Combination of successive penal laws to calculate statute of limitations constitutes prohibited lex tertia

Şedinţa publică din data de 15 octombrie 2025

Asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 123 din 13 aprilie 2023 a Tribunalului Argeş, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2019, printre altele, s-au dispus următoarele:

A fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 4 ani închisoare cu executare în regim de detenţie, în condiţiile art. 60 C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată şi agravată prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 (în vigoare până la 22.03.2013), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, în condiţiile art. 5 C. pen.

În baza art. 67 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., s-a interzis inculpatului ca pedeapsă complementară exercitarea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate.

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., s-a interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate va fi executată sau considerată ca executată.

S-a luat act că inculpatul a fost cercetat în stare de libertate.

În baza art. 19, art. 397 C. proc. pen.., a fost respinsă acţiunea civilă formulată de Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentată de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş.

A fost revocată măsura asigurătorie asupra imobilului aparţinând inculpatului A., situat în municipiul Piteşti, judeţul Argeş, intabulat în cartea funciară nr. x, nr. cadastral x, având destinaţia garsonieră de locuit.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş, inculpatul A. şi partea civilă Statul Român - Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Agenţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş.

Prin decizia penală nr. 1164/A din 14 decembrie 2023 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. x/2019, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş, de inculpatul A. şi de către partea civilă ANAF Bucureşti - DGRFP Ploieşti, prin AJFP Argeş împotriva sentinţei penale nr. 123/13.04.2023 pronunţată de Tribunalul Argeş în dosarul nr. x/2019.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel Piteşti a constatat, în esenţă următoarele:

Prioritar, a constatat că prima instanţă a reţinut în mod corect situaţia de fapt, materialul probator administrat în cauză dovedind, dincolo de orice îndoială rezonabilă, atât existenţa infracţiunii de evaziune fiscală, cât şi vinovăţia inculpatului A. în comiterea acesteia.

Astfel, s-a reţinut că fapta inculpatului A. care, în calitate de administrator al S.C. B. S.A. Piteşti, în perioada 2012- martie 2013 a înregistrat în evidenţele contabile operaţiuni fictive constând în evidenţierea în contabilitatea S.C. B. S.A. Piteşti a unui număr de 23 de facturi fiscale emise de S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.R.L., S.C. E. S.R.L., prejudiciind în acest fel bugetul general consolidat al statului cu suma totală de 609.600 RON (echivalentul a 138.231 euro), constând în TVA, se încadrează în tipicitatea obiectivă şi subiectivă a infracţiunii continuate (23 de acte materiale) de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen., în condiţiile art. 5 alin. (1) din noul C. pen.

Instanţa de apel a reţinut că, deşi atât inculpatul, cât şi procurorul, prin modificarea motivelor de apel, au solicitat încetarea procesului penal, în considerarea deciziilor nr. 297/2018, nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale şi nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în cauză nu s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale.

În motivare, făcându-se trimitere la hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C 107/23 PPU, la data de 24 iulie 2023, s-a reţinut că obiectul cauzei este reprezentat de infracţiuni de evaziune fiscală privind taxa pe valoare adăugată (TVA), ceea ce determină aplicabilitatea directă a prevederilor dreptului Uniunii Europene prin care se statuează necesitatea de a se combate frauda contra intereselor financiare ale Uniunii Europene. În acest sens, s-a făcut trimitere şi la Hotărârea Curţii (Marea Cameră) din 26 februarie 2013, pronunţată în cauza C617/10, Åkerberg Fransson, în care s-a reţinut că în cauzele privind neîndeplinirea obligaţiilor declarative în materie de TVA, se afectează resursele proprii ale Uniunii care cuprind veniturile din aplicarea unei cote uniforme a bazelor armonizate de evaluare a TVA-ului, stabilite în conformitate cu normele Uniunii, astfel că există o legătură directă între colectarea veniturilor din TVA cu respectarea dreptului Uniunii aplicabil şi punerea la dispoziţia bugetului Uniunii a resurselor TVA corespunzătoare, de vreme ce orice lacună în colectarea celor dintâi se poate afla la originea unei reduceri a celor din urmă (pct. 24-31).

De asemenea, s-a reţinut că, potrivit articolului 2 alin. (1) din Convenţia PIF, este considerată fraudă gravă oricare fraudă care implică o sumă minimă care urmează să fie stabilită de fiecare stat membru, ce nu poate fi stabilită la o sumă mai mare de 50.000 de euro.

