Pre-trial admissibility of DUI charge based on qualitative THC detection without quantitative metabolite analysis

Şedinţa publică din data de 01 octombrie 2025

Deliberând asupra contestaţiei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor de la dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 24 iunie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2025, au fost respinse ca neîntemeiate cererile şi excepţiile formulate de inculpatul A..

În baza art. 346 alin. (2) C. proc. pen., Curtea de Apel Bucureşti s-a constatat instanţă competentă să soluţioneze cauza. De asemenea, a constatat că este legal sesizată cu rechizitoriul nr. x din data de 08.01.2025 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, că probele au fost administrate în mod legal şi că actele de urmărire penală au fost efectuate în mod legal.

În baza art. 346 alin. (2) C. proc. pen. s-a dispus începerea judecăţii în cauză privind pe inculpatul A., trimis în judecată prin rechizitoriul nr. x al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.

Pentru a dispune astfel, judecătorul de cameră preliminară a reţinut, în esenţă, următoarele:

Prioritar, s-a reţinut că apărările inculpatului vizează aspecte referitoare la descrierea faptei din perspectiva substanţei psihoactive consumate.

Or, s-a apreciat că în cuprinsul rechizitoriului sunt descrise faptele care constituie obiectul acuzării într-o manieră clară, de natură a asigura inculpatului posibilitatea efectuării unei apărări concrete şi efective.

În plus, s-a notat că actul de sesizare corespunde standardului de claritate a acuzaţiei atunci când indică elementele de conţinut juridic proprii normelor de incriminare relevante, de o manieră clară şi concordantă cu împrejurările de fapt descrise.

Sub acest aspect, Curtea a reţinut că, potrivit dispoziţiilor legale - art. 336 alin. (2) C. pen., pentru existenţa infracţiunii este suficient ca inculpatul să se fi aflat sub influenţa substanţelor psihoactive, fiind lipsită de relevanţă natura substanţelor psihoactive consumate.

Cu privire la susţinerea potrivit căreia probatoriul nu a fost administrat în mod corespunzător, respectiv că urmărirea penală nu este completă în sensul că nu s-a verificat aptitudinea substanţelor de a determina afectarea capacităţii de a conduce, judecătorul a reţinut că aprecierea asupra materialului probator administrat în cauză ţine de convingerea reprezentantului Ministerului Public care a analizat oportunitatea actelor de urmărire penală.

În acest context, s-a reţinut că judecătorul de cameră preliminară nu poate interveni asupra administrării probatoriului efectuat în cursul urmăririi penale, însă, dacă inculpatul apreciază că acesta nu este suficient, poate solicita administrarea de noi probe în cursul cercetării judecătoreşti sau contestarea celor administrate în cursul urmăririi penale.

Neîntemeiate s-au apreciat şi susţinerile referitoare la imposibilitatea inculpatului - în raport de această chestiune - de a se prevala de procedura simplificată, chestiunea putând fi combătută prin administrarea de probe în faza de judecată, iar în măsura în care susţinerile inculpatului vor fi confirmate, disp. art. 377 alin. (4) şi (5) C. proc. pen. permit acestuia să beneficieze în continuare de disp. de favoare prev. de art. 375 alin. (5)-(12) C. proc. pen.

Cât priveşte criticile privind competenţa organului de urmărire penală, Curtea a subliniat că începerea urmăririi penale este reglementată de dispoziţiile art. 305 şi următoarele C. proc. pen. În concret, această fază procesuală debutează odată cu actul procesual prin care se dispune începerea urmăririi penale in rem (cu privire la fapta pretins comisă).

La acest moment procesual, nu este vizat autorul faptei, începerea urmăririi penale faţă de acesta urmând a fi dispusă la un moment ulterior, în conformitate cu art. 305 alin. (3) C. proc. pen.

Aplicând dispoziţiile procesuale anterior menţionate la situaţia din speţă, s-a constatat, din materialul probator administrat în cauză, că organele de urmărire penală au luat efectiv la cunoştinţă că inculpatul avea calitatea de avocat la un moment ulterior începerii urmăririi penale in rem din 13.08.2023.

