Inadmissibility of unconstitutionality exception: lack of direct link between Civil Code definition of "professionals" and criminal fraud elements

Şedinţa publică din data de 23 septembrie 2025

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor de la dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 18 iulie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2024, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea 47/1992 rep. s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de inculpata A., în dosarul x/2024, aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti.

Pentru a dispune această soluţie, judecătorul instanţei de fond la data de 25.04.2025, inculpata A. a depus la dosarul cauzei, în scris, o cerere prin care a solicitat în temeiul art. 52 din C. proc. pen. sesizarea Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 3 alin. (2) din C. civ., solicitarea inculpatei fiind pusă în discuţia părţilor şi a Ministerului Public la termenul din data de 06.06.2025.

În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, inculpata a arătat că lămurirea elementelor de tipicitate subiective şi obiective a infracţiunii pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată depinde de determinarea patrimoniului afectat, iar această determinare trebuie făcută prin raportare la natura juridică a convenţiei, respectiv regulile prevăzute de mandatul avocaţial reglementat de legea 51/1995 pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat şi dispoziţiile prevăzute de art. 2009-2024 din C. civ.

Totodată, cu privire la aplicarea dispoziţiilor prevăzute art. 244 din C. pen., inculpata a criticat practica organelor judiciare, opinând că textul este aplicat într-un mod extensiv şi abuziv.

A mai susţinut că, întrucât actualul C. pen. a intrat în vigoare ulterior C. civ., interpretarea trebuie să se raporteze la noţiunile specifice dreptului civil. În acest sens, a arătat că utilizarea unor termeni şi noţiuni proprii dreptului pozitiv nu se poate face în lipsa unei motivări justificate, iar recurgerea la termeni şi noţiuni autonome nu este permisă atunci când situaţia juridică nu o impune.

În susţinerea acestei perspective, inculpata a invocat jurisprudenţa Curţii Constituţionale, arătând că instanţa a reţinut, în ceea ce priveşte art. 301 alin. (1) lit. c) din C. pen., că sintagma "raporturi comerciale" este lipsită de claritate şi previzibilitate, nepermiţând determinarea exacta a conţinutului constitutiv al infracţiunii de conflict de interese.

În continuare, inculpata a susţinut că noţiunea de "raporturi specifice celor dintre profesionişti" este mai clară şi mai previzibilă decât sintagma "raporturi comerciale", utilizată de legiuitor.

A mai arătat că potrivit art. 3 alin. (2) din C. civ. "sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere", iar art. 3 alin. (3) din C. civ. doar explică ce înseamnă exploatarea unei întreprinderi. În acest sens, a invocat şi doctrina de specialitate care a delimitat sfera persoanelor ce intră, de regulă, în categoria profesioniştilor: persoanele fizice, precum sunt comercianţii, persoanele fizice autorizate, întreprinzătorii individuali sau familiali si persoanele care exercita profesii reglementate sau liberale; persoanele juridice, precum societăţile comerciale, organizaţiile cooperatiste, regiile autonome, societăţile civile cu personalitate juridică, grupurile de interese economice.

Inculpata a susţinut că, deşi aceste orientări pot oferi repere generale, nici C. civ. şi nici legislaţia de punere în aplicare nu conţin o definiţie clară a profesionistului, iar legea nu prevede criterii extinse de stabilire sau identificare a acestuia.

În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate la termenul din data de 06.06.2025, inculpata a arătat că infracţiunea de înşelăciune este specifică raporturilor comerciale, însă avocaţii nu sunt persoane fizice autorizate. Mai mult decât atât, din punct de vedere legal, a precizat că sunt persoane fizice autorizate numai cu privire la raporturile cu Ministerul Finanţelor Publice, însă astfel cum Ministerul Public a înţeles să descrie fapta, nu poate fi vorba de o infracţiune de înşelăciune în cauză.

Referitor la admisibilitatea solicitării de sesizare a Curţii Constituţionale instanţa a reţinut că, potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţa în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

Instanţa a apreciat că nu este îndeplinită condiţia ca dispoziţia legală să aibă legătură cu cauza.