Aplicând direct norma comunitară, s-a constatat că prejudiciul imputat inculpatului A. prin fapta de evaziune fiscală pentru care a fost condamnat de prima instanţă este de peste 50.000 euro, ceea ce constituie o fraudă gravă.

Totodată, aşa cum a constatat şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene la pct. 96 din decizie, s-a subliniat că articolele 325 alin. (1) TFUE şi art. 2 alin. (1) din Convenţia PIF sunt formulate în termeni clari şi precişi şi nu sunt însoţite de nicio condiţie, astfel încât au efect direct în prezenta cauză.

S-a mai notat că hotărârile preliminare ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sunt obligatorii erga omnes, la nivelul tuturor statelor membre, sub rezerva solicitării la un moment ulterior, de către instanţele judecătoreşti naţionale, a unor lămuriri suplimentare asupra respectivei interpretări a Curţii. (a se vedea Decizia 1039/2012).

În fine, instanţa europeană a statuat că, ţinând seama de necesara punere în balanţă a standardului naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), pe de o parte, şi a dispoziţiilor articolului 325 alin. (1) TFUE şi ale articolului 2 alin. (1) din Convenţia PIF, pe de altă parte, aplicarea de către o instanţă naţională a standardului menţionat pentru a repune în discuţie întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, trebuie considerată ca fiind de natură să compromită supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului Uniunii.

Aşadar, s-a apreciat că, aplicând direct normele legale anterior citate, efectul întreruptiv al actelor procedurale încheiate anterior datei de 25 iunie 2018, fiind guvernat de principiul aplicării legii penale mai favorabile, nu de principiul legalităţii incriminării şi al pedepsei, se produce în continuare şi ulterior datei de 25.06.2018.

Raportat la cele anterioare, s-a constatat că în cauză au fost efectuate în cursul urmăririi penale acte procedurale, comunicate inculpatului, respectiv aducerea la cunoştinţă a calităţii de inculpat, la data de 29.05.2019. Cu toate acestea, faţă de decizia nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, s-a apreciat că acest act nu a avut un efect întrerupător de prescripţie pentru că în perioada cuprinsă între cele două decizii ale Curţii Constituţionale mai sus amintite, instituţia întreruperii termenului de prescripţie nu a mai funcţionat, fiind atinsă de vicii de constituţionalitate. Odată cu adoptarea O.U.G. nr. 71/2022, acest vid legislativ a fost acoperit, ceea ce înseamnă că primul act procesual întocmit în dosar, ajuns deja în faza judecăţii, care a avut efect întrerupător de prescripţie a fost încheierea de şedinţă din data de 03.06.2022, dată la care termenul de prescripţie generală a răspunderii penale nu era împlinit. Astfel, s-a reţinut că prin activarea efectului întrerupător al prescripţiei răspunderii penale, termenul de prescripţie nu s-a împlinit, fiind aplicabile dispoziţiile art. 155 alin. (4) C. pen. sau art. 124 C. pen. anterior, efectele fiind similare, indiferent de legea penală reţinută.

În ceea ce priveşte legea penală mai favorabilă, s-a subliniat că prima instanţă a considerat C. pen. anterior ca fiind lege penală mai favorabilă, punct de vedere pe care instanţa de apel a susţinut că îl împărtăşeşte, mai ales că instituţiile juridice aplicabile în cauză şi pentru care se cuvine a fi făcută comparaţia dintre cele două reglementări, au aceleaşi efecte, respectiv pedeapsa prevăzută de lege, incidenţa termenului de prescripţie a răspunderii penale, regimul sancţionator al infracţiunii continuate.

Împotriva hotărârii instanţei de apel a declarat recurs în casaţie inculpatul A., invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., cu motivarea că, în mod greşit, nu s-a dispus încetarea procesului penal, deşi a intervenit prescripţia generală a răspunderii penale în ceea ce priveşte infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată şi agravată, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 (în vigoare până la 22.03.2013), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969.