Astfel, din adresa nr. x din data de 04.10.2023 a Baroului Bucureşti rezultă că inculpatul A. are calitatea de avocat, înscris în Baroul Bucureşti ca avocat stagiar la data de 01.08.1999 prin Decizia nr. 2698/22.07.1999, fiind definitivat la data de 15.12.2001 prin Decizia nr. 2564/20.12.2001.

Chiar în ipoteza în care inculpatul ar fi declinat calitatea de avocat, simpla susţinere necoroborată cu niciun alt mijloc de probă, nu ar fi putut conduce la declinarea de competenţă.

Aşadar, din perspectiva dispoziţiilor legale anterior menţionate, instanţa a constatat că în mod corect s-a dispus începerea urmăririi penale cu privire la faptă de către organele de cercetare penală din cadrul IPJ Ilfov, iar ulterior, existând probe cu privire la calitatea de avocat, s-a dispus declinarea competenţei.

Concluzionând, Curtea a constatat că, în cauza de faţă, întregul probatoriu pe care se întemeiază actul de dispoziţie al trimiterii în judecată a inculpatului a fost administrat cu respectarea prevederilor legale incidente în această materie, legalitatea probelor şi a mijloacelor de probă strânse în cauză în cursul urmăririi penale nefiind afectată de motive de nulitate absolută sau relativă care să impună înlăturarea acestora.

Prin urmare, Curtea nu a constatat în cauză vicii de legalitate ce ar putea fi cenzurate în procedura de cameră preliminară.

Împotriva încheierii din data de 24 iunie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2025, a forumulat contestaţie inculpatul A..

În argumentarea căii de atac, în esenţă, s-a susţinut că motivele pe care se întemeiază contestaţia vizează interpretarea eronată de către judecătorul de cameră preliminară a dispoziţiilor art. 346 alin. (3) din C. proc. pen. şi constatarea eronată a regularitaţii rechizitoriului din perspectiva întrunirii condiţiei vizând caracterul complet al urmăririi penale, precum şi descrierea deficitară a faptei, inaptă să contureze limitele judecăţii.

S-a susţinut că judecătorul de cameră preliminară a restrâns excesiv limitele verificării instrumentate în camera preliminară, excluzând aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 327 din C. proc. pen. şi dând o interpretarea eronată instituţiei camerei preliminare. Astfel, s-a apreciat că interpretarea judecătorului de cameră preliminară de la instanţa de fond potrivit căreia verificările se limitează la condiţiile de formă ale rechizitoriului, iar în privinţa condiţiilor de fond, acest control ar fi limitat la capacitatea de a contura obiectul şi limitele judecătii, este viciată din cel puţin două motive.

În primul rând, într-o asemenea ipoteză, verificarea actului de sesizare ar omite verificarea condiţiilor esenţiale ale oricărei soluţii date urmăririi penale, printre care se numeră şi existenţa unui probatoriu complet. Or, în realitate, judecătorul de cameră preliminară este chemat să aprecieze dacă există probele necesare, iar o asemenea verificare nu constituie o intervenţie asupra probatoriului administrat în cursul urmăririi penale, cum se argumentează în mod eronat de judecătorul de cameră preliminară, ci un control indispensabil operat la cererea inculpatului.

Astfel, a susţinut că soluţionarea cauzei impune completarea probatoriului cu o analiză cantitativă a metaboliţilor, în lumina dispoziţiei Deciziei nr. 25/2025 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în dezlegarea problemei de drept. Or, administrarea probei în cursul cercetării judecătoreşti îi este vătămătoare inculpatului pentru că exclude aplicarea procedurii recunoaşterii învinuirii, nu a efectelor acesteia care se pot aplica şi inculpatului atunci când administrarea probei ar confirma poziţia sa procesuală. Mai clar, administrarea probei în procedură comună nu ar vătăma inculpatul privându-l de beneficiul reducerii limitelor de pedeapsă (posibilă şi ca remediu în condiţiile art. 396 alin. (10) teza a doua), ci i-ar încălca dreptul la soluţionarea cu celeritate şi cu costuri reduse a judecăţii. În acest sens, s-a subliniat că un veritabil complement procesual al dispoziţiilor art. 327 C. proc. pen. îl constituie capacitatea probatoriului de a asigura judecarea cauzei în procedura recunoaşterii învinuirii, condiţie care nu este îndeplinită în prezenta cauză.

