Drug Conviction Upheld; Voluntary Desistance and Self-Denunciation Claims Rejected

Şedinţa publică din data de 21 octombrie 2025

Deliberând asupra recursului în casaţie formulat de recurentul A., reţine următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 26 din data de 14 martie 2025 pronunţată de Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2024, în baza art. 396 alin. (2) şi (10) din C. proc. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 61 alin. (3) lit. b) din C. pen., s-a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsă amenzii penale în cuantum de 2000 RON (100 zile amenda x 20 RON), pentru săvârşirea infracţiunii de deţinere de droguri de risc în vederea consumului propriu, fără drept, prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 396 alin. (2) şi (10) din C. proc. pen. cu aplicarea art. 33 şi art. 5 din C. pen., s-a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsă de 1 an şi 2 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la trafic internaţional de droguri de risc, prevăzută de art. 32 din C. pen. raportat la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 67 din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o durată de 2 ani.

În baza art. 65 din C. pen., i s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen.

În baza art. 39 alin. (1) lit. d) din C. pen., s-a dispus contopirea pedepselor aplicate, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa închisorii de 1 an şi 2 luni închisoare la care s-a adăugat în întregime pedeapsa amenzii penale în cuantum de 2.000 RON (100 zile amenda x 20 RON).

În baza art. 45 alin. (1) din C. pen., i s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o durată de 2 ani.

În baza art. 45 alin. (5) din C. pen., i s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen.

În baza art. 91 din C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei închisorii de 1 an şi 2 luni, pe durata termenului de supraveghere de 3 ani, stabilit conform art. 92 din C. pen.

Conform art. 93 din C. pen., pe durata termenului de supraveghere inculpatul a fost obligat să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Dolj la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere inculpatul a fost obligat să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere inculpatul a fost obligat să presteze o muncă neremunerată pe o perioadă de 90 zile la una dintre următoarele entităţi din comunitate - Primăria comunei Perişor sau Şcoala "Henry Coandă" Perişor.

În baza art. 404 alin. (2) din C. proc. pen., i s-a atras atenţia inculpatului asupra cazurilor de revocare a suspendării executării pedepsei prevăzute de art. 96 din C. pen. - nerespectarea măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor impuse, săvârşirea unei noi infracţiuni pe parcursul termenului de supraveghere.

S-a constatat că fiind suspendată executarea pedepsei accesorii, urmând a fi executată doar în cazul în care pedeapsa închisorii va fi executată în regim privativ de libertate.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 494/A din data de 25 iunie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., s-a admis apelul declarat de inculpatul apelant A. împotriva sentinţei penale nr. 26 din data de 14 martie 2025 pronunţate de Tribunalul Bihor, ce a fost desfiinţată în parte şi în rejudecare:

S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 1 an şi 2 luni închisoare şi 2.000 RON amendă penală în pedepse componente de 1 an şi 2 luni închisoare şi de 2.000 RON amendă penală, ce au fost repune în individualitate.

S-a reţinut în favoarea inculpatului A. circumstanţa atenuantă judiciară prevăzută de art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen.

În baza art. 396 alin. (2) şi (10) din C. proc. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 61 alin. (3) lit. b) din C. pen., s-a redus cuantumul amenzii penale aplicate inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de deţinere de droguri de risc în vederea consumului propriu, fără drept, prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen., de la 2.000 RON (100 zile amenda x 20 RON) la 1.000 RON (50 zile amendă x 20 RON).

În baza art. 396 alin. (2) şi alin. (10) din C. proc. pen., cu aplicarea art. 33 din C. pen. şi art. 5 din C. pen., s-a redus pedeapsa aplicată aceluiaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la trafic internaţional de droguri de risc, prevăzută de art. 32 din C. pen. raportat la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen., de la 1 an şi 2 luni închisoare la 1 an închisoare.

S-a menţinut pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, aplicată inculpatului A., pe o durată de 2 ani.

S-a menţinut pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen. aplicată inculpatului A..

