Abuse in service by public official for refusing to execute final civil judgment regarding property title deeds

Şedinţa publică din data de 21 octombrie 2025

Deliberând asupra admisibilităţii în principiu a cererilor de recurs în casaţie formulate de recurenţii A. şi Instituţia Prefectului Judeţului Constanţa, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 11 din 12.01.2024 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/2020, în baza art. 396 alin. (5) cu referire la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos material, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. şi art. 309 din C. pen., întrucât fapta nu a fost săvârşită cu vinovăţia cerută de lege.

În baza art. 397 alin. (1) cu referire la art. 25 din C. proc. pen. a fost respinsă acţiunea civilă formulată de partea civilă B. în contradictoriu cu inculpatul A. şi partea responsabilă civilmente Instituţia Prefectului Judeţului Constanţa, ca nefondată.

În baza art. 397 alin. (2) cu referire la art. 2502 din C. proc. pen. a fost ridicată măsura sechestrului asigurator dispusă prin ordonanţa nr. 266/P/2016 din data de 13.02.2020 a D.N.A. - Serviciul Teritorial Constanţa instituită cu privire la bunurile mobile şi imobile ale inculpatului A., la data rămânerii definitive a hotărârii.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - S.T. Constanţa şi partea civilă B..

Prin decizia penală nr. 512/P din data de 30 aprilie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., s-au admis apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - S.T. Constanţa şi de partea civilă B., s-a desfiinţat sentinţa penală nr. 11 din data de 12.01.2024, pronunţată de Tribunalul Constanţa, în dosarul nr. x/2020 şi rejudecând:

În baza art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 309 din C. pen. şi art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos material, la pedeapsa de 4 ani închisoare în regim de detenţie.

În baza art. 67 alin. (1) şi (2) şi art. 65 alin. (1) din C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, pe o perioadă de 5 ani şi ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) din C. pen.: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a ocupa funcţia de prefect sau de membru al Comisiei pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor; dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public.

În baza art. 397 alin. (1) cu referire la art. 25 din C. proc. pen., s-a admis acţiunea civilă şi a fost obligat inculpatul A. în solidar cu partea responsabilă civilmente Instituţia Prefectului Judeţului Constanţa la plata către partea civilă B. a sumei de 3.138.028,23 RON daune materiale şi a sumei de 3000 RON daune morale.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., s-a menţinut măsura sechestrului asigurător dispusă prin ordonanţa nr. 266/P/2016 din data de 13.02.2020 a P.Î.C.C.J. - D.N.A. - Serviciul Teritorial Constanţa, instituită cu privire la bunurile mobile şi imobile ale inculpatului A. până la concurenţa sumelor de 3.138.028,23 RON şi 3000 euro.

Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut, în baza propriei analize, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta de abuz în serviciu pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A. există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de acesta, cu vinovăţia prevăzută de lege.

Astfel, s-a arătat că fapta inculpatului A. care, în perioada martie 2016 - 6 iulie 2017, în calitate de Prefect al Judeţului Constanţa şi Preşedinte al Comisiei Judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a împiedicat eliberarea titlurilor de proprietate către persoana vătămată B., prin refuzul nejustificat de a valida propunerile Comisiei Locale Mihail Kogălniceanu şi prin neluarea oricărei măsuri pentru remedierea eventualelor neconcordanţe sau lipsuri în cadrul documentaţiei, privând-o pe persoana vătămată B. de posibilitatea exercitării prerogativelor dreptului de proprietate, recunoscut de instanţă, şi cauzându-i o pagubă constând în contravaloarea lipsei de folosinţă a acestui teren în cuantum de 3.138.028,23 RON, asigurându-i, corelativ, numitului C. folosinţa terenului în suprafaţă de 19 hectare, amplasat în intravilanul municipiului Constanţa, şi încasarea unor sume de bani cu titlul de arendă, de la societatea D. S.R.L., încălcând astfel dispoziţiile art. 1 şi art. 5 din Legea nr. 340/2004, art. 14 din Legea nr. 304/2004, art. 44 din Constituţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană pentru Apărarea Dreptului Omului, art. 12 din Legea nr. 18/1991, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 309 din C. pen.

Instanţa de apel a stabilit, din coroborarea probelor administrate, că prin inacţiunea sa, inculpatul A., în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu a îndeplinit acte prevăzute de acte normative primare şi chiar a încălcat dispoziţii cuprinse în astfel de acte normative, cauzând astfel o pagubă ori o vătămare drepturilor persoanei vătămate B. şi obţinând un folos necuvenit pentru C..

Curtea a constatat că inculpatul a încălcat următoarele dispoziţii din actele normative primare:

• art. 1 alin. (3) şi art. 5 lit. a) din Legea nr. 340/2004, (în vigoare la data comiterii faptei, ulterior abrogată prin O..U.G. nr. 57/2019, privind Codul administrativ);

• art. 12 alin. (2) din Legea nr. 18/1991;

• art. 14 din Legea nr. 304/2004 (în vigoare la data comiterii faptei, în prezent preluate în art. 18 alin. (1) din Legea nr. 304/2022);

• art. 44 alin. (2) teza I din Constituţie;

• art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană pentru Apărarea Dreptului Omului, ratificat de România prin Legea nr. 30/1994, dispoziţii care fac parte din dreptul intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţie.

Curtea a argumentat că în cazul în care emiterea titlurilor de proprietate este dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, aceasta nu mai presupune parcurgerea procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 18/1991 şi de Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 890/2005.

