Cassation inadmissibility: exclusion of subjective fault and legal reclassification from review under specific statutory grounds

Şedinţa publică din data de 21 octombrie 2025

Deliberând asupra admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie formulată de recurentul A., constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 12 din data de 13.01.2025 pronunţată de Judecătoria Buzău, în dosarul nr. x/2023, printre alţii, în temeiul art. 396 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen. şi art. 338 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., inculpatul A. a fost condamnat la pedeapsa de 1 an şi 9 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor acestuia.

În temeiul art. 396 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen. şi art. 272 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., inculpatul A. a fost condamnat la pedeapsa de 1 an şi 3 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de influenţarea declaraţiilor.

În temeiul art. 396 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen. şi art. 47 din C. pen. raportat la art. 273 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., inculpatul A. a fost condamnat la pedeapsa de 9 luni închisoare pentru instigare la infracţiunea de mărturie mincinoasă.

În temeiul art. 396 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen. şi art. 47 din C. pen. raportat la art. 273 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., inculpatul A. a fost condamnat la pedeapsa de 9 luni închisoare pentru instigare la infracţiunea de mărturie mincinoasă.

În temeiul art. 396 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen. şi art. 47 din C. pen. raportat la art. 273 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., inculpatul A. a fost condamnat la pedeapsa de 9 luni închisoare pentru instigare la infracţiunea de mărturie mincinoasă.

În temeiul art. 38 alin. (1) şi art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., s-a aplicat inculpatului A. pedeapsa cea mai grea, de 1 an şi 9 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de 1/3 din durata celorlalte, respectiv 1 an şi 2 luni închisoare, în final pedeapsa rezultantă fiind de 2 ani şi 11 luni închisoare.

În temeiul art. 91 din C. pen. s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, pe o durată de 3 (trei) ani, calculată conform dispoziţiilor art. 92 alin. (1) din C. pen., termenul de supraveghere urmând a se calcula de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Conform art. 93 alin. (1) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpatul a fost obligat să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Bucureşti, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În temeiul art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere inculpatul a fost obligat de a frecventa unul dintre programele de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate, pentru a-l ajuta să înţeleagă consecinţele faptelor sale.

În temeiul art. 93 alin. (3) din C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul a fost obligat de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă de 90 zile.

În temeiul art. 404 alin. (2) din C. proc. pen. şi art. 96 din C. pen., obligaţia de a presta o muncă în folosul comunităţii s-a dispus să fie executată în cadrul Primăriei Sectorului 6 Bucureşti sau în cadrul Primăriei Sectorului 1 Bucureşti, conform deciziei consilierul de probaţiune.

În temeiul art. 91 alin. (4) din C. pen. şi art. 404 alin. (2) din C. proc. pen., s-a atras atenţia inculpatului că nerespectarea cu rea-credinţă a măsurilor de supraveghere sau a obligaţiilor impuse precum şi săvârşirea unei alte infracţiuni pe parcursul termenului de supraveghere va atrage revocarea suspendării şi executarea pedepsei în întregime.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Buzău şi inculpaţii A., B., C. şi D..

Prin decizia penală nr. 754 din data de 25 iunie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, printre altele, în temeiul art. 415 alin. (1) din C. proc. pen., a luat act de retragerea apelului formulat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 12 din data de 31 ianuarie 2025 pronunţată de Judecătoria Buzău.

În temeiul art. 421 alin. (2) lit. a) din C. proc. pen., s-a admis apelul declarat de parchet cu referire la inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 12 din data de 31 ianuarie 2025 pronunţată de Judecătoria Buzău, ce a fost desfiinţată, în parte şi rejudecând s-a majorat pedeapsa principală la 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din C. pen. de către inculpatul A..

S-au majorat cele 3 pedepse principale la câte 1 an închisoare pentru săvârşirea de către inculpatul A. a câte 3 infracţiuni de instigare la mărturie mincinoasă, prevăzute de art. 47 din C. pen. raportat la art. 273 alin. (1) din C. pen.

