe, astfel de aspecte nemaiputând constitui motive de cenzură din partea instanţei supreme în procedura căii extraordinare de atac a recursului în casaţie, fiind exclusă o reindividualizare a pedepselor în actuala procedură.

Revenind la verificarea îndeplinirii cerinţelor prevăzute de lege în conţinutul art. 440 din C. proc. pen., în raport de cele reţinute anterior, Înalta Curte constată că, în condiţiile în care, motivele invocate de inculpatul A., aşa cum au fost formulate, nu se circumscriu cazurilor de casare prevăzute de dispoziţiile legale în materie, în cauză, este îndeplinită doar formal cerinţa prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. coroborat cu art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Invocarea formală a unui caz de casare nu este susceptibilă de a conduce, în mod automat, la constatarea admisibilităţii recursului în casaţie, argumentele prezentate de recurent trebuind să aibă aptitudinea, cel puţin la nivel teoretic, de a pune în discuţie verificarea pe fond a căii de atac extraordinare formulate, ceea ce nu este cazul în speţă. În acest condiţii, formularea unor critici care nu se subsumează cazului de casare invocat echivalează cu nemotivarea în fapt a recursului în casaţie, fapt ce atrage nerespectarea cerinţei prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen.

Sub acest aspect, Înalta Curte are în vedere şi practica conturată a instanţei supreme prin care s-a apreciat că, indicarea formală a unuia din cazurile de casare prevăzute de lege fără ca argumentele aduse în susţinere să se subsumeze cazului de casare invocat, nu este suficientă pentru constatarea admisibilităţii cererii de recurs în casaţie.

În concluzie, faţă de cele reţinute, Înalta Curte constată că prezenta cerere de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. nu îndeplineşte cumulativ condiţiile prevăzute de art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., nefiind îndeplinită cerinţa prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) rap. la art. 438 din C. proc. pen., astfel că, Înalta Curte va constata inadmisibilitatea cererii.

Pentru considerentele expuse, în baza dispoziţiilor art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 558 din data de 16 mai 2025 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti.

Totodată, în baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., îl va obliga pe inculpat la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În baza art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., respinge ca inadmisibilă cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 558 din data de 16 mai 2025 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, în dosarul nr. x/2025.

Obligă inculpatul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 octombrie 2025.