Curtea a constatat că nu poate reţine drept pagubă materială produsă prin infracţiune valoarea terenurilor pentru care nu s-au eliberat titlurile de proprietate, estimată la 6.460.000 euro, persoana vătămată nefiind lipsită de dreptul de proprietate, ci de posibilitatea de a exercita prerogativele acestuia, temporar, şi nici suma de 240.465 euro acordată cu titlul de justă despăgubire pentru terenurile expropriate din cele pentru care se dispusese emiterea titlurilor de proprietate, cu privire la care, prin sentinţa civilă nr. 5743/19.05.2021 pronunţată de Judecătoria Constanţa, definitivă prin decizia civilă nr. 1992/7.12.2021 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă (dosar nr. x/2020), pârâtul Municipiul Constanţa (şi nu Instituţia Prefectului sau Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Constanţa) a fost cel obligat să îşi dea consimţământul în vederea eliberării sumei menţionate de către E. - Sucursala Constanţa, unde fusese consemnată, către persoana vătămată.

De asemenea, s-a reţinut contravaloarea lipsei de folosinţă a suprafeţei de teren rămasă după expropriere, care a avut loc anterior săvârşirii infracţiunii, faţă de împrejurarea că persoana vătămată nu putea folosi şi suprafaţa de teren expropriată, pentru care se calculase o justă despăgubire şi pierduse dreptul de proprietate independent de punerea în executare a hotărârii judecătoreşti prin care se dispusese reconstituirea acestuia potrivit Legii nr. 18/1991.

Având în vedere că activitatea infracţională a inculpatului s-a desfăşurat în perioada martie 2016 - 6 iulie 2017, perioada de timp pentru care persoanei vătămate nu i s-au emis în continuare titlurile de proprietate fiind imputabilă Instituţiei Prefectului şi Comisiei Judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Constanţa, care nu au mai fost conduse de inculpat, Curtea a apreciat nerelevantă pentru stabilirea pagubei produse prin infracţiune data punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva inculpatului, câtă vreme calitatea în care acesta putea comite fapta (respectiv, în exercitarea atribuţiilor de serviciu) încetase anterior.

Curtea a observat şi că, în legătură cu hotărârile instanţelor judecătoreşti pronunţate ulterior, invocate de inculpat în apărare, acesta, în perioada semnificativă de timp în care trebuia să pună în executare hotărârea judecătorească definitivă nu avea element reale, semnificative, care să îi permită să considere că hotărârea judecătorească civilă este greşită şi, oricum, chiar dacă ar fi putut avea unele suspiciuni în acest sens, ele au fost înlăturate în mod obiectiv prin numeroase alte hotărâri civile ulterioare şi, în ultimă instanţă, dacă ar fi avut o astfel de convingere în continuare, oricum nu putea să refuze pur şi simplu executarea hotărârii, mai ales în calitatea sa de cel mai înalt şi direct reprezentant al Guvernului României în teritoriu, ci să utilizeze exclusiv căile extraordinare de atac.

În condiţiile în care instituţia nu a invocat falsul unor înscrisuri în cursul procedurilor civile, care ar fi permis suspendarea judecăţii cauzelor civile în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., Curtea a apreciat că inculpatul nu putea să suspende de facto executarea hotărârii pentru acest motiv.

Totodată, a arătat şi că potrivit art. 430 alin. (5) din C. proc. civ., hotărârea atacată cu contestaţia în anulare sau revizuire îşi păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre şi prin urmare, inculpatul nu avea nicio justificare pentru a refuza executarea hotărârii judecătoreşti la momentul săvârşirii faptei, iar pretinse motive care ar părea confirmate după o lungă perioadă de timp, prin demersuri care nici nu au aparţinut inculpatului, nu puteau oricum justifica neexecutarea hotărârii judecătoreşti, înlăturarea puterii lucrului judecat şi forţei executorii putând fi făcută, chiar în aceste cazuri, numai pe căile legale extraordinare de atac, mai ales că nu exista niciun risc de înstrăinare a terenurilor, de vreme ce fusese instituit în mai multe rânduri sechestrul în cauzele penale.

Cu referire la individualizarea judiciară a pedepsei, Curtea a reţinut pericolul social al infracţiunii, reflectat în limitele de pedeapsă stabilite de legiuitor (majorate potrivit dispoziţiilor art. 309 din C. pen. şi art. 132 din Legea nr. 78/2000), precum şi împrejurările comiterii faptei şi urmările produse, circumstanţele personale ale inculpatului, în vârstă de 68 de ani, cu studii superioare juridice, care a negat comiterea infracţiunii, susţinând în continuare că persoanei vătămate nu i se cuvine terenul cu privire la care instanţa civilă a obligat Comisia Judeţeană al cărei preşedinte era la emiterea titlurilor de proprietate. Curtea nu a reţinut circumstanţe atenuante în ceea ce îl priveşte pe inculpat, neregăsindu-se în speţă niciuna dintre împrejurările enumerate la art. 75 din C. pen.

Circumstanţele personale ale inculpatului, constând în lipsa antecedentelor penale, formarea profesională şi funcţia ocupată sunt doar aparent favorabile acestuia, în opinia Curţii, dat fiind că tocmai aceste circumstanţe i-au permis inculpatului să ocupe funcţia pe care a exercitat-o în mod abuziv, cauzând vătămarea drepturilor precum şi o pagubă materială însemnată persoanei vătămate B..

