Cassation inadmissible: evidentiary insufficiency and derivative sentencing errors outside the scope of Arts. 438(1)(7) and (12) CPP

Şedinţa publică din data de 21 octombrie 2025

Deliberând asupra admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 32 din 17 ianuarie 2025, pronunţată de Tribunalul Argeş în dosarul nr. x/2024, în temeiul art. 257 alin. (1) şi (4) cu referire la art. 32 C. pen., raportat la art. 188 şi art. 189 alin. (1) lit. c) C. pen. şi art. 396 alin. (2) C. proc. pen.., a fost condamnat inculpatul A., la 15 (cincisprezece) ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj sub forma tentativei la omor calificat (faptă săvârşită în data de 10.03.2024).

În temeiul art. 67 C. pen. şi art. 65 C. pen.: s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe perioada de 5 (cinci) ani, drepturi a cărui exercitare îi va fi interzisă cu titlu de pedeapsă accesorie.

În temeiul 335 alin. (2) C. pen. şi art. 396 alin. (2) C. proc. pen..: a fost condamnat inculpatul A. la 6 (şase) luni închisoare pentru infracţiunea de conducere a unui vehicul fără permis de conducere (faptă săvârşită în data de 10.03.2024).

În temeiul art. 336 alin. (2) C. pen. şi art. 396 alin. (2) C. proc. pen..: a fost condamnat inculpatul A. la 1 (unu) an închisoare pentru infracţiunea de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe (faptă săvârşită în data de 10.03.2024).

În temeiul art. 38 alin. (1) şi (2) C. pen. şi art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen.: s-au contopit pedepsele cu închisoarea, s-a constatat că cea mai grea este aceea de 15 ani la care s-a adăugat un spor de 6 luni reprezentând 1/3 din totalul celorlalte pedepse şi s-a stabilit pentru inculpatul A. pedeapsa principală rezultantă de 15 (cincisprezece) ani şi 6 (şase) luni închisoare.

S-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa în penitenciar, conform art. 60 C. pen.

În temeiul art. 72 alin. (1) teza I C. pen.: s-a dedus din durata pedepsei principale stabilită pentru inculpat, perioada reţinerii, a arestării preventive şi a arestului la domiciliu, respectiv de la 10.03.2024 la zi.

În temeiul art. 45 alin. (1) şi alin. (5) C. pen.: s-a stabilit pentru pluralitatea de infracţiuni săvârşită de inculpat pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. (pe perioada de 5 (cinci) ani, drepturi a căror exercitare îi va fi interzisă cu titlu de pedeapsă accesorie de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri şi până când pedeapsa principală privativă de libertate va fi executată sau considerată ca executată.

În temeiul art. 399 alin. (1) C. proc. pen..: s-a menţinut măsura arestului la domiciliu dispusă prin încheierea pronunţată la data de 04.12.2024 în dosarul nr. x/2024 faţă de inculpatul A. dispunându-se ca, în continuare, inculpatul să respecte următoarele obligaţii:

- să nu părăsească imobilul situat în com. Mioarele, sat Măţău, nr. 51, jud. Argeş, fără permisiunea instanţei de judecată;

- să se prezinte în faţa instanţei de judecată ori de câte ori este chemat;

- să nu comunice direct sau indirect cu martorii B. şi C.

S-a atras atenţia inculpatului că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a măsurii sau a obligaţiilor care le revin, măsura arestului la domiciliu poate fi înlocuită cu măsura arestării preventive.

În temeiul art. 7 alin. (1) din Legea 76/2008: s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpatul A. în vederea introducerii profilului genetic în Sistemul National de Date Genetice Judiciare.

În temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen.., art. 19 alin. (5) C. proc. pen.. rap. la art. 1349, 1357 şi 1382 C. civ. şi art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006: s-a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Municipal Câmpulung.

A fost obligat inculpatul A. să plătească părţii civile Spitalul Municipal Câmpulung suma de 390,35 RON reprezentând contravaloarea îngrijirilor medicale acordate persoanei vătămate B..

S-a luat act că persoana B. a indicat că nu formulează pretenţii civile faţă de inculpat.

Împotriva acestei sentinţe penale a formulat apel inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 910/A din 08 iulie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a admis apelul declarat de inculpatul A., împotriva sentinţei penale nr. 32 din 17 ianuarie 2025, pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia penală în dosarul nr. x/2024.