În argumentare, recurentul inculpat A. a susţinut că, deşi instanţa de apel a reţinut că fapta a fost săvârşită în perioada 2012 - martie 2013, iar termenul de prescripţie generală a răspunderii penale este de 10 ani, nu a constatat că împlinit acest termen, aplicând în mod direct decizia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din Cauza C-107/23 PPU şi lăsând neaplicată decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În esenţă, instanţa de apel a reţinut că deciziile C.J.U.E. reţin că frauda în materie de TVA intră în sfera de incidenţă a protecţiei penale conferite prin Convenţia PIF, că decizia C.J.U.E. din cauza C-107/23 PPU este aplicabilă în cauze nedefinitiv judecate (aflate în faza apelului), că principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (mitior lex) nu este incident în cauză şi că aplicarea deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie generează un risc sistemic de impunitate. De asemenea, instanţa de apel a reţinut că, în cauză, este aplicabilă O.U.G. nr. 71/2022, astfel că devin incidente dispoziţiile referitoare la întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, fiind aplicabile prevederile art. 155 alin. (4) C. pen. sau art. 124 C. pen. din 1969, efectele fiind similare, indiferent de legea reţinută.

Prin încheierea pronunţată la data de 05 martie 2024, Înalta Curte a respins, ca inadmisibil, recursul său în casaţie, sub aspectul cazului de casare prevăzut de art. 438 pct. 8 C. proc. pen.

Pentru a pronunţa această încheiere, instanţa a arătat, referitor la cazul de casare reglementat de art. 438 pct. 8 C. proc. pen.., că acesta vizează acele situaţii în care, faţă de actele şi lucrările dosarului, s-a reţinut în mod eronat incidenţa unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din C. proc. pen.

În privinţa acestui caz de casare, s-a observat că recurentul inculpat a susţinut că, în mod greşit, nu s-a dispus încetarea procesului penal, întrucât a intervenit prescripţia generală a răspunderii penale în ceea ce priveşte infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată şi agravată, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 (în vigoare până la 22.03.2013), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, însă, s-a apreciat că această critică nu se circumscrie cazului de casare invocat, care prevede că hotărârile sunt supuse casării când în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal.

Prin sentinţa penală nr. 261 din 04.06.2025, pronunţată în dosarul nr. x/2025, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a admis cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva încheierii din data de 05 martie 2024, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2019.

A anulat, în parte, încheierea atacată şi a dispus rejudecarea admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie formulate de revizuentul A. împotriva deciziei penale nr. 1164/A din 14 decembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, cu privire la cazul casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.

A trimis la repartizare aleatorie cererea de recurs în casaţie formulată de revizuentul A. în ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.

Pentru a pronunţa această încheiere, instanţa a reţinut că, ulterior pronunţării soluţiei de respingere, ca inadmisibil, a recursului în casaţie, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 50 din 18 februarie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 11 aprilie 2025, a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., care exclude atacarea cu recurs în casaţie a deciziilor prin care s-a dispus o hotărâre de condamnare, este neconstituţională [prin încheierea din 1 noiembrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2016/a8, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., excepţie ridicată de F. într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului în casaţie declarat de autorul excepţiei, ce avea calitatea de persoană condamnată].

S-a constatat că, în prezenta cauză, revizuentul A. a declanşat controlul constituţional asupra aceloraşi prevederi ale art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. (solicitare aflată încă pe rolul Curţii Constituţionale, dar a cărei soluţionare se va raporta la cea deja pronunţată în cauza menţionată anterior), astfel că i s-a recunoscut acestuia beneficiul efectelor decizie pronunţate, respectiv Decizia nr. 50 din 18 februarie 2025 a Curţii Constituţionale. De asemenea, s-a reţinut că partea a invocat excepţia de neconstituţionalitate, înţelegând să se folosească de acest mijloc procesual în apărare, în scopul valorificării drepturilor şi intereselor sale legitime, în dosarul având ca obiect judecata recursului său în casaţie.

S-a constatat că, şi în prezent, consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă în privinţa petentului atât timp cât soluţia respingerii recursului său în casaţie, ca inadmisibil, a fost rezultatul aplicării dispoziţiei legale ulterior declarate ca neconstituţionale, iar aceste efecte nu pot fi remediate decât prin revizuirea acestei hotărâri.

Prin încheierea din 29 iulie 2025, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2025, constatându-se îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 434 C. proc. pen. - art. 438 C. proc. pen., în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a fost admisă în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 1164/A din 14 decembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2019.

În baza art. 441 alin. (1) C. proc. pen., a fost suspendată executarea hotărârii atacate până la soluţionarea recursului în casaţie.