Curtea a dat eficienţă însă, având în vedere vârsta înaintată a inculpatului, principiului umanismului dreptului penal orientând pedeapsa închisorii spre cuantumul minim prevăzut de lege.

În ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei, s-a arătat că nu sunt întrunite condiţiile privind suspendarea sub supraveghere a acesteia.

Curtea a considerat că natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului duc la concluzia existenţei unei nedemnităţi în exercitarea drepturilor de natură electorală prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, motiv pentru care exerciţiul acestora va fi interzis, fără a se impune interzicerea dreptului inculpatului de a alege, ci doar pe cel de a fi ales, având în vedere exigenţele CEDO, reflectate în Hotărârea din 6 octombrie 2005 şi în Hotărârea din 1 iulie 2008.

În ce priveşte latura civilă a cauzei, s-a reţinut îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, cuantumul prejudiciului material cauzat persoanei vătămate B. fiind de 3.138.028,23 RON, constând în contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului pentru care i s-a refuzat eliberarea titlului de proprietate, mai puţin suprafaţa expropriată.

În ceea ce priveşte daunele interese moratorii pentru întârzierea obligaţiei de a face constând în emiterea titlurilor de proprietate, estimate la valoarea de 515000 euro, s-a apreciat că acestea nu pot face obiectul acţiunii civile exercitate în procesul penal, fiind de competenţa exclusivă a instanţei civile, în cadrul procedurii speciale prevăzute art. 906 din C. proc. civ.

Cu privire la despăgubirile pentru repararea prejudiciilor morale, Curtea a reţinut că se justifică acordarea de daune morale în cuantum de 3.000 de euro, în compensarea traumelor psihice suferite de partea civilă B. ca urmare a faptei inculpatului, constând în profundul sentiment de injustiţie şi de incertitudine cauzat de faptul că autorităţile administrative au refuzat punerea în executare a hotărârilor definitive şi executorii ale instanţelor judecătoreşti ce îi erau favorabile, negându-i în mod constant şi punându-i sub semnul îndoielii dreptul de proprietate ce îi fusese recunoscut, prin mijloace ce au condus chiar la cercetarea sa în dosare penale.

Dincolo de prejudiciul moral incontestabil suferit de partea civilă şi de faptul că la stabilirea cuantumului daunelor morale nu are nici o importanţă starea materială a inculpatului sau a părţii civile, cuantumul despăgubirilor solicitate de aceasta este însă unul exagerat. În acest sens, Curtea a avut în vedere şi că scopul daunelor morale este în principiu acela de a oferi celor vătămaţi posibilitatea de a trece mai uşor peste suferinţa produsă, şi nu îmbogăţirea fără justă cauză a unor persoane, iar la stabilirea nivelului acestora nu se poate face abstracţie de elemente precum nivelul general de trai al societăţii şi condiţiile concrete socio-economice de la momentul acordării.

S-a constatat a fi întrunite, de asemenea, condiţiile răspunderii civile a comitentului (în calitate de parte responsabilă civilmente), în cauză - Instituţia Prefectului Judeţului Constanţa, pentru fapta prepusului - inculpatul A., precum şi condiţiile răspunderii civile solidare, fapta săvârşită de inculpatul A. având legătură cu atribuţiile sale de serviciu, în calitate de Prefect al Judeţului Constanţa şi Preşedinte al Comisiei Judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, fiind comisă chiar în exercitarea acestora.

În ceea ce priveşte măsurile asigurătorii, Curtea, având în vedere modalitatea de soluţionare a acţiunii civile, a apreciat că se impune menţinerea sechestrului asigurator dispus prin ordonanţa nr. 266/P/2016 din data de 13.02.2020 a P.Î.C.C.J. - D.N.A. - Serviciul Teritorial Constanţa, instituită cu privire la bunurile mobile şi imobile ale inculpatului până la concurenţa sumelor de 3.138.028,23 RON şi 3000 euro.

Împotriva deciziei penale nr. 512/P din data de 30.04.2025 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, au declarat recurs în casaţie inculpatul A. şi partea responsabilă civilmente Instituţia Prefectului Judeţului Constanţa, invocând cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

În motivarea cererii de recurs în casaţie, recurentul A., prin apărător ales, a solicitat admiterea recursului, suspendarea executării deciziei penale recurate, casarea deciziei atacate şi achitarea sa, invocând ca şi caz de casare art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

În susţinerea cererii sale, recurentul a arătat că, raportat la probatoriul administrat în cauză, instanţa de apel nu a identificat conduita ilicită imputată acestuia şi care s-ar circumscrie elementului material al infracţiunii de abuz în serviciu, iar cu privire la dispoziţiile din actele normative primare (în vigoare la data comiterii presupusei fapte) ce au fost reţinute de instanţa de apel ca neîndeplinite de recurent, acestea ar avea caracter general.