S-a desfiinţat, în parte, sentinţa şi, rejudecând, s-a dispus reducerea pedepsei aplicate inculpatului A. de la 15 ani închisoare, la 11 ani şi 3 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 257 alin. (1) şi (4) rap. la art. 32 din C. pen. rap. la art. 188 şi art. 189 alin. (1) lit. c) C. pen.

În baza art. 38 alin. (1) şi 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-au contopit pedepsele de 11 ani şi 3 luni închisoare, 1 an închisoare şi 6 luni închisoare, s-a aplicat pedeapsa cea mai grea de 11 ani şi 3 luni închisoare, care a fost sporită cu 6 luni închisoare, urmând ca inculpatul să execute o pedeapsă de 11 ani şi 9 luni închisoare.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei care nu contravin deciziei şi s-a dedus la zi prevenţia.

Împotriva deciziei penale nr. 910/A din 08 iulie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a formulat recurs în casaţie inculpatul A. la data de 04.08.2025 prin avocat D..

Prin cererea formulată de inculpat a fost indicat drept temei pe care se întemeiază calea de atac - art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., respectiv inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, precum şi art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., respectiv s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

În cuprinsul motivelor de recurs în casaţie, inculpatul A. a arătat, în esenţă, că raportat la argumentele reţinute în motivare de către instanţa de apel, se evidenţiază două probleme din perspectiva legalităţii soluţiei. Prima dintre acestea are ca punct central soluţia de condamnare pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, întrucât mijloacele de probă care au fost administrate în cauză nu au fost apte să dovedească îndeplinirea condiţiilor de tipicitate, respectiv caracterul ilicit al acţiunii ataşate elementului material al laturii obiective, din perspectiva standardului obiectiv impus prin Decizia 25/2025 pronunţată de Curtea Constituţională a României respectiv condamnarea pentru săvârşirea infracţiunii prev. de 336 alin. (2) C. pen. este consecinţa unei eronate interpretări a considerentelor deciziei invocate, prin aceea că instanţa de apel a dat eficienţă în cauză doar unui extras din considerentele hotărârii, fără a avea în vedere dispozitivul acesteia, care stabileşte fără echivoc necesitatea determinării concrete a stării de influenţa sub care s-ar afla autorul.

A doua ipoteză care trebuie analizată este cea a cuantumului pedepsei aplicate inculpatului pentru comiterea infracţiunii de ultraj în forma tentativei de omor calificat, infracţiune a cărei existenţă este condiţionată, în mod direct şi indisolubil, de infracţiune de conducere a unui vehicul sub influenţa substanţelor. Astfel, în măsura în care se va constata că această faptă nu este prevăzută de legea penală, nu se va putea reţine în sarcina inculpatului forma calificată a tentativei de omor, întrucât acţiunea inculpatului de a se sustrage de la urmărire penală ori de la tragerea la răspundere penală nu poate fi reţinută în sarcina acestuia, în lipsa caracterului penal al faptei cu privire la care se desfăşoară procedura.

În raport de aceste critici, se impune ca instanţa de recurs să examineze fapta de conducere sub influenţa substanţelor prin prisma elementelor de tipicitate şi să se constate, în urma analizei conduitei inculpatului prin filtrul celor statuate prin Decizia nr. 25/2025 a ICCJ, că acţiunea imputată acestuia nu este prevăzută de legea penală. Subsecvent acestei soluţii, se impune a se constata că instanţa de apel s-a raportat la limitele eronate la momentul la care a stabilit sancţiunea, întrucât în mod greşit a avut în vedere o pedeapsă augmentată ca efect al reţinerii ipotezei prev. de art. 189 alin. (1) lit. c) C. pen., în condiţiile în care nu se poate concepe (şi nu poate fi sancţionată) sustragerea de la răspunderea penală pentru o faptă care nu este pedepsită de legea penală, nefiind tipică. În urma acestei constatări, instanţa de control trebuie să înlăture greşita aplicare a legii penale şi să stabilească o pedeapsă în limitele legale, fără a lua în considerare majorarea închisorii prevăzută pentru infracţiunea de omor calificat.

