Tax evasion appeal for annulment inadmissible; termination on prescription upheld.

Şedinţa publică din data de 16 octombrie 2025

Deliberând asupra admisibilităţii cererii de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 135/P/2024 din data de 19 august 2024 pronunţată de Tribunalul Bihor, s-a constatat că legea penală mai favorabilă este Legea nr. 286/2009 privind C. pen. şi Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu referire la intervalul cuprins între publicarea în Monitorul Oficial al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2022 (perioada 25.06.2018-30.05.2022).

În temeiul art. 396 alin. (6) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. şi art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen. s-a dispus încetarea procesului penal cu privire la inculpatul A. sub aspectul comiterii infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. şi art. 5 din C. pen., în formă continuată (25 de acte materiale).

În temeiul art. 397 din C. proc. pen. raportat la art. 1357 din C. civ. s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de statul român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi a fost obligat inculpatul la plata sumei de 265.019 RON (147.999 RON TVA şi 117.020 RON impozit pe profit), precum şi a obligaţiilor fiscale accesorii aferente, datorate potrivit dispoziţiilor Codului de procedură fiscală, de la data scadenţei debitelor principale şi până la achitarea efectivă.

În temeiul art. 275 alin. (1) pct. 3 din C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1.500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare în favoarea statului.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel partea civilă Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor şi inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 553/A/2025 din data de 17 iulie 2025 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori în baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de partea civilă Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor, împotriva sentinţei penale nr. 135/P/2024 din data de 19 august 2024 pronunţate de Tribunalul Bihor.

În baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de inculpatul A., împotriva sentinţei penale nr. 135/P/2024 din data de 19 august 2024 pronunţate de Tribunalul Bihor.

A fost desfiinţată în parte hotărârea atacată şi rejudecând cauza:

S-au reţinut ca temei de drept pentru forma continuată a infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, prevederile art. 35 alin. (1) din C. pen., în loc de art. 41 alin. (1) din C. pen. din 1968.

S-au înlăturat din conţinutul infracţiunii de evaziune fiscală, în formă continuată (25 acte materiale), prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen., 4 acte materiale reţinute în sarcina inculpatului A., constând în înregistrarea în contabilitatea societăţii B. S.R.L. a facturilor nr. x/15.11.2011, y/21.01.2010, z/25.01.2010 şi 326/02.02.2010.

Au fost menţinute restul dispoziţiilor hotărârii atacate care nu contravin prezentei decizii.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., a fost obligată apelanta parte civilă Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca- Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor la plata către stat a sumei de 500 RON, reprezentând cheltuieli judiciare în apel.

Decizia instanţei de apel a fost comunicată Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-DIICOT-Serviciul Teritorial Oradea la data de 18 iulie 2025, inculpatului A., la domiciliul procesual ales, la data de 18 iulie 2025, respectiv la domiciliu la data de 22 iulie 2025, părţii civile Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-DGFP Bihor la data de 18 iulie 2025.

În raport cu data comunicării hotărârii din apel, termenul legal de declarare a recursului în casaţie s-a împlinit pentru inculpatul C. la data de 15 august 2025.

Împotriva deciziei penale nr. 553/A/2025 din data de 17 iulie 2025 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori a declarat recurs în casaţie inculpatul A. la data de 14 iulie 2025, aşa cum reiese din corespondenţa purtată între grefa instanţei şi apărătorul ales al inculpatului, prin care i se solicita acestuia înaintarea de exemplare de pe cererea de recurs în casaţie pentru comunicare.

Cererea de recurs în casaţie a fost comunicată Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-DIICOT-Serviciul Teritorial Oradea şi părţii civile, conform dovezilor de comunicare aflate la dosarul cauzei.

În cauză nu au fost depuse concluzii scrise.

După efectuarea comunicării prev. de art. 439 din C. proc. pen., Curtea de Apel Oradea a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, unde a fost înregistrat, pe rolul secţiei Penale, la data de 15 septembrie 2025, sub nr. x/2020, fiind repartizat aleatoriu completului C10 Filtru.

Prin referatul din aceeaşi dată, judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea examinării admisibilităţii cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., la data de 16 octombrie 2025.

În conformitate cu dispoziţiile art. 439 alin. (5) din C. proc. pen., magistratul asistent desemnat în cauză a întocmit şi depus la dosar raportul asupra cererii de recurs în casaţie.

Verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 440 din C. proc. pen. admisibilitatea cererii de recurs în casaţie se examinează în camera de consiliu de un complet format dintr-un judecător, după depunerea raportului magistratului asistent şi atunci când procedura de comunicare este legal îndeplinită.

În conformitate cu dispoziţiile art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., în cazul în care instanţa constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 434 - art. 438 din C. proc. pen., dispune, prin încheiere, admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie şi trimite cauza în vederea judecării căii extraordinare de atac.

Stabilind sfera titularilor dreptului de a formula recurs în casaţie, art. 436 alin. (1) din C. proc. pen. enumeră limitativ procurorul, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în aceste din urmă cazuri exercitarea dreptului putându-se realiza, fie personal, fie prin reprezentant legal sau reprezentant convenţional cu împuternicire specială (avocat).

Totodată, referitor la conţinutul cererii de recurs în casaţie, art. 437 alin. (1) din C. proc. pen. a stabilit că aceasta trebuie să cuprindă numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţii ori, după caz, numele şi prenumele procurorului care exercită recursul în casaţie, precum şi organul judiciar din care acesta face parte (lit. a), indicarea hotărârii care se atacă (lit. b), indicarea cazurilor de recurs în casaţie pe care se întemeiază cererea şi motivarea acestora (lit. c) şi semnătura persoanei care exercită recursul în casaţie (lit. d), rezultând, aşadar, din cuprinsul textului de lege menţionat că cererea de recurs în casaţie se caracterizează printr-un anumit formalism, fără a cărui respectare aceasta nu poate produce efectul învestirii instanţei cu soluţionarea pe fond a căii extraordinare de atac. Astfel, din conţinutul cererii trebuie să rezulte persoana care promovează recursul în casaţie, pentru a se putea verifica dacă aceasta se numără printre titularii căii extraordinare de atac sau are calitatea de reprezentant legal ori convenţional al titularului, domiciliul sau reşedinţa părţii, întrucât judecarea cauzei, ulterior admiterii în principiu, se face cu citarea părţilor (conform art. 445 din C. proc. pen.), hotărârea ce se atacă, voinţa de a recura respectiva hotărâre şi limitele acestei voinţe, dat fiind faptul că numai între aceste limite operează controlul instanţei de recurs, precum şi semnătura persoanei care a exercitat calea de atac.

Procedând la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de lege, Înalta Curte constată că cererea de recurs în casaţie este formulată în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel, conform dispoziţiilor art. 435 din C. proc. pen., de către inculpatul A. potrivit dispoziţiilor art. 436 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., împotriva unei hotărâri care poate fi atacată cu recurs în casaţie conform art. 434 din C. proc. pen.

Totodată, cererea îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 437 alin. (1), lit. a), b) şi d) din C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind indicate numele, prenumele şi domiciliul procesual al inculpatului, precum şi hotărârea atacată, cererea fiind semnată de apărătorul ales al recurentului inculpat.

În ceea ce priveşte condiţia prevăzută de art. 437 alin. (1), lit. c) din C. proc. pen., se constată că recurentul inculpat A. a invocat cazurile de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 8 din C. proc. pen. "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de lega penală", respectiv "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal".

În cuprinsul motivelor de recurs în casaţie a făcut un scurt istoric al cauzei, arătând soluţiile dispuse de instanţa de fond şi de cea de apel.

În continuare, a susţinut că, prin hotărârea recurată instanţa a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate obiectivă şi subiectivă ale infracţiunii de evaziune fiscală însă, raportat la împlinirea termenului de prescripţie s-a dispus încetarea procesului penal. Factual, s-a reţinut că societăţile furnizoare nu au avut pe stoc materialele livrate, că ar fi existat o conivenţă frauduloasă între inculpat şi reprezentanţi acelor societăţi, că plăţile au fost făcute prin bancă pentru a se da o aparenţă de realitate operaţiunilor, însă în realitate sumele i-ar fi fost restituite, şi că nu a beneficiat de servicii de consultanţă şi închiriere pentru aparatul de detecţie a gazelor (în condiţiile în care acesta a depus la dosar, atât dovada că pe parcursul executării lucrării au existat scurgeri de gaze care au dus inclusiv la o explozie care a avut ca urmare decesul unui muncitor de pe şantier cât şi dovada convorbirilor cu antreprenorul general D. privitor la identificarea unei soluţii pentru preîntâmpinarea problemelor cauzate de scurgerile de gaze).