S-au menţinut pedeapsa principală de 1 an şi 3 luni pentru săvârşirea infracţiunii de influenţarea declaraţiilor, prevăzută de art. 272 alin. (1) din C. pen.

În temeiul art. 38 şi 39 din C. pen., s-au contopit pedepsele aplicate în cauza de faţă, inculpatul urmând a executa, în regim de detenţie, pedeapsa principală rezultantă de 3 ani şi 5 luni închisoare, compusă din pedeapsa cea mai grea de 2 ani la care s-a adăugat sporul obligatoriu de 1/3 din totalul celorlalte pedepse.

Curtea a constatat că instanţa de fond a reţinut în mod corect şi complet situaţia de fapt şi a realizat o justă interpretare şi apreciere a mijloacelor de probă administrate în cursul urmăririi penale, coroborate fiind şi cu declaraţiile inculpaţilor, prin care au recunoscut săvârşirea faptelor imputate, din care a rezultat atât existenţa faptelor pentru care apelanţii inculpaţi au fost trimişi în judecată, cât şi săvârşirea acestora cu vinovăţie, în forma cerută de lege.

În privinţa apelului formulat de către inculpatul A., Curtea a reţinut că în şedinţa publică din data de 07 aprilie 2025, apelantul inculpat a precizat că înţelege să îşi retragă apelul formulat împotriva sentinţei penale nr. 12 din data de 13 ianuarie 2025 pronunţată de Judecătoria Buzău.

Referitor la critica parchetului vizându-l pe inculpatul A., Curtea a apreciat-o întemeiată, considerând că se impune o reindividualizare a pedepsei aplicată acestuia prin raportare la criteriile prevăzute de art. 74 din C. pen., dintre care a evidenţiat caracterul grav al faptei. Curtea a arătat că pentru a-şi putea îndeplini funcţiile care-i sunt atribuite în vederea realizării scopului său şi al legii, se impune majorarea pedepselor pentru infracţiunile pentru care a fost condamnat inculpatul de prima instanţă.

Împotriva deciziei penale nr. 754 din data de 25.06.2025, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs în casaţie recurentul A., invocând cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 12 din C. proc. pen.

În motivarea cererii de recurs în casaţie recurentul A., prin apărător ales, a solicitat admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie, suspendarea executării deciziei penale recurate şi în principal admiterea recursului în casaţie şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, iar în subsidiar achitarea sa pentru săvârşirea infracţiunii de părăsire a locului accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor acestuia.

Recurentul a arătat că, pornind de la definiţia infracţiunii de părăsire a locului accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor acestuia, nu ar fi întrunite condiţiile de tipicitate obiectivă, întrucât situaţia premisă a acestei infracţiuni o constituie producerea unui accident de circulaţie, care reprezintă evenimentul ce îndeplineşte cumulativ condiţiile de a se fi produs pe un drum deschis circulaţiei publice ori şi-a avut originea într-un asemenea loc, a avut ca urmare decesul, rănirea uneia sau a mai multor persoane ori avarierea a cel puţin unui vehicul sau producerea altei pagube materiale şi în eveniment să fi fost implicate cel puţin un vehicul în mişcare.

A susţinut că, aşa cum ar rezulta din Decizia nr. 5/HP/2018 autorul infracţiunii trebuie să aibă reprezentarea rănirii uneia sau a mai multor persoane, căci independent de comiterea infracţiunii de vătămare corporală din culpă rănirea constituie o condiţie de tipicitate a infracţiunii de părăsirea locului accidentului. A considerat că, raportat la situaţia de fapt, aşa cum a fost reţinută de instanţa de apel, în sarcina sa s-a reţinut că nu a încunoştinţat organele de politie despre producerea accidentului, nu a solicitat permisiunea să părăsească locul accidentului şi nu a oprit imediat după producerea evenimentului rutier sau ulterior, dar nu rezultă din niciun mijloc de probă că în momentul în care a părăsit locul accidentului fără încuviinţarea organelor care efectuează cercetarea locului faptei, ar fi avut reprezentarea că s-a produs o rănire a vreunui participant la trafic, în speţă, lipsind unul din elementele esenţiale de tipicitate.