În opinia apărării, un asemenea viciu nu este absolut, însă, odată invocat, acesta împiedică începerea judecăţii şi impune restituirea cauzei în condiţiile în care este vătămător drepturilor inculpatului.

În al doilea rând, o asemenea interpretare ar goli de conţinut întreaga instituţie a camerei preliminare, cu consecinţa de a permite eventuala începere a cercetării judecătoreşti exclusiv în baza convingerii (eventual arbitrare) a procuroului. În acest sens, s-a subliniat că procurorul îşi poate forma orice convingere încă din momentul sesizării, însă este chemat să adminstreze probele necesare susţinerii soluţiei pe care o va da urmăririi penale, indiferent de natura acesteia, iar judecătorul de cameră preliminară este chemat să verifice dacă asemnea probe există, fără a le examina valenţa probatorie, iar, în lipsa acestora, să restituie cauza procurorului pentru completarea urmăririi penale. Mai mult, inculpatul se bucură de disponibilitatea de a invoca sau nu acest viciu, optând practic pentru întregirea probatoriului în faţa instanţei sau a organului de urmărire penală.

Cu alte cuvinte, odată ce inculpatul invocă acest viciu al urmăririi penale (caracterul incomplet al acesteia), judecătorul de cameră preliminară este chemat să îl verifice şi să dispună în consecinţă, fără ca soluţia sa să constituie o ingerinţă în urmărirea penală şi în activitatea procurorului.

În consecinţă, s-a solicitat să se constate că dispoziţiile art. 345 alin. (3) din C. proc. pen. sunt incidente in cauză, iar acestea impun admiterea contestaţiei, desfiinţarea soluţiei şi consultarea procurorului cu privire la menţinerea dispoziţiei de trimitere în judecată.

Pe de altă parte, s-a susţinut că nelegalitatea încheierii din 24.06.2025 rezultă şi din constatarea eronată a clarităţii acuzaţiei.

Astfel, s-a susţinut că, în cauză, inculpatul a fost trimis în judecată pentru conducerea sub influenţa substanţei psihoactive THC (care constituie marker-ul pentru canabis, câtă vreme celelalte soiuri de cânepă nu genererază nici după germinare tetrahidrocanabiolul).

Cu alte cuvinte, se înţelege că inculpatul a fost trimis în judecată pentru că ar fi condus sub influenţa consumului de canabis. Prin urmare, orice altă ipoteză de consum ar trebui să determine achitarea acestuia, câtă vreme nu face obiectul judecăţii. Or, ambivalenţa rechizitoriului împiedică inculpatul să înţeleagă dacă obiectul judecăţii se limitează la această ipoteză (şi să îşi organizeze în consecinţă apărarea) sau dacă obiectul judecăţii include şi alte ipoteze de consum (pe care procurorul le găseşte irelevante).

În consecinţă, s-a apreciat că neclaritatea rechizitoriului impune, de asemenea, admiterea contestaţiei, desfiinţarea soluţiei şi consultarea procurorului cu privire la menţinerea dispoziţiei de trimitere în judecată, în temeiul dispoziţiilor art. 345 alin. (3) din C. proc. pen.

Nu în ultimul rând, s-a opinat că încheierea contestată este nelegală şi netemeinică şi din perspectiva soluţiei eronate date nulităţii ordonanţei de începere a urmăririi penale in rem.

Astfel, a susţinut că, în cauză, deşi vădit necompetente în urma verificării calităţii de avocat a inculpatului, organele de urmărire penală au procedat la începerea urmăririi penale în privinţa faptei inculpatului A., cu toate că ar fi putut administra acelaşi probatoriu (recoltarea mostrelor biologice) în calitate de organe de constatare (după cum permit expres dispoziţiile art. 190 alin. (8) din C. proc. pen.) şi ar fi putut sesiza ulterior procurorul competent cu un act formal de sesizare.