Un alt aspect pe care inculpatul l-a apreciat ca fiind esenţial este acela că a avut o poziţie constantă pe tot parcursul procesului, arătând că, în situaţia în care maiştrii de foraj îi solicitau materiale de completare (ciment, tuburi, fier etc), a căutat întotdeauna cea mai bună ofertă de pe piaţă, respectiv preţul şi termenul de livrare cel mai mic verificând de fiecare dată starea societăţilor comerciale cocontractante, iar în cazul de faţă toate societăţile comerciale emitente ale celor 25 de facturi erau pe de-o parte active fiscal şi plătitoare de TVA, aspect necontestat de acuzare.

Totodată, a susţinut că fapta nu este prevăzută de legea penală, întrucât nu a cunoscut împrejurarea că societăţile contractante care au livrat materiale şi închiriat aparatul de detecţie gaze, nu şi-au înregistrat în contabilitate operaţiunile sau că nu aveau angajaţi, recurentul făcând toate verificările pe care putea să le facă.

În acest sens, a opinat că era în sarcina administraţiei fiscale care a constatat fraude sau neregularităţi comise de persoana care a emis factura să stabilească, în raport cu elemente obiective şi fără a solicita din partea destinatarului facturii verificări a căror sarcină nu îi revine, că acest destinatar ştia sau ar fi trebuit să ştie că operaţiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-o fraudă privind TVA-ul, aspect a cărui verificare este de competenţa instanţei de trimitere (a se vedea în acest sens Hotărârea Bonik, C-285/11, EU:C:2012:774, punctul 45, şi Hotărârea LVK- 56, C-643/11, EU:C:2013:55, punctul 64).

În continuarea raţionamentului a arătat că, prin decizia pronunţată de instanţa de apel s-a reţinut, la fila x, că, din probatoriul administrat rezultă fără putere de tăgadă că societăţile partenere şi indicate pot fi catalogate ca fiind de tip fantomă, facturile eliberate de către acestea nevând la bază operaţiuni reale, fiind inactive, neavând sedii secundare sau puncte de lucru, bunuri imobile, nu au depus deloc declaraţii fiscale nedeţinând personal angajat şi nu au prestat activităţi lucrative, pentru ca la fila x să se arate că societăţile de tip fantomă au desfăşurat o activitate comercială de amploare.

În privinţa martorului E. s-a arătat că declaraţia acestuia (în care relatează că nu îl cunoaşte pe inculpat, care nu a venit niciodată pe vreun şantier şi nu are anjagaţi pe şantier), însuşită de instanţa de apel vine în contradicţie cu declaraţia martorului F. (care a relatat că l-a văzut pe inculpat pe şantier, dar nu cunoaşte cine făcea recepţia mărfurilor).

În continuare, a făcut referire la facturile stornate şi la aspectele reţinute cu privire la acestea de către instanţa de apel, opinând că, din punct de vedere fiscal şi implicit penal stornarea unor facturi nu produce niciun fel de efect juridic cu atât mai mult cu cât societatea administrată de inculpat nu a achitat nici măcar avans, iar stornarea s-a făcut înainte de iniţierea anchetei penale.

În acest sens, a solicitat să se observe că iniţial, raportul de inspecţie fiscală a reţinut că prejudiciul cauzat bugetului de stat, constând în TVA şi impozit pe profit, a fost în sumă de 150.697 RON, iar ulterior, ANAF s-a constituit parte civilă cu aproximativ 265.019 RON, întrucât a luat în considerare inclusiv valoarea facturilor stornate.

Totodată, a susţinut că instanţa de apel a motivat soluţia în baza unor prezumţii, deoarece martorii nu au mai putut fi audiaţi, datorită perioadei mari de timp ce a trecut, în care unii au decedat, iar unii nu au mai putut oferi declaraţii verosimile.

În ceea ce priveşte infracţiunea de evaziune fiscală, a susţinut că aceasta constă în aceea că au fost evidenţiate în contabilitate cheltuieli şi facturi fictive, consecinţele fiscale constând în denaturarea cheltuielilor şi a TVA deductibilă, şi pe cale de consecinţă, a obligaţiilor fiscale către bugetul de stat, diminuând baza impozabilă. Deşi parchetul a strâns un număr extrem de ridicat de înscrisuri care impuneau o evaluare ştiinţifică complexă pentru stabilirea circuitului financiar şi a relaţiilor patrimoniale dintre societăţi, a optat pentru procedeul probatoriu al constatării tehnico-ştiinţifice cu încălcarea dispoziţiilor art. 172 alin. (9) din C. proc. pen. în condiţiile în care nu exista risc actual de dispariţie sau de schimbare a acestor situaţii de fapt, mijloc de probă asupra căruia planează dubii semnificative relative la legalitatea şi loialitatea cu care a fost dispus şi obţinut în cauză.