În susţinerea cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., referitor la infracţiunea de conducere a unui vehicul sub influenţa substanţelor, instanţa a reţinut că elementul material constă în fapta inculpatului de a conduce pe drumurile publice (DN 73 şi DC 83 A) pe raza comunei Stâlpeni şi Ţiţeşti, jud. Argeş, autoturismul, aflându-se sub influenţa unor substanţe cu efect psihoactiv.

În opinia instanţei de apel, similară cu cea exprimată de Tribunalul Piteşti sub aspectul laturii obiective a infracţiunii, este irelevantă cantitatea de substanţă consumată sau depistată în probele biologice ale făptuitorului, ulterior săvârşirii acţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii analizate, iar persoana care a consumat astfel de substanţe s-ar afla sub influenţa lor chiar şi atunci când modificările aduse funcţiilor sale cognitive sau comportamentului nu sunt uşor vizibile sau uşor identificabile. În susţinerea acestei viziuni, Curtea de Apel Piteşti invocă un extras din considerentele Deciziei nr. 25/2025, din care s-ar extrage concluzia că atât timp cât substanţa psihoactivă se găseşte în sânge, atunci aceasta, în mod evident, se află şi în creier, astfel că simpla constatare a prezenţei substanţei în organism conduce direct la o stare de influenţă a autorului faptei, nemaifiind astfel nevoie de probe suplimentare pentru a stabili dacă substanţele descoperite în sângele inculpatului au provocat, în mod real, o afectare/diminuare a abilităţilor de a conduce autoturismul.

O asemenea optică nu poate fi primită, întrucât aceasta se înscrie în acelaşi registru pe care instanţa supremă l-a criticat chiar prin decizia de dezlegare a chestiunii de drept, iar pasajul redat nu reprezintă analiza instanţei supreme, cum în mod eronat este prezentat, ci opinia redată trunchiat a Institutului Naţional de Medicină Legală (parag. 153), scoasă din context de către instanţa de apel pentru a justifica soluţia de condamnare.

Analizând atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziei ICCJ, se observă că motivarea soluţiei de condamnare se bazează pe argumente false, respectiv pe o interpretare evident eronată a celor statuate de instanţa supremă, a cărei viziune este diametral opusă faţă de cea a instanţelor care au judecat prezenta cauză, respectiv:

"In cazul infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa substanţelor psihoactive, prevăzută de art. 336 alin. (2) din C. pen., pentru realizarea condiţiei esenţiale ataşată elementului material al laturii obiective, aceea ca inculpatul să se fi aflat sub influenta unor substanţe psihoactive, este necesar să se constate atât prezenţa în probele biologice a substanţei psihoactive, cât şi aptitudinea acesteia de a putea determina afectarea capacităţii de a conduce a autorului faptei".

Pe parcursul cercetării judecătoreşti a solicitat instanţei, în probaţiune, efectuarea unei expertize având ca obiectiv determinarea de către un specialist a nivelului de concentraţie în sânge a presupuselor substanţe administrate de inculpat, precum şi a aptitudinii acestora de a afecta capacitatea inculpatului de a conduce autovehicule pe drumurile publice, considerentele pentru această solicitare fiind întemeiate pe cele hotărâte prin Decizia arătată. Solicitarea a fost respinsă ca neutilă, întrucât s-a apreciat, în mod nelegal, contrar unei decizii obligatorii de la data publicării în Monitorul Oficial, că simpla prezenţa în sânge a substanţelor interzise este suficientă pentru a sta la baza unei hotărâri de condamnare.

Inculpatul a apreciat că decizia atacată este nelegală întrucât, în lipsa unui raport de expertiză prin care să se stabilească nivelul de concentraţie a substanţei în sânge şi efectele acesteia, nu se poate dispune condamnarea inculpatului, singura soluţie care poate fi adoptată de instanţa de judecată fiind cea de achitare, întrucât în paradigma descrisă în rechizitoriu, fapta nu este prevăzută de legea penală, nefiind determinat elementul material al laturii obiective, respectiv nefiind probată starea de influenţă pe care ar fi generat-o presupusul consum anterior de substanţe.

Fată de aceste argumente, inculpatul a solicitat să se constate că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală şi casarea hotărârii atacate şi achitarea sub aspectul comiterii infracţiunii prev. de art. 336 alin. (2) C. pen.

Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. în raport cu constatarea nelegalităţii soluţiei de condamnare pentru infracţiunea prevăzută de art. 336 alin. (2) C. proc. pen. se evidenţiază reţinerea eronată a circumstanţei de calificare prev. de art. 189 alin. (1) lit. c) C. pen., respectiv sustragerea inculpatului de la tragerea la răspundere penală. Astfel, omorul calificat în această formă este pedepsit cu detenţiunea pe viaţă sau închisoare de la 15 ani la 25 de ani, limitele de pedeapsă în cazul tentativei fiind de la 5 ani la 12,5 ani.

Instanţa de apel a statuat că inculpatul a săvârşit infracţiunea de ultraj ca urmare a unei conduite pretins necorespunzătoare a agentului de poliţie, ci pentru că urmărea să nu fie testat cu aparatul DrugTest şi să nu fie constatată infracţiunea de conducere a unui vehicul sub influenţa altor substanţe, prev. de art. 336 alin. (2) C. pen., comiţând astfel infracţiunea de ultraj în forma agravată a tentativei de omor calificat.

În situaţia în discuţie, inculpatul nu poate răspunde penal pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenta altor substanţe, dat fiind că fapta nu este prevăzută de legea penală, consecinţa fiind că nu se va putea reţine nici omorul calificat, neputându-se susţine că acesta s-ar fi sustras de la tragerea la răspundere penală pentru o faptă care nu constituie infracţiune.

În acest condiţii, la stabilirea pedepsei, instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere limitele pedeapsă prev. de art. 188 C. pen., respectiv închisoare de la 10 la 20 de ani, care în cazul tentativei se înjumătăţesc, sancţiunea fiind de la 5 la 10 ani. Aplicând dispoziţiile art. 257 alin. (4) C. pen., limitele de pedeapsă pentru infracţiunea de ultraj sub forma tentativei de omor simplu urmând să fie de la 7,5 ani la 15 ani închisoare.

Prin urmare, inculpatul a apreciat că se impune admiterea recursului şi cu privire la acest motiv, cu consecinţa înlăturării greşitei aplicări a dispoziţiilor legale de către instanţa de apel şi stabilirea unei pedepse în interiorul limitelor legale.

Examinând admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casaţie, în conformitate cu prevederile art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 440 alin. (2) C. proc. pen., cu titlul marginal "Admiterea în principiu", dacă cererea de recurs în casaţie nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispoziţiile art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6), art. 437 şi art. 438, instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie.

Procedând, prioritar, la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 434, art. 435 şi art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. proc. pen., se constată că, în cuprinsul cererilor este menţionat numele şi prenumele recurentului, semnătura apărătorului ales al acestuia, iar decizia penală nr. 910/A din 08 iulie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, recurată în prezenta cauză, face parte din categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casaţie şi că recursul în casaţie a fost formulat în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel.

În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., astfel cum a fost consacrată în jurisprudenţă, se constată că, formal, criticile invocate de inculpatul A. nu se circumscriu în conţinutul dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Se reţine în acest sens că, potrivit art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., cererea de recurs în casaţie se formulează în scris şi va cuprinde indicarea cazurilor de recurs în casaţie pe care se întemeiază cererea şi motivarea acestora.

Analizând motivele invocate de recurentul inculpat A., Înalta Curte constată, sub un prim aspect, că trăsătura esenţială a prevederii faptei de legea penală este enumerată în art. 15 alin. (1) C. pen. distinct de aceea ca fapta să fie comisă cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o, împrejurare din care reiese că, prin sintagma "faptă prevăzută de legea penală", se înţelege orice act de conduită (acţiune sau inacţiune) sau manifestare de voinţă exteriorizată care determină o modificare în realitatea obiectivă, neconvenabilă ordinii sociale şi, ca atare, incriminată în norma penală.

Prin urmare, dată fiind natura juridică a recursului în casaţie, de cale extraordinară de atac exclusiv de drept, dar şi faptul că existenţa unei cauze justificative sau de neimputabilitate, precum şi lipsa vinovăţiei prevăzute de lege constituie alte situaţii în care punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale sunt împiedicate, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a şi lit. d) C. proc. pen., diferite de aceea a neprevederii faptei în legea penală, reglementată de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., rezultă că, în concepţia legiuitorului, înţelesul sintagmei folosite de acest din urmă text de lege nu poate fi decât acela la care se referă cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., caz care exclude, astfel, orice analiză în legătură cu întrunirea condiţiilor de tipicitate subiectivă a infracţiunii.