În baza art. 39 alin. (1) lit. d) din C. pen., s-a dispus contopirea pedepselor aplicate, rezultând pedeapsa de 1 an închisoare la care s-a adăugat în întregime pedeapsa amenzii penale în cuantum de 1.000 RON (50 zile amenda x 20 RON), urmând ca inculpatul A. să execute în final pedeapsa de: 1 an închisoare şi pedeapsa de 1.000 RON amendă penală.

În baza art. 45 alin. (1) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o durată de 2 ani, care se execută potrivit art. 68 alin. (1) lit. b) din C. pen.

În baza art. 45 alin. (5) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen., care se execută dacă pedeapsa devine executabilă.

S-a menţinut dispoziţia primei instanţe privind suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei închisorii de 1 an şi s-a redus termenul de supraveghere, stabilit conform art. 92 din C. pen., de la 3 ani la 2 ani.

S-au menţinut celelalte dispoziţii privind obligaţiile şi măsurile de supraveghere stabilite în sarcina inculpatului A..

S-a redus durata muncii neremunerate pe care inculpatul A. o prestează pe perioada termenului de supraveghere în una dintre următoarele entităţi din comunitate - Primăria comunei Perişor sau Şcoala "Henry Coandă" Perişor, jud. Dolj, de la 90 de zile la 60 de zile.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.

Pentru a decide astfel, Curtea a constatat că în mod corect instanţa de fond a reţinut starea de fapt şi a stabilit vinovăţia inculpatului pe baza unei juste aprecieri a probelor administrate în cauză, dând faptelor comise de către acesta încadrarea juridică corespunzătoare, concluzionând că inculpatul A., în data de 03.12.2021, în jurul orei 00:13, pe sensul de ieşire din România spre Ungaria în PTF Borş II, a deţinut asupra sa, fără drept, o cantitate de 0,13 grame cannabis şi o ţigară ce conţinea THC, destinate consumului propriu, faptă ce întruneşte toate elementele de tipicitate obiectivă şi subiectivă ale infracţiunilor de deţinere de droguri de risc în vederea consumului propriu, fără drept, prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 şi tentativă la trafic internaţional de droguri de risc, prevăzută de art. 32 din C. pen., raportat la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen.

Curtea a arătat că nu este suficient ca subiectul activ al infracţiunii (o persoană fizică) să fie consumator de droguri, atâta timp cât acţiunea de deţinere a drogurilor, fără drept, nu este dovedită, însă, în cauză s-a reţinut că deţinerea a fost probată.

Din procesul-verbal de constatare a reieşit că analiza de risc s-a efectuat după ce inculpatul a fost legitimat şi întrebat dacă deţine obiecte interzise de lege, acesta declarând că deţinea canabis, astfel, în momentul adresării întrebării, inculpatul nu era bănuit de comiterea vreunei infracţiuni.

Chiar dacă iniţial agentul de poliţie nu urmărea să efectueze un control al autoturismului inculpatului şi al bunurilor transportate, Curtea a stabilit că inculpatul a fost legitimat tocmai pentru că a oprit lângă două persoane care erau supuse unui control amănunţit şi ulterior nu ar fi declarat drogurile dacă nu ar fi fost întrebat de către agent dacă deţine bunuri sau substanţe de natură interzisă care contravin normelor legale.

Curtea a opinat că, practic, pentru a preîntâmpina un eventual control în cadrul căruia să fie depistate drogurile, întrebarea adresată de poliţistul de frontieră a declanşat reacţia de prudenţă a inculpatului care a declarat imediat că deţine 2 plicuri cu cannabis în tocul de ochelari de soare.

Curtea a apreciat că nu sunt incidente dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 143/2000 pentru a opera încetarea procesului penal aşa cum în mod eronat a solicitat inculpatul, având în vedere că, potrivit acestui text de lege, nu se pedepseşte persoana care a comis una dintre infracţiunile prevăzute la art. 2-9 şi care, mai înainte de a fi începută urmărirea penală, denunţă autorităţilor participarea sa la comiterea infracţiunii, contribuind astfel la identificarea şi tragerea la răspundere penală a autorului sau a celorlalţi participanţi, iar pentru a fi incidentă această cauză de nepedepsire legea impune următoarele condiţii stricte: persoana care a comis una dintre infracţiunile prevăzute la art. 2-9; să nu fi fost începută urmărirea penală; să denunţe participarea sa la comiterea infracţiunii; să existe o participaţie la comiterea infracţiunii; să contribuie prin denunţare la identificarea şi tragerea la răspundere penală a autorului sau a celorlalţi participanţi.