În consecinţă, s-a apreciat că nulitatea ordonanţei de începere a urmăririi penale in rem (care radiază asupra tuturor actelor de urmărire penală ulterioare) impune, de asemenea, admiterea contestaţiei, desfiinţarea soluţiei şi desfiinţarea ordonanţei şi a tuturor actelor ulterioare, impunând artificial consultarea procurorului cu privire la menţinerea dispoziţiei de trimitere în judecată, în temeiul dispoziţiiilor art. 345 alin. (3) din C. proc. pen.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 10 septembrie 2025, sub nr. x/2025/a1, fiind stabilit primul termen de judecată pentru data de 01 octombrie 2025.

La termenul din data de 01 octombrie 2025 au avut loc dezbaterile, ocazie cu care au fost formulate concluzii de către contestatorul inculpat A., prin apărător ales, şi de către reprezentantul Ministerului Public, acestea fiind fidel redate în partea introductivă a prezentei hotărâri.

*

Verificând cauza prin prisma criticilor invocate şi prin raportare la dispoziţiile art. 347 şi art. 4251 C. proc. pen., Înalta Curte - Completul de doi judecători de cameră preliminară apreciază nefondată contestaţia formulată de inculpatul A. pentru considerentele ce urmează a fi dezvoltate în continuare.

În propriul demers analitic, judecătorii de cameră preliminară de la instanţa de cenzură evidenţiază, cu titlu introductiv, că în conformitate cu dispoziţiile art. 342 C. proc. pen., obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

Referitor la legalitatea sesizării instanţei, judecătorul de cameră preliminară verifică, în cauză, respectarea legii, raportat la competenţa funcţională, după materie şi după calitatea persoanei, dar şi prin raportare la competenţa teritorială.

De asemenea, judecătorul de cameră preliminară verifică actul de sesizare al instanţei prin prisma condiţiilor prevăzute de lege referitor la conţinutul acestuia, dar şi asupra respectării exigenţelor dispoziţiilor art. 328 C. proc. pen.

În acest cadru se verifică şi claritatea acuzaţiei, respectiv dacă faptele sunt descrise şi conţin suficiente elemente din care să rezulte corespondenţa dintre trăsăturile faptelor concrete şi modelul abstract prevăzut în norma de incriminare.

În ceea ce priveşte descrierea faptelor în actul de sesizare, pentru a satisface exigenţele dispoziţiilor art. 328 alin. (1) din C. proc. pen., aceasta trebuie să fie făcută de o manieră rezonabilă, să fie clară, inteligibilă, să facă referire la toate împrejurările de timp şi de loc, cu prezentarea tuturor elementelor ce prezintă relevanţă penală sub aspectul conţinutului unei infracţiuni.

Importanţa acestei descrieri rezultă din dispoziţiile art. 371 din C. proc. pen., care fixează obiectul judecăţii la faptele şi persoanele arătate în actul de sesizare.

Totodată, descrierea faptei este şi o condiţie a asigurării posibilităţii de exercitare a unei apărări efective de către inculpat, statuată la nivel de principiu de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, caracterul echitabil al procedurii depinzând de o informare precisă şi completă asupra acuzaţiilor formulate împotriva unei persoane, respectiv asupra faptelor materiale imputate, precum şi asupra încadrării juridice.

Astfel, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că art. 6 parag. 3 lit. a) CEDO recunoaşte acuzatului dreptul de a fi informat în mod amănunţit asupra naturii şi acuzaţiei aduse împotriva sa. Garanţia prevăzută de art. 6 parag. 3 lit. a) din convenţie are ca scop asigurarea posibilităţii persoanei împotriva căreia se formulează o acuzaţie în materie penală de a-şi pregăti o apărare efectivă şi eficientă (CEDO - Cauza Pelissier şi Sassi c. Franţei). De asemenea, s-a mai reţinut că parag. 3 lit. a) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului recunoaşte acuzatului dreptul de a fi informat, în mod detaliat, nu numai cu privire la cauza acuzării, adică faptele materiale de care este acuzat şi pe care este fondată acuzaţia, dar şi cu privire la natura acuzării, adică încadrarea juridică a faptelor (CEDO - Cauza Dallos c. Ungariei).