În acest sens a avut în vedere Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 835/2017 prin care s-a reţinut că ceea ce este specific în cazul constatării, ca mijloc de probă, este urgenţa, consemnarea anumitor elemente care constituie probe în procesul penal, înainte ca acestea să dispară sau să fie distruse sub acţiunea timpului sau prin acţiunea persoanelor implicate. Prin constatare se stabileşte dacă elementele de la locul faptei constituie indicii sau pot conduce la suspiciunea rezonabilă că a fost săvârşită o faptă penală. Astfel, din interpretarea teleologică a reglementărilor procesual penale, Curtea a constatat că regula este aceea că atunci când organele judiciare, în cursul urmăririi penale, au nevoie de opinia unui expert pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză, se dispune efectuarea unei expertize, iar nu a unei constatări. Astfel, dispunerea efectuării constatării va fi întotdeauna excepţia, aceasta putând fi realizată doar dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 172 alin. (9) din C. proc. pen.

În acelaşi registru a menţionat şi rapoartele de control ale Direcţiei Generale Antifraudă Fiscală, invocate de parchet în susţinerea acuzaţiei şi a propunerii de arestare preventivă, având în vedere perspectiva Curţii Constituţionale a României asupra acestora, expusă în Deciziile nr. 72/29 ianuarie 2019 şi nr. 80/14.02.2024, Curtea constatând că niciun act întocmit în activitatea de control desfăşurată de inspecţia antifraudă fiscală în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013, anterior începerii urmăririi penale ["proces-verbal", "act de control", "explicaţii scrise solicitate în condiţiile art. 6 alin. (2) lit. f)", la care fac referire dispoziţiile art. 8 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013], nu poate fi calificat, sub imperiul actualului C. proc. pen., drept mijloc de probă, ci numai act de sesizare.

A susţinut, de asemenea, că o condamnare pentru acesta faptă nu se poate limita la constatarea unei neconcordanţe între realitatea scriptică şi cea faptică sau la înregistrarea ca deductibilă a unei cheltuieli nedeductibile. Totodată, a apreciat că fictivitatea unei operaţiuni din perspectiva art. 2 lit. f) şi a) art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 trebuie raportată la aspectele economice ale operaţiunii şi trebuie verificat în ce măsură prestaţiile rezultate din documentele legale îşi au corespondent în realitatea faptică.

În acest sens a susţinut că este şi jurisprudenţa instanţei supreme, care a apreciat că "prin înregistrarea unor cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale se înţelege întocmirea unor acte justificative false pentru cheltuieli care nu au fost făcute ori au fost mai mici decât cele consemnate în documentele justificative, iar pe baza acestor acte justificative false se operează şi în celelalte documente contabile cheltuieli nereale, cu consecinţa diminuării venitului net şi, implicit, a obligaţiei fiscale către stat" (I.C.C.J., secţia penală, decizia penală nr. 1113/2005). Tot astfel, activităţile indicate prin decizia penală constând în emiterea facturilor menţionate, însă cu prestarea concretă a serviciilor contractate, respectiv de edificare a lucrării de foraj, nu indică un comportament de tip evazionist, ceea ce rezultă din verificarea punctuală a realităţii economice a operaţiunilor efectuate.

În aceste condiţii astfel de cheltuieli permit contribuabilului să se sustragă de la plata obligaţiilor fiscale fără a intra sub incidenţa dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. c). Fapta intră însă, sub incidenţa dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. c) doar în cazul în care organul fiscal dovedeşte caracterul fictiv al cheltuielii.

A opinat că nu se poate considera că dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 sunt aplicabile ori de câte ori se constată că s-a efectuat o cheltuială care nu este în interesul societăţii, deoarece echivalează cu încălcarea principiului legalităţii incriminării a pune semnul egalităţii între noţiunea de "cheltuială care nu este în interesul societăţii" cu noţiunea de "fictiv", în aceste situaţii organele fiscale având posibilitatea de a considera o astfel de cheltuială ca fiind una nedeductibilă, din moment ce nu a fost efectuată în interesul societăţii, mecanism suficient pentru a garanta colectarea corectă a sumelor datorate bugetului.