Curtea a arătat că primele două condiţii sunt îndeplinite, însă celelalte trei nu sunt îndeplinite în cauză, întrucât infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului au fost comise de un autor unic, respectiv inculpatul, iar potrivit C. pen. autorul nu mai este considerat participant la comiterea faptei pe care el o săvârşeşte în mod nemijlocit, conceptul de participant putând fi întrebuinţat doar în ipoteza persoanelor care se asociază la comiterea faptei, având fie contribuţii secundare în raport de cea a autorului (instigator, complice), fie contribuţii echivalente în ipoteza în care mai multe persoane execută împreună, nemijlocit, fapta (coautori).

Deşi s-a autodenunţat înainte ca fapta să fie descoperită sau să existe date certe că ar fi fost constatate infracţiunile privind regimul drogurilor, Curtea a apreciat că inculpatul nu a contribuit şi nu avea cum să contribuie la identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor participanţi, scopul acestei cauze de nepedepsire fiind tocmai combaterea fenomenului drogurilor şi a reţelelor de traficanţi, conduita inculpatului neatingând aceste obiective.

Curtea a opinat că dacă legiuitorul ar fi dorit să aplice cauza de nepedepsire şi în cazul infracţiunilor cu autor unic, o astfel de condiţie nu şi-ar fi mai fi avut raţiunea, fiind evident că persoana care formulează un denunţ este implicit identificată şi s-ar ajunge la un nonsens, în sensul că nu s-ar pedepsi persoana (...) contribuind astfel la tragerea la răspunderea penală a propriei persoane.

Curtea a considerat că aceste cauze de nepedepsire sunt prevăzute de lege în situaţii excepţionale, iar în cazul infracţiunilor de trafic de droguri, interesul legiuitorului a fost de a destructura reţelele (organizate sau nu) de infractori, în schimbul impunităţii oferite persoanelor care se autodenunţă şi, în acelaşi timp, contribuie la identificarea şi tragerea la răspundere penală a celorlalte persoane, care altfel ar rămâne în câmpul infracţional şi ar continua sau perfecţiona modul de operare.

În interpretarea contrară, Curtea a opinat că această prevedere ar putea reprezenta o încurajare a fenomenului infracţional reprezentat de traficul de droguri, având în vedere posibilitatea ca orice persoană care a comis o infracţiune de trafic şi cunoaşte că fapta sa ar putea fi descoperită să se autodenunţe, nu din motive de conştientizare a gravităţii faptelor sau ca urmare a desistării, ci conjunctural, după care să continue să comită astfel de infracţiuni.

Totodată, Curtea a apreciat că nu este justificat ca o persoană care denunţă şi ajută la tragerea la răspundere penală a persoanei de la care a cumpărat anterior drogurile (în contextul prinderii în timp ce vindea o parte din cantitatea respectivă altor consumatori) să beneficieze doar de reducerea cu jumătate a limitelor de pedeapsă pentru infracţiunea de trafic (constând în variantele alternative de oferire, punere în vânzare, vânzare, distribuire sau livrare) în condiţiile art. 15 din Legea nr. 143/2000, în timp ce, aceeaşi persoană să fie absolvită de răspundere penală dacă se autodenunţă cu privire la faptele de trafic comise, fără nicio contribuţie la identificarea şi tragerea la răspundere a altor persoane eventual implicate, în condiţiile art. 14.

S-a mai arătat şi că o interpretare contrară ar permite unei persoane, care a comis o infracţiune de trafic de droguri împreună cu alte persoane, să formuleze un denunţ în cuprinsul căruia să nu se refere şi la participaţia acestora din urmă, limitându-se doar la propria sa persoană şi contribuţie, fiind absurd ca acesta să mai beneficieze de cauza de nepedepsire în condiţiile în care nu a contribuit cu nimic la identificarea altor persoane (cu excepţia denunţătorului) care au comis fapte de trafic de droguri, în cadrul unei pluralităţi de infractori, indiferent de forma de participaţie (autor sau participant: coautor, instigator, complice).