Recurentul a criticat faptul că prin decizia instanţei de apel se încearcă conturarea ideii că acesta ar fi trebuit să pună în executare o sentinţă civilă obţinută de partea civilă, ce a avut la bază înscrisuri constatate ulterior ca fiind false, hotărâre în privinţa căreia existau şi alte impedimente pentru a fi pusă în aplicare, iar în practică aceasta nu putea fi pusă în executare din cauza unor neconcordanţe evidente privind terenurile în discuţie.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, s-a opinat de către recurent că relevante sunt chiar declaraţiile martorilor specialişti care au stat inclusiv la baza imposibilităţii executării hotărârii în forma dată de instanţă, recurentul făcând trimitere în motivele scrise la declaraţiile martorilor F., secretar al Comisiei Judeţene de Fond Funciar Constanţa în perioada mai 2016- septembrie 2018, G., fost membru al Comisiei Locale de Fond Funciar Constanţa până în 2020, H., membru al Comisiei Locale de Fond Funciar Mihail Kogălniceanu din 2012, I., fost subprefect al judeţului Constanţa în perioada mai 2014- septembrie 2016 şi secretar al Comisiei Judeţene de Fond Funciar Constanţa până în iulie 2016, J., fost secretar al municipiului Constanţa şi al Comisiei Locale de Fond Funciar Constanţa până la pensionare (01 martie 2020), K., secretar al Comunei Mihail Kogălniceanu din 1998 şi al Comisiei Locale de Fond Funciar, L., fost director al OCPI Constanţa şi membru de drept al Comisiei Judeţene de Fond Funciar Constanţa, M., şef al Biroului Fond Funciar OCPI Constanţa în anul 2016, N., din anul 2002 activând în Comisia Judeţeană de Fond Funciar Constanţa şi în colectivul tehnic al acesteia, reprezentând Consiliul Judeţean Constanţa, fost consilier pe probleme de agricultură, O., fost inginer şef la OCPI Constanţa până în iulie 2020, P., şef al Serviciului Juridic la Prefectura Constanţa din aprilie 2016.

De asemenea, a precizat că hotărârea nu a putut fi pusă în executare nici până în prezent din cauza mai multor impedimente juridice, tehnice şi administrative evidenţiate chiar de martori, specialişti din cadrul OCPI şi ai comisiilor locale şi judeţene, din analiza înscrisurilor existente la dosarul cauzei rezultând fără echivoc faptul că principalul obstacol a fost neconcordanţa dintre suprafeţele şi amplasamentele menţionate în hotărârea judecătorească şi realitatea fizică a terenurilor.

A menţionat că aceste neconcordanţe au rezultat din chiar înscrisurile false pe care numita B. le-a folosit în faţa instanţelor civile, acestea din urmă neavând cunoştinţă de caracterul lor fals, ceea ce a condus la pronunţarea unor hotărâri în contradicţie cu situaţia de pe teren (amplasamentul din sentinţă nu există fizic, iar schiţele vechi şi raportul de expertiză al lui Q., anulate, au generat confuzii suplimentare), iar la momentul prezent toate actele depuse de B. în faţa instanţelor civile pentru a obţine terenul din Constanţa au fost declarate false, astfel cum ar rezulta şi din recenta ordonanţă de clasare nr. 10974/210/P/2023 din data de 09.04.2025, emisă de procurorul de caz din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa, care a dispus clasarea cauzei pe motivul intervenirii prescripţiei răspunderii penale, recunoscând totodată, în mod expres, că faptele care au făcut obiectul cauzei au fost comise şi că procesele-verbale de punere în posesie analizate au caracter fals.

Din perspectiva faptelor reţinute de procuror în cadrul dosarului penal nr. x/2023, recurentul a învederat că edificatoare ar fi declaraţiile următoarelor persoane audiate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, menţionate în cuprinsul ordonanţei de clasare: inculpata R., martorii K., S., T., H., U., rezultând că, în concret, membrii Comisiei Locale Mihail Kogălniceanu, condusă de numita V., în calitate de primar, au semnat procesele-verbale nr. x şi 779/25.01.2016, în absenţa unei documentaţii care să cuprindă schiţe ale terenurilor, planuri parcelare şi anexe validate, cu nesocotirea dispoziţiilor legale, săvârşind faptele pentru care s-au efectuat cercetări în cauză, însă au beneficiat de prescripţia răspunderii penale.

Recurentul a susţinut că declaraţiile martorilor din prezenta cauza, contrar celor reţinute de instanţa de apel, evidenţiază elementele faptice care au împiedicat emiterea titlurilor de proprietate în favoarea părţii civile B., neexistând vreo conduită a recurentului care să poată fi circumscrisă normei de incriminare în temeiul căreia a fost dispusă condamnarea, martorii ocupând funcţii cheie, persoane direct implicate în procesul de analiză şi validare a documentaţiei, iar prefectul atunci când emite sau, după caz, nu emite un titlu de proprietate, are în vedere şi referatele aparatului de specialitate.

S-a arătat că, din analiza dispoziţiilor legale invocate de instanţa de apel ca fiind încălcate, niciuna nu indică obligaţia recurentului de a emite titlul de proprietate atunci când există o hotărâre judecătorească care nu poate fi pusă în executare, acesta respectându-şi obligaţiile prevăzute de lege, solicitând în nenumărate rânduri găsirea unei soluţii şi folosindu-se de întreaga sa pricepere pentru a face tot ce legea permitea pentru ca hotărârea să fie pusă în aplicare.

A remarcat recurentul faptul că acesta nu a refuzat semnarea unui titlu de proprietate, fiind imposibilă emiterea lui, imposibilitate constatată chiar de funcţionarii din aparatele de specialitate implicaţi direct în efectuarea demersurilor necesare, astfel încât nici măcar până la momentul formulării prezentului recurs în casaţie nu a putut fi eliberat titlul de proprietate din cauza discrepanţelor dintre hotărârea judecătorească şi realitatea din teren.

În esenţă, prin cererea de recurs în casaţie, recurenta Instituţia Prefectului Judeţului Constanţa a arătat că hotărârea penală atacată reţine în mod greşit existenţa unor fapte de abuz în serviciu, deşi condiţiile laturii obiective ale infracţiunii nu sunt îndeplinite.