În acest sens este şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care, prin încheierea nr. 230 din data de 25.03.2015, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară a reţinut că acuzaţiile trebuie să fie formulate într-o manieră suficient de clară, încât să dea posibilitatea persoanei inculpate să înţeleagă, chiar beneficiind de sprijinul unor specialişti ai dreptului (avocaţi, consilieri juridici) ce anume i se reproşează de către autorităţi şi care este semnificaţia penală a conduitei sale (încadrare juridică şi implicit tratament sancţionator).

În ceea ce priveşte legalitatea administrării probelor, judecătorul de cameră preliminară verifică dacă în cursul fazei de instrucţie penală organele de urmărire penală au administrat probele cu respectarea garanţiilor procesuale referitoare la legalitatea procedurilor şi respectarea dreptului la apărare. În acest cadru, dacă se constată că probele au fost administrate cu încălcarea dispoziţiilor legale, judecătorul de cameră preliminară dispune excluderea probelor, însă nu în toate cazurile, ci doar atunci când încălcările vizează chestiuni esenţiale care, în raport de împrejurările concrete ale cauzei, ar duce la încălcarea dreptului la un proces echitabil.

Examenul judecătorului de cameră preliminară este limitat, prin voinţa legiuitorului, la chestiuni eminamente de drept, circumscrise exigenţelor de formă şi conţinut ale actelor procedurale, de concordanţă a acestora din urmă cu actele procesuale pe care le încorporează ori cu dispoziţiile legale pertinente în faza de urmărire penală.

În egală măsură, un atare examen implică o evaluare a probelor din aceeaşi unică perspectivă a legalităţii (sau, după caz, a loialităţii), judecătorul analizând doar legalitatea, iar nu oportunitatea actului prin care s-a dispus/respins administrarea unei probe de către organul de urmărire penală.

În acest context, în coordonatele de analiză sus menţionate, reevaluând soluţia dată cererilor şi excepţiilor formulate în cameră preliminară, Înalta Curte - Completul de doi judecători de cameră preliminară constată integral nefondate criticile aduse încheierii din data de 24 iunie 2025 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2025.

Criticile referitoare la necompetenţa organului de urmărire penală

Sub acest aspect, inculpatul A. a invocat nulitatea ordonanţei de începere a urmăririi penale in rem, având în vedere că, deşi vădit necompetente în urma verificării calităţii de avocat a inculpatului, organele de urmărire penală au procedat la începerea urmăririi penale in rem, cu toate că ar fi putut administra acelaşi probatoriu (recoltarea mostrelor biologice) în calitate de organe de constatare şi ar fi putut sesiza ulterior procurorul competent cu un act formal de sesizare.

Criticile sunt nefondate

Fără îndoială, verificarea legalităţii urmăririi penale se realizează în primul rând prin prisma normelor care stabilesc competenţa organelor de urmărire penală care trebuie să se situeze în amontele procedurii şi să se finalizeze cu precădere faţă de orice alte verificări.

Astfel, competenţa organelor de urmărire penală reprezintă un aspect al urmăririi penale care poate atrage consecinţe importante cu privire la legalitatea acesteia.

Curtea Constituţională a subliniat în considerentele deciziei nr. 302 din 2017 că "nerespectarea normelor legale privind competenţa materială şi după calitatea persoanei produce o vătămare care constă în dereglarea mecanismului prin care este administrată justiţia" (parag. 57).

Exercitând controlul judiciar, ca un al doilea filtru de legalitate, completul colegial de la instanţa superioară reţine că argumentele prezentate de contestatorul inculpat A. în susţinerea tezei avansate vizând necompetenţa organelor de urmărire penală care au procedat la începerea urmăririi penale în privinţa faptei, împrejurare care ar fi atras nulitatea ordonanţei de începere a urmăririi penale in rem, sunt neîntemeiate.