În baza art. 441 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 215 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) C. proc. pen., s-a stabilit ca pe durata suspendării executării hotărârii, recurentul inculpat A. trebuie să respecte următoarele obligaţii: să se prezinte la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori de câte ori este chemat; să informeze de îndată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la schimbarea locuinţei; să se prezinte la organul de poliţie în a cărui rază teritorială domiciliază, desemnat cu supravegherea sa, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat; să nu depăşească limita teritorială a României, decât cu încuviinţarea prealabilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

S-a dispus punerea în libertate, de îndată, a recurentului inculpat A. de sub puterea mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 228 din 14.12.2023, emis de Tribunalul Argeş, dacă nu este arestat în altă cauză.

A fost stabilit termen de judecată pentru soluţionarea pe fond a recursului în casaţie pentru data de 01.10.2025, cu citarea părţilor şi asigurarea apărării.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că recursul în casaţie formulat de inculpatul A. este întemeiat, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicţie, în care părţile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazurile de casare prevăzute expres şi limitativ de legiuitor la art. 438 C. proc. pen.. În această cale de extraordinară de atac nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei. Recursul în casaţie reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a caracterului contrar legii şi are ca obiect desfiinţarea hotărârilor contrare legii.

În recurs în casaţie nu se poate modifica situaţia de fapt, instanţa de recurs în casaţie îşi fundamentează soluţia pe baza faptelor anterior constatate cu caracter definitiv de instanţa de apel.

Înalta Curte reţine, totodată, că, prin cazul de recurs în casaţie reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării în acele situaţii în care, în raport cu actele şi lucrările dosarului, s-a reţinut în mod eronat incidenţa unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) C. proc. pen. (respectiv lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii), dispunându-se încetarea procesului penal.

De asemenea, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 50 din 18 februarie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 11 aprilie 2025, a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., care exclude atacarea cu recurs în casaţie a deciziilor prin care s-a dispus o hotărâre de condamnare, este neconstituţională [prin încheierea din 1 noiembrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2016/a8, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., excepţie ridicată de F. într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului în casaţie declarat de autorul excepţiei, ce avea calitatea de persoană condamnată].

Tototdată, se impune precizarea că, în vederea stabilirii incidenţei acestui motiv de nelegalitate, aprecierea instanţei asupra existenţei/inexistenţei cauzei de încetare a procesului penal trebuie realizată prin raportare la situaţia concretă şi datele existente la momentul pronunţării hotărârii definitive atacate, atât sub aspect factual, cât şi legislativ.

În speţă, se constată că, prin cererea de recurs în casaţie formulată, inculpatul A., a invocat motivul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., în forma existentă după pronunţarea deciziei CCR nr. 50/2025, susţinând că se impunea o soluţie de încetare a procesului penal pentru infracţiunea de evaziune fiscală pentru care a fost condamnat, având în vedere că a intervenit prescripţia răspunderii penale, în considerarea deciziilor nr. 297/2018, nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale şi deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Înalta Curte constată, din examinarea deciziei penale nr. 1164/A din 14 decembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze de minori şi de familie, ce a fost recurată în cauză, faptul că, deşi, formal, instanţa de apel a indicat vechiul C. pen. ca lege penală mai favorabilă, menţinând încadrarea juridică a primei instanţe, în realitate, a combinat prevederi din reglementarea anterioară, cu dispoziţii legale ulterioare, intervenite în anul 2022, aplicând O.U.G. nr. 71/2022, privind întreruperea termenului prescripţiei răspunderii penale.

Astfel, instanţa de apel a reţinut ca lege penală mai favorabilă noul C. pen. pentru că altfel nu ar fi putut face aplicarea cauzei de întrerupere a termenului de prescripţie a răspunderii penale.

Prin urmare, instanţa de apel a creat o lex tertia, adică o normă penală rezultată din combinarea mai multor legi succesive, contrar principiului constituţional şi legal al aplicării unei singure legi penale mai favorabile, prev. de art. 5 C. pen.

Această modalitate de aplicare a legii penale contravine principiului unităţii legii penale mai favorabile, consacrat de jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale.

Prevederile art. 155 alin. (1) C. pen., astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 71/2022, nu pot de plano produce efecte juridice întreruptive de prescripţie după intrarea lor în vigoare în cauzele pendinte guvernate de legea penală mai favorabilă persoanei acuzate, care include norma declarată neconstituţională prin actele de jurisdicţie constituţională. De altfel, prin decizia nr. 16/2024 a ÎCCJ pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii, s-a stabilit că actele de procedură pentru care există obligaţia legală de a fi comunicate suspectului sau inculpatului ulterior datei de 30 mai 2022 (data publicării Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022) întrerup curgerea termenului de prescripţie a răspunderii penale numai cu privire la faptele comise începând cu data de 30 mai 2022 ori cu privire la faptele săvârşite anterior numai dacă legea penală mai favorabilă stabilită în mod global potrivit deciziei Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014 (publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014) este C. pen. sau legislaţia specială conţinând dispoziţii penale în forma în vigoare începând cu data de 30 mai 2022.