Referitor la cauza de nepedepsire prevăzute de art. 34 alin. (1), sub forma desistării, Curtea a apreciat că nu este incidentă întrucât nu sunt întrunite cumulativ condiţiile prevăzute de lege, în sensul că, deşi există o întrerupere a actului de executare, ca urmare a faptului că inculpatul a fost identificat cu o cantitate de droguri înainte să treacă graniţa dinspre România spre Ungaria, totuşi, desistarea acestuia nu a fost una voluntară, ci a fost determinată de conduita autorităţilor vamale care anterior au efectuat un control amănunţit asupra unui autoturism şi a două persoane care călătoreau împreună cu inculpatul şi ulterior s-au limitat în a întreba inculpatul dacă deţine substanţe sau bunuri a căror deţinere contravine normelor legale.

Prin urmare, s-a considerat de instanţa de apel că sub presiunea intervenţiei organelor vamale inculpatul a recunoscut că deţine o cantitate de droguri şi tentativa de a trece graniţa a fost întreruptă, însă nu prin actul voluntar al inculpatului, ci sub constrângerea de a nu fi identificat prin activităţile de control specifice care se realizează la trecerea vămii, în contextul în care conducătorul autoturismului în persoana numitului B. şi C., în calitate de pasager, erau supuşi unui control amănunţit de către organele de frontieră, ca urmare a existenţei unui consemn TSE.

Faţă de criteriile de individualizare prevăzute de art. 74 din C. pen., Curtea a notat că în privinţa gravităţii faptelor, se reţine că tentativa la infracţiunea de trafic internaţional de droguri a vizat o singură acţiune de scoatere din ţară într-o modalitate simplă, neputându-se reţine că inculpatul ar fi realizat eforturi pentru ascunderea drogurilor, acesta urmărind propriul consum, fără alte beneficii şi cantitatea de droguri de risc care urma să fie scoasă din ţară este mică şi, în plus, la controlul de frontieră, la întrebarea generală adresată de agentul de poliţie de frontieră dacă deţine bunuri interzise de lege, inculpatul a recunoscut instantaneu deţinerea drogurilor în tocul de ochelari de soare, indicând natura drogurilor şi cantitatea acestora.

Curtea a constatat că modalitatea de achiziţie a reflectat periculozitate redusă a inculpatului care în antecedenţă nu a avut tangenţe cu consumul de droguri.

În concret, pentru ambele infracţiuni s-a constatat existenţa unui autodenunţ al inculpatului, fără efectul reglementat de art. 14 din Legea nr. 143/2000 şi s-a reţinut circumstanţa atenuantă judiciară prevăzută de art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen., apreciindu-se că împrejurările legate de faptele comise diminuează atât gravitatea infracţiunilor, cât şi periculozitatea infractorului.

Totodată, văzând şi existenţa de antecedente penale care nu atrag reţinerea stării de recidivă şi nici persistenţa în săvârşirea aceluiaşi gen de infracţiuni, vârsta acestuia - 36 de ani, cantitatea mică a substanţelor psihoactive deţinute, situaţia socială - muncitor necalificat în Slovacia şi familială a acestuia - căsătorit, nivelul de educaţie - liceale, starea de sănătate - bună, precum şi pericolul social relativ scăzut al faptelor, Curtea a apreciat că o pedeapsă cu amenda penală de 1.000 RON (50 zile amendă x 20 RON), respectiv de 1 an închisoare este de natură să ducă la realizarea funcţiilor şi a scopului pedepsei, respectiv cel punitiv şi de reeducare.

S-a considerat că nu se poate dispune amânarea aplicării pedepsei, dimpotrivă îndreptarea inculpatului se poate realiza doar prin aplicarea unei pedepse cu închisoarea de un an închisoare şi în acest mod acesta nu va mai săvârşi infracţiuni, impunându-se supravegherea conduitei inculpatului şi a respectării unor obligaţii potrivit dispoziţiilor prevăzute de art. 91 şi următoarele din C. pen.