În susţinerea cazului de casare prevăzut la pct. 7 al art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., recurentul a menţionat că ar fi înglobată inclusiv tipicitatea subiectivă având în vedere scopul căii extraordinare de atac.

Recurentul a criticat şi stabilirea pedepselor în alte limite decât cele prevăzute de lege pentru infracţiunea de instigare la mărturie mincinoasă ca urmare a greşitei încadrări, considerând că cele trei infracţiuni de instigare la mărturie mincinoasă au fost efectuate în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale şi din acest motiv ar fi o singură infracţiune de instigare la mărturie mincinoasă în formă continuată.

A arătat că chiar dacă nu erau prevăzute de la început toate detaliile acestei instigări tripartite şi abordarea a fost distinctă cu fiecare dintre cele trei persoane instigate la mărturie mincinoasă, reprezentarea pe care o avea era una generală a activităţii ce urma să aibă loc, în vederea atingerii unui unic scop privitor la declaraţiile date referitor la fapta de părăsire a locului accidentului.

Astfel, recurentul a susţinut că pedeapsa ce i-a fost stabilită pentru aceste infracţiuni este nelegală şi se impune rejudecarea cauzei de instanţa de apel.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală la data de 30.09.2025, când s-a stabilit termen la data de 21.10.2025, pentru examinarea în cameră de consiliu a admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, conform art. 440 alin. (1) din C. proc. pen.

Examinând admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casaţie, în conformitate cu prevederile art. 440 din C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor alin. (2) al art. 440 din C. proc. pen., dacă cererea de recurs în casaţie nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispoziţiile art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6), art. 437 şi art. 438, instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie.

Procedând la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de lege, Înalta Curte, judecătorul de filtru, constată următoarele:

Cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul A. a fost introdusă în termenul legal prevăzut de art. 435 din C. proc. pen. şi îndeplineşte condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 434 din C. proc. pen., hotărârea recurată făcând parte din categoria celor care pot fi atacate cu recurs în casaţie.

Se constată îndeplinite şi condiţiile prevăzute de art. 436 alin. (1) şi (6) din C. proc. pen., recurentul având calitatea de inculpat în cauză şi exercitând calea de atac a apelului.

Cerinţele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) din C. proc. pen., sunt, de asemenea, îndeplinite, în cuprinsul cererii fiind menţionate numele şi prenumele inculpatului, hotărârea care se atacă (decizia penală nr. 754 din data de 25.06.2025, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie), domiciliul recurentului, precum şi semnătura.

Se constată că recurentul a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 12 din C. proc. pen., respectiv că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, respectiv infracţiunea de părăsire a locului accidentului şi că pedepsele stabilite pentru infracţiunile de mărturie mincinoasă nu sunt legale.

Din criticile formulate şi subsumate cazului de casare prevăzut de pct. 7 al articolului susmenţionat se observă că recurentul nu invocă lipsă condiţiilor de tipicitate obiectivă a infracţiunii de părăsire a locului accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor acestuia, prevăzută de art. 338 alin. (1) din C. pen., ci acesta solicită o rejudecare a cauzei, cu consecinţa achitării sale, prin reaprecierea şi cenzurarea probelor.

Se constată că recurentul solicită a se da o altă interpretare declaraţiilor de martori şi declaraţiilor de inculpat, însă prevederile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. nu permit o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator şi, pe această cale, stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Având în vedere definiţia legală a infracţiunii, aşa cum este redată în cuprinsul art. 15 alin. (1) din C. pen., precum şi modul de reglementare, în textul art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., a cazurilor care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea în continuare a acţiunii penale, se reţine că, prin prisma motivului de recurs reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., instanţa de casaţie verifică dacă faptele, astfel cum au fost reţinute în decizia atacată, corespund, din punct de vedere obiectiv, tiparului de incriminare ori întrunesc, sub aspectul laturii obiective, elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina persoanei condamnate.