Analizând admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii constituţionale instanţa a constatat că, potrivit actului de sesizare, inculpata este acuzată, în esenţă, că le-ar fi indus în eroare pe persoanele vătămate, prin prezentarea unor situaţii mincinoase ca fiind adevărate, respectiv, că le va acorda asistenţă juridică în dosarele civile pe care acestea le aveau pe rolul instanţelor, cu scopul de a obţine foloase injuste, constând în onorariile necuvenite, fapte ce ar fi condus la producerea în patrimoniul persoanelor vătămate a unor prejudicii echivalente onorariilor încasate.

Aşadar, trimiterea în judecată a inculpatei este întemeiată strict prin raportare la dispoziţiile art. 244 din C. pen. care incriminează infracţiunea de înşelăciune, niciunde în cuprinsul rechizitoriului, nefiind făcute referire la dispoziţiile art. 3 din C. civ. care, de altfel nu ar avea nicio influenţă cu privire la stabilirea elementelor de tipicitate obiective şi subiective, instanţa nefiind învestită cu o cauză ce vizează răspunderea contractuală.

În concluzie, instanţa de fond a considerat că excepţia invocată de inculpata A. nu are legătură cu soluţionarea cauzei, întrucât nu vizează o dispoziţie legala a cărei încălcare intră în conţinutul constitutiv al infracţiunii pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, şi deci, şi în ipoteza în care, Curtea constituţională ar admite excepţia de constituţionalitate şi ar statua că soluţia legislativă cuprinsă în C. civ. este neconstiţuională, acest fapt nu ar avea niciun efect asupra situaţiei juridice a inculpatei care este trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs petenta A..

Dosarul de recurs fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data de 03.09.2025, sub nr. x/2025, fiind stabilit termen în cauză la data de 23.09.2025, ocazie cu care s-au luat concluziile recurentei şi ale reprezentantului Ministerului Public, acestea fiind redate pe larg în cuprinsul părţii introductive a prezentei decizii.

Examinând recursul formulat în cauză de recurenta A., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Din economia dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a următoarelor cerinţe de admisibilitate, cumulativ prevăzute de art. 29 alin. (1)- (3) din lege:

a) calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;

b) identificarea normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea în care sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii;

c) existenţa unei legături între norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului;

Fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, "legătura cu soluţionarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea, atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (mutatis mutandis, Decizia Curţii Constituţionale nr. 591 din 21 octombrie 2014, publicată în M. Of. nr. 916 din 16 decembrie 2014).

d) verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii, ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei criticate printr-o decizie precedentă.

Înalta Curte constată că, dacă evaluarea primelor două şi a ultimei condiţii dintre cele patru anterior enunţate implică un examen preponderent formal, cea de a treia cerinţă cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunţită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilităţii cererii de sesizare. O atare evaluare nu contravine, însă dispoziţiilor art. 2 ori art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Curtea Constituţională este unica autoritate competentă să supună controlului de constituţionalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea specială.

Încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale are, însă, valenţele unui act procedural prin care sunt definite limitele învestirii autorităţii de jurisdicţie constituţională. Instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate are, potrivit legii, nu doar competenţa, ci şi obligaţia corelativă de a cenzura eventualele susţineri ale autorului excepţiei şi, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorităţii de jurisdicţie constituţională în strictă conformitate cu dispoziţiile legii pertinente, dar şi cu specificul cauzei.

În aceste coordonate de principiu, analizând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

Excepţia a fost ridicată de către o parte din proces (recurenta A.), în faţa unei instanţe judecătoreşti (Curtea de Apel Bucureşti) învestite cu soluţionarea sesizării Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatei A., de profesie avocat, pentru săvârşirea în concurs real a două infracţiuni de înşelăciune, fapte prevăzute de art. 244 alin. (1) din C. pen. (persoană vătămată B.) şi art. 244 alin. (1) cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen. (2 acte materiale cu privire la persoana vătămată C.) cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen.

Excepţia de neconstituţionalitate vizează dispoziţii din C. civ. în vigoare, respectiv art. 3 alin. (2) din C. civ., constatându-se îndeplinită şi condiţia ca textul de lege criticat să nu fi fost anterior declarat neconstituţional.