La data presupusei fapte, punerea în executare a sentinţei civile definitive era imposibilă din punct de vedere juridic, întrucât asupra terenului ce făcea obiectul titlurilor de proprietate existau alte litigii civile referitoare la dreptul de proprietate şi delimitare, deci nu se putea emite un titlu de proprietate valabil fără o identificare topografică certă; într-un dosar penal distinct, instanţa dispusese anularea raportului de expertiză topografică şi a schiţei topografice, aferente terenului pentru care trebuiau emise titlurile de proprietate, constatând neconcordanţe grave în identificarea amplasamentului şi, deşi expertul a fost achitat, instanţa a înlăturat proba esenţială în baza căreia trebuia să se pună în executare hotărârea civilă, pentru ca ulterior o instanţă civilă să constate această imposibilitate de executare şi să dispună suspendarea punerii în executare până soluţionarea definitivă a acestor litigii, iar emiterea titlurilor în această situaţie ar fi fost nelegală, şi nu un act de abuz în serviciu.

Partea responsabilă civilmente a menţionat că toate dispoziţiile legale reţinute ca fiind încălcate de inculpat în exercitarea atribuţiilor de serviciu au un caracter general, impersonal şi nu unul imperativ, prin care să se impună o anumită conduită de urmat şi respectat, fiind obligatoriu să se identifice atribuţiile de serviciu stabilite prin norme primare, în exercitarea cărora inculpatul a comis fapta, nefiind suficiente indicarea unor prevederi cu caracter general şi simpla stabilire a faptului că persoana avea calitatea de preşedinte al Comisiei Judeţene de Fond Funciar Constanţa în perioada analizată.

S-a mai criticat că nu au fost identificate obligaţiile legale concrete ale comisiilor de fond funciar (locale/judeţene), pe de o parte, iar, pe de altă parte, atribuţiile membrilor comisiei judeţene, precum şi a preşedintelui comisiei, cu indicarea temeiurilor legale care le reglementează, pentru a se putea stabili că inculpatul nu a îndeplinit atribuţiile de serviciu prevăzute de legislaţia primară, care au condus la săvârşirea infracţiunii imputate.

S-a susţinut că în decizia penală nu s-a reţinut modalitatea legală de urmat pentru emiterea titlurilor de proprietate, respectiv dacă inculpatul avea posibilitatea de a emite aceste acte fără o documentaţie prealabilă, şi, totodată, care sunt atribuţiile legale încălcate prin această omisiune, considerându-se că acţiunile întreprinse de inculpat în calitate de prefect, respectiv demararea unor proceduri judiciare, au reprezentat o tergiversare a punerii în executare a sentinţei, ceea ce a fost interpretat ca element material al infracţiunii de abuz în serviciu.

De asemenea, partea responsabilă civilmente a arătat că instanţa civilă a confirmat definitiv că executarea obligaţiei de emitere a titlului de proprietate nu este posibilă, sens în care a dispus suspendarea hotărârii judecătoreşti prin care se obliga la emiterea titlului de proprietate, astfel că nu se poate imputa prefectului o presupusă inacţiune sau tergiversare abuzivă când însăşi instanţele judecătoreşti au constatat imposibilitatea executării.

Prin urmare, inculpatul, în calitate de prefect, nu a împiedicat executarea hotărârii judecătoreşti, ci demersurile întreprinse de acesta au urmărit asigurarea unei puneri în executare corecte şi conforme cu dispoziţiile legale.

A învederat că însăşi partea civilă a cunoscut că nu existau planuri parcelare avizate şi nici documentaţie cadastrală completă pentru emiterea titlului de proprietate, atât la nivelul anilor 2016 - 2017, când inculpatul exercita mandatul de prefect, cât şi ulterior, aceasta, la rândul său, efectuând demersuri judiciare în acest sens, astfel că partea civilă nu poate pretinde existenţa unui prejudiciu cauzat prin inacţiunea prefectului, atâta vreme cât imposibilitatea executării era obiectivă, cunoscută şi nu poate fundamenta răspunderea penală a inculpatului pe o situaţie de fapt pe care chiar partea pretins vătămată a admis-o ca impediment legal real.

A solicitat admiterea recursului, suspendarea executării deciziei penale recurate, casarea deciziei atacate şi în rejudecare achitarea inculpatului cu consecinţa înlăturării obligaţiei la plata prejudiciului stabilit în cauză.

Recurenta parte responsabilă civilmente Instituţia Prefectului Judeţului Constanţa a formulat şi concluzii scrise referitor la cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., reluând prin acestea argumentele din propria cerere de recurs în casaţie formulată.

Intimata B. a formulat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului în casaţie, ca nefondat, motivat de faptul că argumentele recurenţilor vizează netemeinicia hotărârii recurate, şi nu legalitatea acesteia.

Prin încheierea din data de 23 septembrie 2025, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a admis, în principiu, cererile de recurs în casaţie formulate de recurenţii A. şi Instituţia Prefectului Judeţului Constanţa împotriva deciziei penale nr. 512/P din data de 30.04.2025 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2020 şi a trimis cauza la Completul 5 în vederea soluţionării.

Prin încheierea menţionată s-au admis în principiu cererile de recurs în casaţie referitor la cazul de casare prevăzut în dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., respectiv "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală", raportat la susţinerile recurenţilor care aduc în discuţie absenţa elementului obiectiv propriu infracţiunii analizate, ce se circumscriu formal cazului de casare invocat.