Astfel, verificând actele dosarului, rezultă că, la data de 13 august 2023, organele de cercetare penală au dispus începerea urmăririi penale in rem cu privire la săvârşirea faptei de conducerea unui vechicul sub influenţa unor substanţe psihoactive, faptă prev. de art. 336 alin. (2) C. pen. (ordonanţa dosar de urmărire penală nr. x/2023).

Ulterior, respectiv la data de 04 octombrie 2023, din cuprinsul adresei emise de Baroul Bucureşti, rezultă că inculpatul A. a fost înscris în Baroul Bucureşti ca avocat stagiar la data de 01.08.1999 prin decizia nr. 2698/22.07.1999, fiind definitivat la data de 15.12.2001 prin decizia nr. 2564/20.12.2001, ulterior, prin decizia nr. 1286/25.06.2019 fiind suspendat din profesie începând cu 01.07.2019 .

Astfel, instanţa de control judiciar reţine că sancţiunea nulităţii ordonanţei de începere a urmăririi penale in rem, invocată de către inculpat nu operează, întrucât înainte de 04.10.2023, data înregistrării la sediul Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Ilfov - Poliţia Staţiunii Snagov a adresei emise de Baroul Bucureşti din cuprinsul căreia rezulta calitatea de avocat a numitului A., nu a existat nicio probă că acesta ar avea calitatea de avocat.

Obligaţia impusă de disp. art. 58 C. proc. pen. organelor de urmărire penală de a-şi verifica competenţa este circumscrisă datelor ce rezultă din dosarul cauzei, şi este relativ simplu de respectat în cazul normelor de competenţă teritorială sau materială.

Aceasta obligaţie însă nu impune sarcina excesivă a verificării tuturor calităţilor speciale pe care persoana bănuită de comiterea unei fapte prevăzute de legea penală le-ar putea avea şi care ar atrage incidenţa unor norme speciale de competenţă după calitatea persoanei.

De altfel, la momentul începerii urmăririi penale in rem, procedura vizează exclusiv fapta presupus a fi săvârşită. Întrucât, în această etapă, urmărirea penală nu se raportează la o anumită persoană, ci la existenţa unei suspiciuni rezonabile privind săvârşirea unei infracţiuni, competenţa organului judiciar se apreciază raportat la natura faptei şi nu la calitatea subiectului activ, încă neidentificată în speţă.

Prin urmare, împrejurarea că începerea urmăririi penale in rem a fost dispusă de un organ, care, ulterior identificării calităţii de avocat a autorului, s-ar fi dovedit necompetent ratione personae, nu atrage nicio sancţiune procesuală. Actul rămâne valabil, întrucât a fost emis în limitele competenţei materiale şi funcţionale stabilite de lege pentru faza procesuală respectivă.

Mai mult, odată ce organul judiciar a luat la cunoştinţă în mod oficial despre calitatea de avocat a persoanei faţă de care existau indicii rezonabile de săvârşire a faptei, competenţa a fost declinată către organul judiciar competent, anterior efectuării în continuare a urmăririi penale (prin ordonanţa procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea din data de 19.12.2023, dosar de urmărire penală).

În aceste condiţii, nu se poate reţine existenţa vreunei neregularităţi ori a unei cauze de nulitate referitoare la actul de începere a urmăririi penale in rem.

Conchizând sub acest aspect, prezentul complet colegial de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în mod legal şi temeinic, judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de fond a constatat că în mod corect s-a dispus începerea urmăririi penale cu privire la faptă de către organele de cercetare penală din cadrul IPJ Ilfov, iar ulterior, existând probe cu privire la calitatea de avocat, s-a dispus declinarea competenţei.