Totodată, Curtea a reţinut că se impune şi reducerea cuantumului termenului de supraveghere de la 3 ani la 2 ani, această durată fiind suficientă pentru a asigura prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni şi reeducarea inculpatului, în sensul conştientizării gravităţii faptelor sale, precum şi că prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii timp de 60 zile este suficientă pentru a contribui la complinirea scopului pedepsei.

Împotriva deciziei penale nr. 494/A din data de 25.06.2025 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs în casaţie inculpatul A., invocând cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.

În motivarea cererii de recurs în casaţie recurentul A. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi încetarea procesului penal în raport de art. 16 alin. (1) lit. h) din C. proc. pen. atât în ceea ce priveşte infracţiunea de tentativă la trafic internaţional de droguri de risc, prevăzută de art. 32 raportat la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cât şi în ceea ce priveşte infracţiunea de deţinere în vederea consumului propriu, prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu referire faţă de ambele infracţiuni la cauza de nepedepsire prevăzută de art. 14 din Legea nr. 143/2000.

În subsidiar, în ceea ce priveşte infracţiunea de tentativă la trafic internaţional de droguri de risc, prevăzută de art. 32 raportat la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, să se dispună încetarea procesului penal în temeiul art. 16 alin. (1) lit. h) din C. proc. pen. şi în temeiul cauzei de nepedepsire a desistării, prevăzută de art. 34 alin. (1) din C. pen.. În măsura în care instanţa va constata imposibilitatea pronunţării unor soluţii de încetare a procesului penale, a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurentul a arătat că s-a autodenunţat înainte de a exista indicii cu privire la comiterea faptelor, respectiv înainte de a fi începută urmărirea penală, înainte ca fapta să fie descoperită sau să existe date certe cu privire la săvârşirea infracţiunilor reţinute, inculpatul contribuind activ la propria incriminare. A menţionat că este îndeplinită condiţia denunţării propriei fapte din perspectiva tuturor cerinţelor art. 14 din Legea nr. 143/2000, fapta fiind denunţată mai înainte de a se fi început urmărirea penală în cauză, inculpatul afirmând, ulterior interpelării agenţilor de poliţie, că are asupra sa o cantitate de canabis pentru consum propriu, sens în care dintr-un toc de ochelari a scos cantitatea de drog şi a predat-o agentului de frontieră, iar faptul că a fost interpelat în mod conjunctural de agentul de frontieră, sens în care a răspuns afirmativ, nu are absolut niciun efect asupra incidenţei art. 14 din Legea nr. 143/2000. S-a susţinut că tipicitatea tentativei la traficul internaţional de droguri de risc ar fi fost îndeplinită, eventual, în contextul unui răspuns negativ al inculpatului, care ar fi generat un control al autoturismului, soldat cu găsirea unor droguri asupra sa.

A arătat recurentul că nu exista niciun indiciu real că ar avea preocupări în sfera traficului de droguri, controlul realizat de agentul de frontieră nu era unul impus de lege şi nici nu avea caracter iminent în condiţiile în care a fost generat de oprirea unei alte maşini, în care se aflau numiţii B. şi C., iar urmare a legitimării acestora s-a procedat în ceea ce îi priveşte la un control mai amănunţit, iar faptul că inculpatul s-a oprit pentru a-i aştepta până la finalizarea procedurilor nu ar însemna că agenţii de poliţie cunoşteau deja că are droguri asupra sa şi s-ar fi generat obligativitatea efectuării unui control şi asupra recurentului.

S-a susţinut că reţinerea cauzei de nepedepsire doar în ipotezele în care există participaţie penală cu privire la săvârşirea uneia dintre infracţiunile expres prevăzute, aşa cum a apreciat instanţa de apel, ar echivala cu neaplicarea legii în ipoteza infracţiunilor comise de autor, deşi sunt săvârşite infracţiunile de la art. 2-9 din Legea nr. 143/2000, or interpretarea unui text legal trebuie realizată în aşa fel încât să producă efecte şi să asigure un tratament juridic egal şi nediscriminatoriu în faţa legii, iar, mai mult, însuşi textul de lege nu impune o limitare la infracţiunile comise în participaţie penală, astfel că autodenunţul care vizează propria persoană a denunţătorului nu poate fi exclus din sfera de aplicare a acestui text legal.