Analizând recursurile în casaţie declarate de recurenţii A. şi Instituţia Prefectului Judeţului Constanţa în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, în temeiul art. 448 alin. (1) din C. proc. pen. Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte precizează că potrivit C. proc. pen., recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat şi care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din acelaşi cod, pe calea recursului în casaţie instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat şi excede cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu - zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Aşadar, recursul în casaţie are ca scop verificarea conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.

Pe cale de consecinţă, recursul în casaţie nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, aşa încât, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator şi să stabilească o situaţie de fapt diferită de cea menţionată în hotărârile atacate.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, când recursul a constituit o cale de atac ordinară, în noua reglementare, recursul în casaţie a devenit o cale extraordinară de atac, revenindu-se astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicţie, pornindu-se de la teza potrivit cu care, în această cale de atac, nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac doar aprecieri asupra hotărârii date şi dacă ea corespunde sau nu legii.

Recursul în casaţie reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a ilegalităţilor şi nu are ca obiect rezolvarea unei acţiuni penale, ci desfiinţarea sentinţelor şi deciziilor care sunt contrare legii.

În această procedură nu se judecă raportul juridic dedus judecăţii în faţa primei instanţe ori în apel, ci se judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, în cazuri şi condiţii expres prevăzute de lege.

Recursul în casaţie nu poate fi introdus decât în cazul unor erori de drept, dintre acestea patru fiind cazuri întemeiate pe încălcări ale legii penale - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; nu s-a constatat graţierea sau în mod greşit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost graţiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal - şi un singur caz având ca temei încălcări ale legii procesual penale - încălcarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente.

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., acesta este incident în situaţia în care "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cazul de casare menţionat vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei.

Dispoziţiile menţionate exclud din sfera de analiză a instanţei de recurs situaţia de fapt şi modalitatea de interpretare a probatoriului, în acest stadiu verificându-se exclusiv doar dacă faptele, astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel sunt prevăzute ca infracţiuni, respectiv dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc din punct de vedere obiectiv elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului.

Deopotrivă, prevederile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., nu permit o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator şi, pe această cale, stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Verificările pe care instanţa de recurs în casaţie le face din perspectiva noţiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita inculpatului este prevăzută de norma de incriminare, cât şi condiţiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă şi elementele de conţinut ale incriminării sub aspectul laturii obiective.

În raport de consideraţiile teoretice expuse anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că starea de fapt reţinută cu titlu definitiv de către instanţa de apel, în ceea ce-l priveşte pe recurentul A., constă în aceea că în perioada martie 2016 - 6 iulie 2017, în calitate de Prefect al Judeţului Constanţa şi Preşedinte al Comisiei Judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a împiedicat eliberarea titlurilor de proprietate către persoana vătămată B., prin refuzul nejustificat de a valida propunerile Comisiei Locale Mihail Kogălniceanu şi prin neluarea oricărei măsuri pentru remedierea eventualelor neconcordanţe sau lipsuri în cadrul documentaţiei, privând-o pe persoana vătămată B. de posibilitatea exercitării prerogativelor dreptului de proprietate, recunoscut de instanţă, şi cauzându-i o pagubă constând în contravaloarea lipsei de folosinţă a acestui teren în cuantum de 3.138.028,23 RON, asigurându-i, corelativ, numitului C. folosinţa terenului în suprafaţă de 19 hectare, amplasat în intravilanul municipiului Constanţa, şi încasarea unor sume de bani cu titlul de arendă, de la societatea D. S.R.L.

În cauză, Înalta Curte reţine că sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, astfel cum este incriminată de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 309 din C. pen.

Astfel, potrivit art. 297 alin. (1) din C. pen. infracţiunea de abuz în serviciu constă în "Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act prevăzut de o lege, o ordonanţă a Guvernului, o ordonanţă de urgenţă a Guvernului sau de un alt act normativ care, la data adoptării, avea putere de lege ori îl îndeplineşte cu încălcarea unei dispoziţii cuprinse într-un astfel de act normativ, cauzând astfel o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice".

Art. 132 din Legea nr. 78/2000 se referă la infracţiunilor de abuz în serviciu sau de uzurpare a funcţiei, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, iar art. 309 din C. pen. la faptele prevăzute în art. 295, art. 297, art. 298, art. 300, art. 303, art. 304, art. 306 sau art. 307 care au produs consecinţe deosebit de grave.

Aşadar, elementul material al infracţiunii de abuz în serviciu se realizează fie printr-o inacţiune, fie printr-o acţiune, respectiv neîndeplinirea unui act prevăzut de o lege, o ordonanţă a Guvernului, o ordonanţă de urgenţă a Guvernului sau de un alt act normativ care, la data adoptării, avea putere de lege ori îndeplinirea actului cu încălcarea unei dispoziţii cuprinse într-o lege, o ordonanţă a Guvernului, o ordonanţă de urgenţă a Guvernului sau de un alt act normativ care, la data adoptării, avea putere de lege.

În sensul textului art. 297 din C. pen., prin "act" se înţelege acea operaţie care trebuie efectuată de funcţionarul public în exercitarea atribuţiilor de serviciu.

Prin acţiuni, în modalitatea variantei tip, forma de bază, subiectul activ în cadrul atribuţiilor de serviciu îndeplineşte un act cu încălcarea legii, iar prin inacţiuni, acelaşi subiect activ, nu îndeplineşte un act cauzând o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice.