Criticile referitoare la insuficienţa probatoriului administrat în cursul urmăririi penale

Criticile sunt nefondate

În acest context, s-a invocat faptul că, în lumina deciziei nr. 25/2025 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dezlegarea unei probleme de drept, la o dată ulterioară emiterii rechizitoriului, se impunea completarea probatoriului cu o analiză cantitativă a metaboliţilor. S-a susţinut că administrarea probei în procedură comună i-ar încălca inculpatului dreptul la soluţionarea cu celeritate şi cu costuri reduse a judecăţii.

Evaluând critica formulată, Înalta Curte subliniază, prioritar, că în exercitarea prerogativelor prevăzute de art. 54 lit. b) C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea administrării probelor, aşadar a procedeelor probatorii şi a mijloacelor de probă; judecătorul de cameră preliminară nu poate verifica dacă urmărirea penală este completă şi există probe necesare trimiterii în judecată, întrucât aceste chestiuni vizează temeinicia acuzaţiei şi excedează competenţei judecătorului de cameră preliminară.

Înalta Curte - Completul de 2 judecători de cameră preliminară reţine deopotrivă că, în cursul urmăririi penale, procurorul apreciază asupra necesităţii administrării mijloacelor de probă, fiind singurul competent să stabilească ce probe se impun a fi administrate.

Mai mult, instanţa de control judiciar notează că nu constituie, în sine, elemente de nelegalitate în administrarea probelor în cursul urmăririi penale, omisiunea organelor de urmărire penală de a administra anumite mijloace de probă ori caracterul insuficient al probelor administrate.

În plus, inculpatul are posibilitatea de a formula cereri în probaţiune pe întreg parcursul cercetării judecătoreşti în primă instanţă, respectiv în apel.

Examenul judecătorului de cameră preliminară este limitat, prin voinţa legiuitorului, la chestiuni eminamente de drept, circumscrise exigenţelor de formă şi conţinut ale actelor procedurale, de concordanţă a acestora din urmă cu actele procesuale pe care le încorporează ori cu dispoziţiile legale pertinente în faza de urmărire penală.

În egală măsură, un atare examen implică o evaluare a probelor din aceeaşi unică perspectivă a legalităţii (sau, după caz, a loialităţii), judecătorul analizând doar legalitatea, iar nu oportunitatea actului prin care s-a dispus/respins administrarea unei probe de către organul de urmărire penală.

Judecătorul de cameră preliminară nu verifică dacă acuzaţia cu privire la faptele respective este reală şi nici dacă sunt probe suficiente pentru a conduce la stabilirea vinovăţiei. De asemenea, acesta nu evaluează pertinenţa, utilitatea sau concludenţa probelor, această chestiune fiind în sarcina instanţei la momentul cercetării judecătoreşti.

În aceste condiţii, criticile formulate de contestatorul inculpat A. vizând necesitatea completării probatoriului cu o analiză cantitativă a metaboliţilor sunt nefondate, inculpatul având posibilitatea să propună probe în cursul cercetării judecătoreşti în faţa instanţei de judecată.

Criticile referitoare la lipsa de claritate a acuzaţiei

În acest sens, s-a invocat faptul că inculpatul a fost trimis în judecată pentru conducerea sub influenţa substanţei psihoactive THC, respectiv canabis. Prin urmare, orice altă ipoteză de consum ar trebui să determine achitarea sa câtă vreme nu face obiectul judecăţii. Or, ambivalenţa rechizitoriului împiedică inculpatul să înţeleagă dacă obiectul judecăţii se limitează la această ipoteză sau dacă include şi alte ipoteze de consum.

Critica este nefondată

Înalta Curte - Completul de doi judecători de cameră preliminară notează că, în general, claritatea faptelor descrise în rechizitoriu priveşte descrierea faptelor cu suficiente elemente, încât să rezulte concordanţa cu norma penală şi să fie înţeles obiectul judecăţii.

Acuzaţiile trebuie să fie formulate într-o manieră suficient de clară, încât să dea posibilitatea persoanei inculpate să înţeleagă ce anume i se reproşează de către autorităţi şi care este semnificaţia penală a conduitei sale.