Aşadar, expresia "faptă care nu este prevăzută de legea penală" vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracţiune sau lipsa de tipicitate a faptei reţinute în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravenţională, materială sau disciplinară), cât şi situaţia în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăţia prevăzută de lege".

În continuare, se observă că recurentul, subsumat acestui caz de casare a invocat şi critici ce ţin de latura subiectivă a infracţiunii de părăsire a locului accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor acestuia, însă aspectele ce vizează neîntrunirea condiţiilor de tipicitate subiectivă, respectiv forma de vinovăţie cu care a fost comisă infracţiunea, nu pot fi analizate prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., întrucât dispoziţiile art. 16 lit. b) din C. proc. pen. prevăd această ipoteză ca o teză distinctă de cea în care soluţia de achitare se dispune pe motiv că "fapta nu este prevăzută de legea penală."

Din perspectiva dispoziţiilor procesual penale, noţiunea de faptă ce nu este prevăzută de legea penală include situaţiile în care fapta constituie o contravenţie/abatere disciplinară (atrage o altă formă de răspundere) şi pe cele în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, cu excepţia laturii subiective (aceasta din urmă circumscriindu-se ipotezei prevăzută de art. 16 lit. b) teza a II-a din C. proc. pen.).

Cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. se referă la limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege în raport de încadrarea juridică şi de cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidenţă a fost stabilită cu titlu definitiv de către instanţa de apel" (decizia nr. 463/RC/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, www.x.ro), or prin cererea sa recurentul urmăreşte o schimbare a încadrării juridice dată faptelor de instigare la mărturie mincinoasă pentru care a fost condamnat definitiv, aspect ce nu mai pot fi analizat de către instanţa de recurs în casaţie, scopul căii extraordinare de atac fiind reformarea numai sub aspect legal, de drept a hotărârii definitive.

Schimbarea încadrării juridice a faptelor, cu consecinţa reindividualizării pedepsei nu se subsumează cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel.

De asemenea, se constată că potrivit art. 386 alin. (1) din C. proc. pen. instanţa este obligată să pună în discuţie noua încadrare dacă, în cursul judecăţii, se consideră că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată, or în calea extraordinară a recursului în casaţie nu se realizează o judecată propriu zisă a faptelor pentru care s-a dispus condamnarea, ci o verificare a legalităţii hotărârii.

Solicitarea de schimbare a încadrării juridice constituie un proces complex de analiză asupra împrejurărilor concrete ale cauzei, care intră în atributul exclusiv al instanţei de fond şi de apel şi nu pot fi cenzurate în cadrul prezentului demers judiciar, care nu aduce în discuţie un aspect de legalitate a pedepselor sau a modalităţii de executare a acestora.

Prin urmare, formularea unor critici care nu se subsumează cazurilor de casare invocate echivalează cu nemotivarea în fapt a recursului în casaţie, fapt ce atrage nerespectarea cerinţei prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen.

În procesul penal, atunci când cheltuielile judiciare nu rămân în sarcina statului, trebuie suportate de partea care a generat producerea lor. În speţă, în cuantumul cheltuielilor judiciare avansate de stat intră cele referitoare la comunicarea cererii de recurs în casaţie către parchet şi către celelalte părţi din dosar, la consumabilele folosite de instanţă (gen hârtie, toner, plicuri, copertă dosar, etc.), precum şi cele privind transportul pentru înaintarea dosarului în recurs în casaţie de la instanţa de apel la instanţa de recurs.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 440 alin. (2) din C. proc. pen. va respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 754 din data de 25.06.2025, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2023.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DISPUNE

În baza art. 440 alin. (2) din C. proc. pen. respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 754 din data de 25.06.2025, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2023.

Obligă recurentul la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 octombrie 2025.