Prin "interes legitim" în sensul normei de incriminare se înţelege acea dorinţă, preocupare a persoanei fizice sau juridice de a obţine un anumit avantaj, profit, folos.

Prin termenul vătămare, în sensul folosit în dispoziţia art. 297 din C. pen., se înţelege acea afectare, lezare fizică, psihică ori materială pentru persoana fizică şi materială pentru persoana juridică.

Paguba cauzată persoanei fizice sau juridice trebuie să fie certă, efectivă, bine determinată, întrucât şi în raport de acest criteriu se apreciază dacă fapta prezintă sau nu un anumit grad de pericol social.

Prin expresia "nu îndeplineşte un act" se înţelege acea activitate prin care funcţionarul public omite, nu efectuează un act care trebuia să fie îndeplinit potrivit atribuţiilor de serviciu, adică un act ce cădea în sarcina sa de realizare, iar prin expresia "îndeplineşte actul cu încălcarea legii" se înţelege că funcţionarul public deşi îndeplineşte actul ce intră în atribuţiile sale de serviciu, acea îndeplinire contrară legii, cu nerespectarea legii.

Acţiunea sau inacţiunea funcţionarului public se referă la un act ce nu este îndeplinit sau este îndeplinit cu încălcarea legii, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.

Pentru existenţa infracţiunii nu prezintă importanţă dacă funcţionarul public şi-a încălcat una sau mai multe îndatoriri de serviciu.

Acţiunile/inacţiunile examinate mai sus constituie elementul material al infracţiunii de abuz în serviciu, potrivit dispoziţiei din art. 297 din C. pen., alături de îndeplinirea unei cerinţe esenţiale şi anume, fapta să fie comisă de un funcţionar public, în exercitarea atribuţiilor de serviciu.

Urmarea imediată a acţiunii/inacţiunii care constituie elementul material la modalitatea tip constă în crearea unei pagube sau vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice.

Suprapunând aceste elemente peste starea de fapt reţinută de către instanţa de apel prin decizia recurată, Înalta Curte constată că elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave corespund faptelor reţinute în concret în sarcina recurentului. Astfel, verbum regens al infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave pentru care recurentul a fost condamnat este reprezentat de înacţiunea acestuia, în calitate de prefect al Judeţului Constanţa, de a elibera persoanei vătămateă B. titlurile de proprietate asupra unor terenuri în suprafaţă de 19 ha amplasate pe malul lacului Siutghiol, dispusă prin sentinţa civilă nr. 8566/01.04.2010 a Judecătoriei Constanţa, definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 274/22.02.2011 a Tribunalului Constanţa.

Înalta Curte nu va reţine afirmaţia recurentului potrivit căreia textele legale indicate de către instanţa de apel ar fi generale, deci nu s-ar putea reţine nerespectarea acestora de către inculpat ca cerinţă esenţială a elementului material al abuzului în serviciu.

În esenţă, în sarcina inculpatului s-a reţinut că nu a îndeplinit un act, deşi era obligat prin lege să-l îndeplinească. În concret, potrivit art. 14 din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară, (în vigoare la data comiterii faptei, în prezent preluate în art. 18 alin. (1) din Legea nr. 304/2022), Hotărârile judecătoreşti trebuie respectate şi aduse la îndeplinire în condiţiile legii.

Or, prin sentinţa civilă nr. 8566 din 01 aprilie 2010 Judecătoria Constanţa s-a admis acţiunea reclamantei B., cu consecinţa constatării nulităţii absolute a titlurilor de proprietate 2682 şi 2683 din 03 ianuarie 2006 emise pe numele reclamantei. Soluţia a rămas irevocabilă conform deciziei civile nr. 274 din 22 februarie 2011 a Tribunalului Constanţa, care a admis recursul reclamantei şi a modificat în parte soluţia fondului, în sensul că pârâta Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Constanţa a fost obligată la emiterea titlurilor de proprietate.

Prin urmare, inculpatul în perioada în care a fost preşedintele comisie nu a îndeplinit actele care-i reveneau, tot potrivit legii, pentru respectarea şi aducerea la îndeplinire a hotărârii judecătoreşti, obligaţie concretă prevăzută de art. 14 din Legea nr. 302/2004, în vigoare la data faptei.

Urmarea imediată a constat în privarea persoanei vătămate B. de posibilitatea exercitării prerogativelor dreptului de proprietate, recunoscut de instanţă şi în cauzarea unei pagube constând în contravaloarea lipsei de folosinţă a acestui teren în cuantum de 3.138.028,23 RON, asigurându-i, corelativ, numitului C. folosinţa terenului în suprafaţă de 19 hectare, amplasat în intravilanul municipiului Constanţa şi încasarea unor sume de bani cu titlul de arendă, de la societatea D. S.R.L.

Legătura de cauzalitate între elementul material şi urmarea imediată a rezultat din materialitatea faptei, starea de pericol fiind generată prin inacţiunea a recurentului.

Se observă că cerinţa specială cerută de norma de incriminare este îndeplinită îm speţă, recurentul având calitatea de funcţionar public în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) din C. pen., respectiv prefect al Judeţului Constanţa şi în această calitate a comis fapta de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave.