Ca atare, expresia "faptă care nu este prevăzută de legea penală" vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracţiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravenţională, materială sau disciplinară), cât şi situaţia în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăţia prevăzută de lege".

În atare condiţii, se observă că, deşi pe calea recursului în casaţie promovat recurentul inculpat A. a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., esenţa susţinerilor sale constă în aceea că instanţele au interpretat eronat probatoriul administrat în cauză, considerat insuficient pentru a susţine condamnarea, cu referire la lipsa unui raport de expertiză medico-legală, reţinând o situaţie de fapt care nu corespunde realităţii. Or, prin aceste critici, recurentul încearcă să acrediteze ideea că nu se face vinovat de săvârşirea faptei de conducere a unui vehicul sub influenta altor substanţe pentru care a fost condamnat, tinzând, în realitate, la o reapreciere a probelor administrate în cauză cu consecinţa stabilirii unor împrejurări faptice diferite de cele reţinute de instanţele inferioare, ceea ce nu este permis a fi realizat pe calea extraordinară a recursului în casaţie, care, potrivit art. 447 C. proc. pen., se limitează exclusiv la verificarea legalităţii hotărârii atacate.

Din această perspectivă, se subliniază că, pe calea cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu se poate proceda la reinterpretarea materialului probator de la dosar având drept consecinţă stabilirea unei alte baze factuale, care să conducă la achitarea inculpatului pentru infracţiunea de conducere a unui vehicul sub influenta altor substanţe pentru care a fost condamnat, aşa cum a solicitat recurentul, acest atribut aparţinând exclusiv instanţei de fond şi, respectiv, de apel.

Astfel, în prezentul cadru procesual, Înaltei Curţi nu îi este permis să cenzureze concluzia la care a ajuns instanţa de apel cu privire la forma de vinovăţie cu care a acţionat inculpatul şi la întrunirea elementelor de tipicitate subiectivă a infracţiunii pentru care a fost condamnat, cu atât mai mult cu cât constatările făcute sub acest aspect s-au realizat prin evaluarea tuturor împrejurărilor de fapt în care a fost concepută şi derulată activitatea imputată, astfel cum acestea au rezultat din probele administrate pe parcursul procedurii judiciare, iar în calea extraordinară de atac nu se poate realiza o reinterpretare a materialului probator în vederea reconfigurării situaţiei factuale, intrată deja în puterea lucrului judecat.

Înalta Curte nu poate rejudeca pentru a treia oară o cauză penală, în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi în apel. În plus, în cadrul recursului în casaţie pot fi invocate şi analizate doar anumite încălcări ale legii, fără ca vreuna dintre criticile recurentului inculpat să poată fi circumscrisă cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Ca urmare, în condiţiile în care prin cererea de recurs în casaţie nu s-a solicitat repararea unui aspect de nelegalitate constând în condamnarea inculpatului A. pentru o faptă care nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare, ci s-a contestat doar insuficienţa probatoriului administrat în cauză, care să susţină o soluţie de condamnare, critici circumscrise eminamente temeiniciei hotărârii recurate, împrejurare care, aşa cum s-a arătat anterior, nu poate forma obiectul examinării prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, se constată că, în speţă, nu este incident cazul de recurs în casaţie reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., acesta fiind invocat în mod formal.

În realitate, raportat la motivele recursului în casaţie, se constată că aspectele menţionate sunt critici care nu pot fi valorificate în contextul niciunuia dintre cazurile de casare expres şi limitativ reglementate în art. 438 C. proc. pen.

Prin urmare, admisibilitatea recursului în casaţie nu presupune doar îndeplinirea unei condiţii formale a indicării unuia dintre cazurile prevăzute de lege, dacă nu este îndeplinită şi condiţia ca dezvoltarea motivului de recurs în casaţie să susţină măcar aparent criticile pe care legiuitorul le-a considerat a fi posibil să fie examinate în cadrul acestei căi extraordinare de atac.