Ca atare, Înalta Curte reţine că solicitarea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de către recurenta A. îndeplineşte cerinţele de admisibilitate privind calitatea autorului excepţiei de a fi parte într-un proces în curs de soluţionare, aflarea în vigoare a dispoziţiilor legale criticate şi inexistenţa unei decizii prin care Curtea Constituţională să fi sancţionat anterior aceste texte de lege.

Cu toate acestea, Înalta Curte constată că nu este îndeplinită condiţia ca excepţia invocată să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.

Legătura cu soluţionarea cauzei priveşte incidenţa dispoziţiei legale a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată, în privinţa soluţiei ce se va pronunţa în procesul aflat pe rolul instanţei de judecată.

Altfel spus, decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul penal, ceea ce presupune existenta unei legături directe între norma legală contestată şi soluţia ce urmează a se da în cauză.

În concret, recurenta A. a formulat o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din C. civ., apreciind că potrivit dispoziţiei legale criticate, infracţiunea de înşelăciune, pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată, este specifică raporturilor dintre profesionişti, iar pentru a stabili forma de vinovăţie în vederea soluţionării cauzei, recurenta a apreciat că trebuie stabilit dacă practicienii profesiei de avocat se încadrează în noţiunea de profesionişti sau nu, întrucât profesioniştii sunt prezumaţi a acţiona în raporturile juridice cu intenţie.

Înalta Curte reţine că aspectele invocate în susţinerea excepţiei vizează în realitate o chestiune de interpretare şi aplicare a legii, nu o problemă de neconstituţionalitate, recurenta exprimându-şi nemulţumirea faţă de inexistenţa unei definiţii clare a noţiunii de "profesionist", în sensul dacă aceasta se aplică sau nu avocaţilor.

Se constată că, prin excepţia invocată nu se formulează veritabile critici de neconstituţionalitate, ci se susţin aspecte care ţin de modificarea legislativă a unor texte de lege pe care autorul excepţiei le contestă, atribut care revine doar puterii legislative, nu şi Curţii Constituţionale, care nu poate modifica, adăuga sau abroga prevederi legale.

În acest context, Înalta Curte notează că, în cauză, recurenta nu justifică un interes real în promovarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale. Or, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.

Astfel, având în vedere obiectul cauzei, cadrul procesual şi stadiul concret al cauzei în cadrul căreia s-a formulat cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din C. civ., Înalta Curte constată că, indiferent de soluţia ce ar fi pronunţată asupra excepţiei de neconstituţionalitate, decizia Curţii Constituţionale nu va produce niciun efect juridic cu privire la soluţia ce urmează a fi pronunţată în cauză.

Mai mult, Înalta Curte constată faptul că, din concluziile scrise aflate la dosarul de fond şi din cele expuse oral în faţa instanţei de control judiciar, nu reiese nicio critică de neconstituţionalitate, recurenta neindicând niciun text din Constituţia României care ar fi încălcat. Se poate totuşi observa că, în faţa instanţei de fond, prin concluziile orale, aceasta a invocat că dispoziţiile art. 3 alin. (2) din C. civ. în opinia sa, ar încălca dispoziţiile prevăzute de art. 45, art. 135, art. 136 şi art. 41 din Constituţie, concluzii pe care nu le-a susţinut şi în faţa instanţei supreme.

În cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, şi corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Ca urmare, având în vedere că remediul procedural al excepţiei de neconstituţionalitate nu a fost folosit de către recurentă în scopul şi finalitatea sa, respectiv pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituţionale cu legea fundamentală, se apreciază că excepţia invocată nu respectă cerinţa reglementată de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, referitoare la legătura cu soluţionarea cauzei.

În consecinţă, apreciind că nu există motive de reformare a soluţiei primei instanţe din cuprinsul încheierii de şedinţă din 18 iulie 2025 a Curţii de Apel Bucureşti, de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, ca urmare a constatării neîndeplinirii cumulative a condiţiilor de admisibilitate a cererii de sesizare, prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză de recurentul inculpat A..

Faţă de soluţia dispusă, în baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpata A. împotriva încheierii din data de 18.07.2025 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală în dosarul nr. x/2024.

Obligă recurenta la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 septembrie 2025.