De asemenea, recurentul a arătat că în speţă sunt îndeplinite condiţiile art. 34 alin. (1) din C. pen. privind desistarea, având în vedere că inculpatul a predat de bună voie autorităţilor substanţa interzisă, înainte de descoperirea faptei de trafic internaţional de droguri de risc, astfel încât consumarea infracţiunii a fost împiedicată voluntar, aspect ce rezultă inclusiv din declaraţia de inculpat, acesta precizând că drogurile nu au fost găsite asupra sa, ci le-a predat de bunăvoie organelor de poliţie.

Prin încheierea din data de 23 septembrie 2025, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a admis, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 494/A din data de 25.06.2025 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2024 şi a trimis cauza la Completul 5 în vederea soluţionării.

Prin încheierea menţionată s-a admis în principiu cererea de recurs în casaţie referitor la cazul de casare prevăzut în dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., respectiv "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal", raportat la susţinerile recurentului care aduc în discuţie cazul de încetare a procesului penal referitor la desistarea autorului faptei şi autodenunţarea autorului faptei potrivit art. 14 din Legea nr. 143/2000, iar din perspectiva motivelor invocate în cererea de recurs în casaţie, se subsumează motivelor care se circumscriu formal ipotezei în care în mod greşit nu s-a dispus încetarea procesului penal în raport de Decizia CCR nr. 50/2025.

Analizând recursul în casaţie declarat de recurentul A., în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, în temeiul art. 448 alin. (1) din C. proc. pen. Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 din C. proc. pen., pe această cale instanţa examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate.

Se constată, astfel, că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi/sau apel intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii Înaltei Curţi învestită cu judecarea recursului în casaţie, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege şi invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situaţia factuală şi elementele care au circumstanţiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Cu alte cuvinte, recursul în casaţie nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., având, aşadar, ca scop exclusiv sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală şi nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor şi a vinovăţiei persoanei condamnate/achitate.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., reconfigurat prin Decizia CCR nr. 50/2025, potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării dacă în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal sau în mod greşit nu s-a dispus încetarea procesului penal.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, în condiţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării, în situaţiile în care s-a dispus în mod greşit încetarea procesului penal pentru oricare dintre motivele prevăzute în art. 16 alin. (1) lit. e) - j) din C. proc. pen. sau, în mod greşit nu s-a dispus încetarea procesului penal pentru aceleaşi motive, respectiv lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

În speţă, în limitele procesuale menţionate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că argumentele invocate de recurent în susţinerea cererii sale de recurs în casaţie vizând faptul că ar fi intervenit două cauze de nepedepsire, una generală, prevăzută de art. 34 alin. (1) din C. pen., respectiv desistarea, şi una specială, respectiv denunţarea, conform art. 14 din Legea nr. 143/2000, sunt nefondate pentru considerentele ce se vor prezenta în continuare.

Astfel, se reţine că potrivit art. 34 alin. (1) din C. pen. nu se pedepseşte autorul care, înainte de descoperirea faptei, s-a desistat ori a încunoştinţat autorităţile de comiterea acesteia, astfel încât consumarea să poată fi împiedicată, sau a împiedicat el însuşi consumarea infracţiunii.

Prin urmare, desistarea este o cauză de nepedepsire a tentativei idonee constând în renunţarea voluntară de către făptuitor la continuarea actelor de executare a infracţiunii începute, înainte de terminarea executării acţiunii tipice şi de descoperirea faptei. Pentru reţinerea desistării, este necesar ca făptuitorul să pună în executare intenţia de a comite infracţiunea pe care ulterior să o întrerupă benevol, astfel caracterul voluntar al desistării presupune că, fără a exista un eveniment exterior care să neutralizeze activitatea făptuitorului, acesta decide din indiferent orice motiv, să nu continue actele de executare.