Îndeplinirea formală a unei condiţii din art. 440 C. proc. pen., ca de exemplu indicarea unui caz de casare prevăzut de lege, deşi necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibil a recursului în casaţie. Astfel, indicarea unui caz de recurs în casaţie dintre cele prevăzute de lege şi susţinerea unor considerente care nu au legătură cu respectivul caz de casaţie, nu permit instanţei examinarea unei hotărâri definitive, astfel încât o atare cale de atac apare ca inadmisibilă.

Totodată, se constată că, nici criticile invocate în susţinerea cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. nu se circumscriu în conţinutul acestuia, câtă vreme inculpatul A. nu invocă aspecte de nelegalitate a pedepselor aplicate, ci solicită o reconfigurare a tratamentului sancţionator urmare a unei eventuale achitări a acestuia pentru infracţiunea de conducere a unui vehicul sub influenta altor substanţe.

Delimitând sfera de aplicabilitate a acestui caz de recurs în casaţie, instanţa supremă a stabilit că el este incident numai în situaţia în care pedeapsa stabilită de instanţa de apel, prin raportare la toate normele de drept penal substanţial relevante pentru tratamentul sancţionator, este nelegală.

Altfel spus, prin intermediul acestui caz de casare pot fi cenzurate erorile care se produc în legătură cu stabilirea pedepsei principale, a pedepselor complementare sau accesorii, dar şi a măsurilor educative, fie prin aplicarea unei sancţiuni neprevăzute de lege, fie prin nerespectarea limitelor legale ori a tratamentului sancţionator reglementat de legea penală pentru infracţiunile reţinute în mod definitiv prin decizia recurată.

În acest context, evaluând criticile formulate de inculpatul A. în recurs în casaţie, se constată că ele nu aduc în discuţie, nici măcar formal, legalitatea regimului sancţionator aplicat recurentului prin hotărârea definitivă recurată, ci antamează elemente circumscrise, în mod esenţial, temeiniciei acesteia din perspectiva reţinerii unei condamnări pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, având drept consecinţă achitarea acestuia şi, ca efect imediat următor, modificarea pedepsei aplicate inculpatului.

Or, prin intermediul cazului de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. pot fi cenzurate exclusiv erorile care se produc în legătură cu stabilirea pedepsei principale, a pedepselor complementare sau accesorii, dar şi a măsurilor educative, fie ca urmare a aplicării unei sancţiuni neprevăzute de lege, fie ca urmare a nerespectării limitelor legale ori a tratamentului sancţionator legal.

Dispoziţiile art. 438 pct. 12 C. proc. pen. sunt de strictă interpretare şi vizează doar stabilirea pedepsei în limitele prevăzute de lege, în raport cu încadrarea juridică dată faptei, textul nepermiţând cenzurarea oricărui alt aspect de nelegalitate care, în final, ar putea produce consecinţe asupra cuantumului pedepsei. Aprecierea legalităţii limitelor de pedeapsă în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie se face în funcţie de încadrarea juridică reţinută şi menţinută prin hotărârea atacată, precum şi de cauzele de atenuare sau de agravare a pedepsei a căror incidenţă a fost stabilită de instanţa de fond sau de apel.

Aşa cum rezultă din motivele de recurs în casaţie, recurentul A. este nemulţumit de soluţia de condamnare pentru infracţiunea de conducere a unui vehicul sub influenta altor substanţe, urmărind, în realitate, o modificare artificală a pedepsei aplicate, însă această critică nu poate fi analizată prin prisma cazului de casare invocat.

Ca atare, în raport de motivele cererii de recurs în casaţie, cazul de casare prev. de art. 438 pct. 12 C. proc. pen. a fost invocat pur formal, cererea neavând aptitudinea de a declanşa controlul de legalitate al deciziei penale atacate, în limitele cazului de casare invocat.

Pentru aceste considerente, constatând că cererea de recurs în casaţie nu îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., întrucât motivele invocate în cuprinsul cererii nu se circumscriu în conţinut cazurilor de recurs în casaţie invocate, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7 şi pct. 12 C. proc. pen., acestea fiind invocate în mod formal, în temeiul art. 440 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 910/A din data de 08 iulie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2024.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul- inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 910/A din data de 08 iulie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2024.

Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 300 de RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 octombrie 2025.