În ceea ce priveşte descrierea în actul de sesizare a infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului, Înalta Curte - Completul de doi judecători de cameră preliminară reţine că, în cuprinsul rechizitoriului emis la data de 08.01.2025, în dosarul nr. x/2023 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, secţia de Urmărire Penală, s-a arătat fapta care îi este imputată inculpatului, care sunt actele materiale pe care le consideră procurorul ca întrunind elementele acestei infracţiuni, care este data la care se presupune că a fost comisă fapta, respectiv în ce a constat aceasta.

Astfel, din conţinutul rechizitoriului, reiese că infracţiunea de conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe, presupus a fi săvârşită de către inculpatul A. a constat în aceea că, la data de 12.08.2023, în jurul orei 23:55 şi în timp ce se afla sub influenţa substanţei psihoactive THC (nivele THC de 0,004 µg/ml, THC-OH de 0,001 µg/ml şi THC-COOH de 0,25 µg/ml în proba de sânge recoltată la data de 13.08.2023 la ora 02:00, un rezultat pozitiv la canabinoizi fiind evidenţiat şi în proba de urină recoltată la ora 02:15), inculpatul A. a condus autoturismul pentru care legea prevede obligaţia deţinerii unui permis de conducere categoria B pe str. x din localitatea Snagov, jud. Ilfov, din direcţia DJ 101B către str. x.

Sub aspectul încadrării juridice, s-a reţinut că fapta săvârşită întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe prevăzută de art. 336 alin. (2) C. pen.

Dacă sunt sau nu întrunite condiţiile pentru existenţa acestei infracţiuni ori dacă sunt sau nu probe din care să rezulte acestea, urmează a se stabili pe fondul cauzei, iar nu în cadrul procedurii de cameră preliminară.

Susţinerea inculpatului potrivit căreia rechizitoriul nu ar fi clar sub aspectul substanţei care ar fi determinat reţinerea infracţiunii prevăzute de art. 336 alin. (2) C. pen. nu poate fi primită. Din actul de sesizare rezultă în mod explicit că fapta reţinută priveşte conducerea pe drumurile publice a unui vehicul de către o persoană care se afla sub influenţa substanţei psihoactive THC (nivele THC de 0,004 µg/ml, THC-OH de 0,001 µg/ml şi THC-COOH de 0,25 µg/ml în proba de sânge recoltată la data de 13.08.2023 la ora 02:00, un rezultat pozitiv la canabinoizi fiind evidenţiat şi în proba de urină recoltată la ora 02:15).

Infracţiunea prev. de art. 336 alin. (2) C. pen. nu impune identificarea exactă a tuturor substanţelor psihoactive consumate, fiind suficientă constatarea, pe baza probelor, că persoana a condus un vehicul în timp ce se afla sub influenţa unei asemenea substanţe, indiferent de natura concretă a acesteia.

Potrivit art. 346 alin. (3) lit. a) din C. proc. pen., pentru a se constata neregularitatea actului de sesizare trebuie ca acesta să fie astfel întocmit încât să nu poată fi stabilit obiectul şi limitele judecăţii. Orice alte neregularităţi, care nu atrag astfel de consecinţe, nu pot determina restituirea cauzei la procuror pentru refacerea actului de sesizare, ci constituie doar aspecte circumstanţiale, care pot fi lămurite în cursul cercetării judecătoreşti

Or, în rechizitoriu s-a arătat fapta ce-i este imputată inculpatului, care este data la care se presupune că a fost comisă fapta, respectiv în ce au constat acţiunea subsumată de procuror infracţiunii prev. de art. 336 alin. (2) C. pen.

Aşadar, instanţa de control judiciar apreciază justă evaluarea judecătorului de cameră preliminară de la prima instanţă în sensul că actul de sesizare corespunde standardului de claritate a acuzaţiei atunci când el indică elementele de conţinut juridic proprii normelor de incriminare relevante, de o manieră clară şi concordantă cu împrejurările de fapt descrise.

Pentru aceste motive,

ÎN NUMELE LEGII

DISPUNE:

Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 24 iunie 2025 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2025.

Obligă contestatorul inculpat A. la plata sumei de 300 de RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în camera de consiliu, astăzi, 01 octombrie 2025.