În cazul acestei infracţiuni, a susţinut că trebuie făcută delimitarea între inexistenţa materială a operaţiunii şi inexistenţa juridică a acesteia. Inexistenţa materială a operaţiunii juridice se poate reţine în ipoteza în care operaţiunea este complet inexistentă ca negotium, în realitate neexistând niciun corespondent, sub nicio formă, a operaţiunii înscrise în documentele contabile, doar în acest caz putându-se reţine tipicitatea faptei.

Or, lesne se poate observa că operaţiunea economică este reală, a avut loc, şi s-a finalizat cu ridicarea lucrării de foraj de la G..

Sintetizând, a susţinut că elementele probatorii de la dosar nu sunt în măsură să facă dovada activităţii materiale a fiecăreia dintre operaţiunile evaluate şi nici a amplorii activităţii infracţionale pretins săvârşite de inculpat şi de societatea acestuia, astfel încât să justifice dispunerea unei soluţii de condamnare; procurorul nu a verificat dacă au existat sau nu servicii de intermediere cu privire la fiecare dintre bunurile/serviciile care au făcut obiectul contractual prin decizia penală reţinându-se în acelaşi sens; parchetul nu a avut în vedere standardele rezultate din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, astfel cu au fost descrise mai sus, prin decizia penală reţinându-se în acelaşi sens; parchetul a considerat în mod eronat că reprezintă operaţiuni fictive, operaţiuni care au fost apreciate ca având natura unor acte care nu au fost încheiate în interesul societăţii, prin decizia penală reţinându-se în acelaşi sens; procurorul a apreciat în mod subiectiv ca fiind fictive, pe baza unor elemente probatorii insuficiente emiterea facturilor fiscale prin raportare doar la lipsa unor angajaţi de profil care să presteze astfel de servicii. Or, atâta timp cât plata a fost realizată prin intermediul unor operaţiuni bancare între societăţi, lipsa angajaţilor nu constituie o probă suficientă pentru întrunirea probatoriului necesar condamnării privind activitatea operaţiunii economice.

A apreciat că, inclusiv operaţiunea de stornare a celor patru facturi constituie o dovadă de bună-credinţă a inculpatului şi nu o dovadă a conivenţei frauduloase cu reprezentanţii societăţilor cocontractante avându-se în vedere împrejurarea că plata materialelor şi serviciilor s-a făcut întotdeauna ulterior primirii mărfii sau prestării serviciilor, iar stornarea s-a făcut înainte cu un an ca acesta să cunoască împrejurarea că se derulează un dosar penal împotriva sa sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală.

Referitor la întemeierea recursului în casaţie pe pct. 7 al art. 438 din C. proc. pen., a arătăt că, în pofida faptului că nu a fost dispusă o soluţie de condamnare a considerat că acest temei al recursului este incident întrucât, respingerea soluţiei de achitare şi constatarea intervenţiei prescripţiei răspunderii penale echivalează cu o soluţie de condamnare la nivelul constatării existenţei faptei şi a vinovăţiei recurentului care, însă nu mai poate fi tras la răspundere penală, întrucât fapta s-a prescris.

Referitor la întemeierea recursului în casaţie, în subsidiar, pe pct. 8 al art. 438 din C. proc. pen. a arătat că, în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal prin intervenirea prescripţiei, întrucât a solicitat continuarea procesului penal, iar fapta de evaziune fiscală nu întruneşte cerinţele tipicităţii obiective, fiind incidentă o soluţie de achitare prev. de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

Înalta Curte reţine că, în actualul cadru procesual, verificarea respectării dispoziţiilor art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. (indicarea cazurilor de recurs în casaţie pe care se întemeiază cererea şi motivarea acestora), raportat la art. 438 din C. proc. pen., care stabileşte cazurile în care se poate face recurs în casaţie, presupune examinarea, din punct de vedere formal, a existenţei motivării cererii de recurs în casaţie şi a unei concordanţe aparente a acesteia cu unul dintre motivele expres prevăzute de lege.

Totodată, se constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.

Dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că ea urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii, apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., instanţa de recurs în casaţie examinând cauza numai în limitele motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casaţie şi care pot fi circumscrise cazului de casare invocat, potrivit art. 442 alin. (2) din C. proc. pen.

Ca atare, motivele de casare invocate trebuie să se raporteze la situaţia factuală şi la elementele care au circumstanţiat activitatea infracţională, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie neputând proceda la reevaluarea materialului probator sau la reaprecierea situaţiei de fapt.

Recurentul inculpat a invocat în cuprinsul cererii cazurile de recurs în casaţie prevăzute de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 8 din C. proc. pen., respectiv "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală"şi "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal".

Înalta Curte reţine că, deşi la fond nu s-a dispus o soluţie de condamnare, recurentul inculpat, acesta a solicitat continuarea procesului penal, iar în cuprinsul motivelor de apel a solicitat achitarea, în baza art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., întrucât fapta nu există, iar în subsidiar, achitarea în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. achitarea sa, fapta nefiind prevăzută de legea penală.

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., se constată că acesta vizează exclusiv situaţiile în care fapta concretă, pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare, nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare sau cele în care instanţa a ignorat o normă de dezincriminare a faptei, în ansamblul său ori ca efect al modificării unor elemente constitutive, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între activitatea factuală şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune.

Pe de altă parte, din perspectiva cazului de casare invocat, nu pot fi analizate aspecte în legătură cu latura subiectivă a conţinutului constitutiv al infracţiunii, cu încadrarea juridică reţinută faptei stabilită cu titlu definitiv de instanţa de apel, nu se poate realiza o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, fără a putea fi supuse cenzurii starea de fapt reţinută de instanţa de apel.

Raportat la aceste consideraţii de ordin teoretic, Înalta Curte constată că aspectele invocate de inculpatul A., din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. vizează reanalizarea probatoriilor administrate. Or, o asemenea verificare excede limitelor recursului în casaţie, cale extraordinară ce nu permite repunerea în discuţie a evaluării probelor şi nici modificarea situaţiei de fapt.

Analiza probatoriului, cu accent pe forţa probantă a mijloacelor de probă, pentru a susţine vinovăţia sau lipsa acesteia şi netemeinicia deciziei instanţei de apel, nu se poate realiza în procedura pendinte. Jurisprudenţa instanţei supreme în această materie evocă imposibilitatea analizei aptitudinii probelor de a dovedi vinovăţia în cadrul recursului în casaţie (e.g. ICCJ, SP, înch. 295/RC din 26 septembrie 2018, dosar nr. x/2016; ICCJ, SP, înch. 2/RC din data de 09 ianuarie 2019, dosar nr. x/2015).

Totodată, cu referire la cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., invocat de recurentul inculpat, Înalta Curte aminteşte că acesta vizează acele situaţii în care, faţă de actele şi lucrările dosarului, s-a reţinut în mod eronat incidenţa unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din C. proc. pen., respectiv: e) lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; f) a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; i) există autoritate de lucru judecat; j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

Or, aspectele invocate de recurentul inculpat A., care vizează, în esenţă, incidenţa impedimentului la exercitarea acţiunii penale prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) nu se circumscriu, nici măcar formal, cazului de recurs în casaţie invocat, prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.

Prin Decizia nr. 50 din 18 februarie 2025 Curtea Constituţională a apreciat că soluţia legislativă prevăzută la art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. încalcă principiul legalităţii armelor, fiind contrară prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie şi celor ale art. 67 din Convenţie, în măsura în care nu permite inculpatului să formuleze recurs în casaţie în ipoteza în care în mod greşit nu a fost dispusă, în ceea ce îl priveşte încetarea procesului penal.

În cauză, prin sentinţa penală nr. 135/P/2024 din data de 19 august 2024 pronunţată de Tribunalul Bihor, menţinută prin decizia instanţei de apel, s-a dispus încetarea procesului penal cu privire la inculpatul A. sub aspectul comiterii infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. şi art. 5 din C. pen., în formă continuată (25 de acte materiale).

Aşadar, întrucât motivele prezentate de recurent nu pot fi examinate prin prisma cazurilor de casare indicate expres, prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 8 din C. proc. pen. şi nici a altui caz de casare dintre cele reglementate de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., cerinţa prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., nu este îndeplinită.

Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 553/A/2025 din data de 17 iulie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

În temeiul dispoziţiilor art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 553/A/2025 din data de 17 iulie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 octombrie 2025.