Stabilirea legii penale mai favorabile este atributul exclusiv al instanţei învestite cu judecarea cauzei (de fond sau de apel, ambele competente să cenzureze integral fondul cauzei, în fapt şi în drept), şi nu poate face obiectul cenzurii în recurs în casaţie, întrucât nu se încadrează în niciunul dintre cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege. Revine, aşadar, fiecărei instanţe de judecată învestită cu soluţionarea cauzelor pendinte să determine caracterul mai favorabil sau nu a dispoziţiilor legale incidente în raport cu particularităţile fiecărei situaţii în parte, respectând însă cerinţele ce decurg din interdicţia generării unei lex tertia. Odată stabilită prin decizia instanţei de apel legea incidentă, aceeaşi lege va guverna şi prescripţia răspunderii penale.

Astfel, modalitatea în care instanţa de apel a aplicat dispoziţiile legale în cauză reprezintă o eroare de judecată, constând în aplicarea neunitară şi nelegală a legii penale şi care pune Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în imposibilitate de a stabili incidenţa sau nu în cauză a cauzei de încetare a procesului penal invocate.

În acest sens, Înalta Curte reţine că, prin deciziile Curţii Constituţionale a României, stabilirea legii penale mai favorabile se face în mod global, iar o dată stabilită legea incidentă, aceasta va guverna toate instituţiile de care depinde soluţionarea raportului juridic de drept penal, fără să poată fi combinate dispoziţii de favoare din legi succesive, nici chiar în ceea ce priveşte instituiţii de drept distincte (CCR, decizia nr. 265/2014 referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 din C. pen., M.Of. nr. 372 din 20 mai 2014).

În cuprinsul deciziei nr. 265 din 6 mai 2014, Curtea Constituţională, la paragraful 55 a stabilit următoarele: Astfel, indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text atunci când Curtea Constituţională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituţia, menţinându-se astfel prezumţia de constituţionalitate a textului în această interpretare, instanţele judecătoreşti trebuie să se conformeze deciziei Curţii şi să o aplice ca atare. De altfel, Curtea Constituţională a statuat că, în ceea ce priveşte determinarea concretă a legii penale mai favorabile, "aceasta vizează aplicarea legii şi nu a dispoziţiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea şi noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex terţia, care, în pofida dispoziţiilor art. 61 din Constituţie, ar permite judecătorului să legifereze" (Decizia nr. 1470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011). Prin urmare, orice altă interpretare pe care practica judecătorească o atribuie textului conferă acestuia vicii de neconstituţionalitate.

În aceste condiţii, rezultă că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, care se impune a fi casată, cauza urmând a fi trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, pentru aplicarea corectă a legii penale, în raport de care să poată fi verificată incidenţa prescripţiei răspunderii penale.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1164/A din data de 14 decembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2019.

Va casa, în parte, hotărârea atacată, sub aspectul laturii penale şi numai cu privire la recurentul inculpat A. şi va trimite cauza la Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în vederea rejudecării apelului declarat de inculpatul A..

Va dispune anularea formelor de executare emise cu privire la recurentul inculpat în baza deciziei penale nr. 1164/A din data de 14 decembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2019.

Va constata că inculpatul A. s-a aflat în executarea pedepsei de la data de 14.12.2023 până la data de 29.07.2025.

Va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei penale recurate care nu contravin prezentei.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat G., în cuantum de 753 RON, va rămâne în sarcina statului.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1164/A din data de 14 decembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2019.

Casează, în parte, hotărârea atacată, sub aspectul laturii penale şi numai cu privire la recurentul inculpat A. şi trimite cauza la Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în vederea rejudecării apelului declarat de inculpatul A..

Dispune anularea formelor de executare emise cu privire la recurentul inculpat în baza deciziei penale nr. 1164/A din data de 14 decembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2019.

Constată că inculpatul A. s-a aflat în executarea pedepsei de la data de 14.12.2023 până la data de 29.07.2025.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei penale recurate care nu contravin prezentei.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat G., în cuantum de 753 RON, rămâne în sarcina statului.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 octombrie 2025.