De asemenea, se constată că prin inacţiunea sa, inculpatul A., în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu a îndeplinit acte prevăzute de acte normative primare şi chiar a încălcat dispoziţii cuprinse în astfel de acte normative, cauzând astfel o pagubă ori o vătămare drepturilor persoanei vătămate B. şi obţinând un folos necuvenit pentru C.. Inculpatul a încălcat următoarele dispoziţii din actele normative primare: art. 1 alin. (3), art. 5 lit. a), art. 19 din Legea nr. 340/2004, (în vigoare la data comiterii faptei, ulterior abrogată prin O..U.G. nr. 57/2019, privind Codul administrativ); art. 12 alin. (2) şi art. 51 din Legea nr. 18/1991; art. 4 alin. (1) lit. a), art. 6, art. 36 şi art. 79 alin. (4) din H.G. nr. 890/2005, art. 16 din Legea nr. 304/2004 (în vigoare la data comiterii faptei, în prezent preluate în art. 18 alin. (1) din Legea nr. 304/2022).

Prin urmare, Înalta Curte analizează incidenţa motivului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., invocat de recurent exclusiv în limitele lipsei prevederii în legea penală a faptei pentru care a fost condamnat recurentul, precum şi tipicitatea obiectivă a acesteia, reamintind că statuarea asupra chestiunilor care implică reevaluarea materialului probator nu poate face obiectul acestei căi extraordinare de atac.

Prin raportare la aceste exigenţe legale, Înalta Curte reţine că recurentul A., prin criticile vizând neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii deoarece, tinde la reinterpretarea probelor şi la stabilirea unei situaţii de fapt diferită de cea care a fost valorificată cu titlu definitiv de către instanţa de apel, aspect nepermis dată fiind natura juridică a recursului în casaţie de cale extraordinară de atac exclusiv de drept.

Astfel, recurentul A., deşi afirmă că instanţa de apel nu a identificat conduita ilicită imputată acestuia şi care s-ar circumscrie elementului material al infracţiunii de abuz în serviciu şi nici dispoziţiile din actele normative primare încălcate (în vigoare la data comiterii presupusei fapte), face trimitere la o serie de declaraţii de martori, membri în Comisia Judeţeană de Fond Funciar Constanţa, Comisia Locală de Fond Funciar Constanţa şi OCPI Constanţa, care au constatat că hotărârea judecătorească ce obliga la emiterea titlurilor de proprietate nu putea fi pusă în executare din cauza mai multor impedimente juridice, tehnice şi administrative.

Mai mult, Înalta Curte observă că recurentul A. efectuează o analiză a conduitei sale infracţionale raportându-se la un moment ulterior perioadei infracţionale martie 2016 - 6 iulie 2017 şi la nişte acte judiciare, ordonanţe şi hotărâri judecătoreşti care au fost emise după consumarea infracţiunii care face obiectul judecăţii, or analiza conduitei infracţionale a recurentului trebuie realizată strict la momentul la care acesta a ocupat funcţia de prefect şi în baza hotărârilor judecătoreşti existente atunci în fiinţă şi pe care acesta avea obligaţia să le respecte.

Criticile recurentului A. cum că nu este îndeplinită nici condiţia existenţei formei de vinovăţie, respectiv intenţia în săvârşirea faptei, nu pot fi primite dat fiind specificul acestei căi de atac prin care elementul intenţional în săvârşirea faptei pentru care a fost condamnat recurentul sau existenţa unei cauze justificative nu pot fi supuse analizei în cadrul acestui demers judiciar.

În ceea ce priveşte recursul în casaţie declarat de recurenta Instituţia Prefectului Judeţului Constanţa, Înalta Curte constată că aceasta în mare parte a invocat aceleaşi argumente ca şi recurentul A., la care instanţa a răspuns mai sus, adăugând în plus că nu au fost identificate obligaţiile legale concrete ale comisiilor de fond funciar (locale/judeţene), pe de o parte, iar, pe de altă parte, atribuţiile membrilor comisiei judeţene, precum şi a preşedintelui comisiei, cu indicarea temeiurilor legale care le reglementează, pentru a se putea stabili că inculpatul nu a îndeplinit atribuţiile de serviciu prevăzute de legislaţia primară, care au condus la săvârşirea infracţiunii imputate.

Relativ la această critică, Înalta Curte constată că recurenta Instituţia Prefectului Judeţului Constanţa încearcă să mute activitatea infracţională în sarcina comisiilor de fond funciar (locale/judeţene), ignorând prevederile legale care îl obligau pe prefect, în calitatea sa de preşedinte al Comisiei Judeţene de Fond Funciar Constanţa la respectarea hotărârii judecătoreşti care are putere de lege şi la emiterea titlurilor de proprietate conform acestei hotărâri, după care se adresa justiţiei pentru anularea lor.

În concluzie, criticile recurenţilor A. şi Instituţia Prefectului Judeţului Constanţa nu pot fi primite de instanţă, fiindcă în realitate aceste critici urmăresc stabilirea unei alte situaţii de fapt, prin reinterpretarea probelor administrate în cauză, ceea ce este contrar scopului prevăzut de lege pentru recursul în casaţie, acela de a verifica legalitatea unei hotărâri definitive. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu - zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de recurentul A. şi recurenta Instituţia Prefectului Judeţului Constanţa împotriva deciziei penale nr. 512/P din data de 30.04.2025, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2020.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurenţii la plata sumei de câte 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de recurentul A. şi recurenta Instituţia Prefectului Judeţului Constanţa împotriva deciziei penale nr. 512/P din data de 30.04.2025, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2020.

Obligă recurenţii la plata sumei de câte 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 octombrie 2025.