Raportând aceste consideraţii teoretice la speţa de faţă, atât din descrierea faptei, cât şi din probele administrate în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, reiese că recurentul a încunoştiinţat autorităţile despre deţinerea unei cantităţi de 0,13 grame Cannabis şi o ţigară ce conţinea THC după ce a fost întrebat dacă deţine substanţe sau bunuri a căror deţinere contravine normelor legale, astfel că atitudinea inculpatului nu a fost una voluntară, ci una determinată de controlul amănunţit efectuat de autorităţile vamale asupra unui autoturism şi a două persoane care călătoreau împreună cu recurentul. Practic, recunoaşterea recurentului, privind deţinerea substanţelor interzise, a avut loc sub constrângerea că şi asupra sa autorităţile vamale pot efectuat un control specific celui de trecere a frontierei aşa cum acestea au efectuat asupra autoturismului şi a pasagerilor acestuia, ca urmare a existenţei unui consemn TSE şi, la control, ar fi identificat în autotorismul său cantitatea de 0,13 grame Cannabis şi o ţigară ce conţinea THC, aflate în tocul de la ochelari.

Afirmaţia recurentului potrivit căreia la momentul la care a fost depistat în punctul de trecere a frontierei, deşi nu era incidentă o acţiune de filtru propriu-zisă a organelor de stat, recurentul a avut un dialog spontan cu agentul de poliţie în ceea ce priveşte substanţele interzise este contrazisă de actele de la dosar.

Astfel, în procesul-verbal de sesizare s-a menţionat că abordarea recurentului nu a fost aleatorie, ci a avut loc la cererea expresă a beneficiarului consemnului TSE.

Concluzionând, Înalta Curte constată că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile desistării recurentului de la săvârşirea infracţiunii de tentativă la trafic internaţional de droguri de risc, prevăzută de art. 32 din C. pen. raportat la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 şi, prin urmare, în cauză nu se poate reţine incidenţa art. 16 alin. (1) lit. h) din C. proc. pen., cu consecinţa încetării procesului penal.

În continuare, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 14 Legea nr. 143/2000, nu se pedepseşte persoana care a comis una dintre infracţiunile prevăzute la art. 2-9 din aceeaşi lege şi care, mai înainte de a fi începută urmărirea penală, denunţă autorităţilor participarea sa la comiterea infracţiunii, contribuind astfel la identificarea şi tragerea la răspundere penală a autorului sau a celorlalţi participanţi.

Şi în ceea ce priveşte această cauză specială de nepedepsire se observă că se impune respectarea unor cerinţe, în sensul ca infracţiunile pentru care poate interveni această cauză sunt cele reglementate în art. 2-9 din Legea nr. 143/2000, urmărirea penală pentru aceste infracţiuni să nu se fi început, persoana să denunţe participarea sa la comiterea uneia dintre aceste infracţiuni, denunţarea să contribuie la identificarea şi tragerea la răspundere penală a autorului sau a celorlalţi participanţi. Aceste cerinţe denotă raţiunea avută în vedere de către legiuitor, şi anume că această cauză specială de nepedepsire este reglementată cu scopul de a combate fenomenul drogurilor şi a destructura reţelele de traficanţi, oferind impunitate celor care contribuie la realizarea acestui scop.

Cum în speţa de faţă recurentul este autor unic al infracţiunilor de deţinere de droguri de risc în vederea consumului propriu, fără drept, prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 şi tentativă la trafic internaţional de droguri de risc, prevăzută de art. 32 din C. pen. raportat la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, care, pentru a preveni un eventual control în care să-i fie descoperite drogurile, la întrebarea poliţistului de frontieră, a declarat că deţine substanţe interzise de lege, nu rezultă că acesta a făcut un denunţ în condiţiile art. 14 Legea nr. 143/2000, deoarece ar însemna că recurentul s-a autodenunţat, contribuind la tragerea sa la răspundere şi nu ar fi justificată raţiunea avută în vedere de legiuitor, aceea ca, prin denunţ, persoana care-l face să contribuie la identificarea şi tragerea la răspundere penală a celorlalţi participanţi.

Raportat la cele arătate, Înalta Curte constată că motivul de casare invocat de către recurent este nefondat.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 494/A din data de 25.06.2025, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2024.

În temeiul art. art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 494/A din data de 25.06.2025, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2024.

Obligă recurentul la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 octombrie 2025.