Negligent bodily harm conviction upheld; extraordinary appeal over traffic-rule breach and causation rejected as unfounded.

Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2025

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 555 din 11 aprilie 2025, Judecătoria Oradea, în baza art. 196 alin. (2) şi (3) C. pen., raportat la art. 194 alin. (1) lit. b) C. pen., a stabilit inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, o pedeapsă de un an închisoare.

În temeiul art. 83 alin. (1) şi art. 84 alin. (1) C. pen., a amânat executarea pedepsei de 6 luni închisoare pe un termen de supraveghere de 2 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii.

În temeiul art. 85 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, a dispus ca inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Bihor, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În temeiul art. 86 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, a dispus ca datele prevăzute în art. 85 alin. (1) lit. c)-e) C. pen. să fie comunicate Serviciului de Probaţiune Bihor.

În temeiul art. 404 alin. (3) C. proc. pen.., a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor nerespectării măsurilor de supraveghere şi ale săvârşirii de noi infracţiuni în cursul termenului de supraveghere.

Împotriva sentinţei penale nr. 555 din 11 aprilie 2025 pronunţate de Judecătoria Oradea în dosarul nr. x/2023 au declarat apel partea responsabilă civilmente B.-prin lichidator judiciar C. şi inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 533/A/25 iulie 2025 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen.., s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de partea responsabilă civilmente B.-prin lichidator judiciar C. şi de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 555 din 11 aprilie 2025 pronunţate de Judecătoria Oradea în dosarul nr. x/2023.

În baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen.., s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea şi de partea civilă D. împotriva sentinţei penale nr. 555 din 11 aprilie 2025 pronunţate de Judecătoria Oradea în dosarul nr. x/2023.

A fost desfiinţată, în parte, sentinţa atacată şi, în întregime, încheierea de îndreptare a erorii materiale din 17 aprilie 2025 şi, rejudecând:

A fost înlăturată pedeapsa de un an închisoare stabilită inculpatului A. pentru comiterea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 196 alin. (2) şi (3) C. pen. rap. la art. 194 alin. (1) lit. b) C. pen., dispoziţiile art. 83 alin. (1) C. pen. şi art. 84 alin. (1) C. pen. privind amânarea aplicării acesteia pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani, precum şi măsurile de supraveghere şi obligaţiile stabilite în sarcina inculpatului pe durata termenului de supraveghere.

În baza art. 196 alin. (2) şi (3) C. pen. rap. la art. 194 alin. (1) lit. b) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. pentru comiterea infracţiunii de vătămare corporală din culpă la o pedeapsă de un an închisoare.

În baza art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de un an închisoare aplicată inculpatului pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani, stabilit conform art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., s-a decis ca, pe durata termenului de supraveghere, inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere: să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Bihor, la datele fixate de acesta; să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; să comunice schimbarea locului de muncă; să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

S-a decis ca, în baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpatul să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probaţiune sau organizat cu instituţii din comunitate, iar în baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o durată de 60 de zile, la Primăria com. Sântandrei sau la Primăria mun. Oradea.

În baza art. 404 alin. (2) C. proc. pen.., s-a atras atenţia inculpatului asupra art. 96 C. pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere în cazul nerespectării măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor instituite în sarcina sa pe durata termenului de supraveghere sau a săvârşirii de noi infracţiuni.

S-au menţinut dispoziţiile sentinţei atacate care nu contravin deciziei.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de apel a constatat că instanţa de fond a reţinut starea de fapt prin raportare la probatoriul administrat în cauză, acesta susţinând, dincolo de orice echivoc, întrunirea elementelor de tipicitate obiectivă şi subiectivă ale infracţiunii de vătămare corporală din culpă în ceea ce-l priveşte pe inculpatul A., în legătură cu accidentul rutier în care a fost implicat la data de 01.12.2021.

Ca stare de fapt, s-a reţinut, că, în timp ce inculpatul A. a condus microbuzul M3 marca E. cu nr. de înmatriculare x, pe str. x din mun. Oradea, pe banda doi de circulaţie cu direcţia de deplasare spre localitatea Oşorhei, circulând cu o viteză peste limita legală admisă pe sectorul de drum respectiv, la un moment dat, a pătruns, fără să asigure, cu partea laterală dreapta a microbuzului, pe banda unu de circulaţie, acroşându-l (cu oglinda laterală) pe numitul D.. Acesta din urmă, oprise cu puţin timp în urmă autoturismul marca F. cu nr. de înmatriculare x, pe banda unu de circulaţie, în apropierea acostamentului, deoarece avusese pană, astfel încât, s-a dat jos din autoturism, împreună cu pasagerul G., pentru a remedia problema. În urma accidentului rutier, persoana vătămată D. a suferit leziuni ce au necesitat pentru vindecare 120 zile de îngrijiri medicale.

În ceea ce-l priveşte pe inculpat, s-a apreciat că s-a reţinut în mod corect culpa sa în producerea evenimentului rutier, prin prisma încălcării dispoziţiilor:

- art. 54 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 în care se specifică "Conducătorul de vehicule care execută o manevră de schimbare a direcţiei de mers, de ieşire, dintr-un rând de vehicule staţionate sau de intrare într-un asemenea rând, de trecere pe o altă bandă de circulaţie, sau de virare spre dreapta ori stânga sau care urmează să efectueze o întoarcere ori să meargă cu spatele este obligat să semnalizeze din timp şi să se asigure că o poate face fără să perturbe circulaţia sau să pună în pericol siguranţa celorlalţi participanţi la trafic (...)"

- art. 121 alin. (1) din H.G. nr. 1391/2006 în care se specifică "Conducătorii de vehicule sunt obligaţi să respecte viteza maximă admisă pe sectorul de drum pe care circulă şi pentru categoria din care face parte vehiculul condus, precum şi cea impusă prin mijloacele de semnalizare".

Conform instanţei de apel, concluzia de mai sus este confirmată de raportul de expertiză criminalistică nr. 160 din 16.12.2022, care a stabilit dinamica producerii accidentului rutier, reţinându-se că inculpatul A. a sesizat tardiv prezenţa celor două persoane pe banda întâi de circulaţie lovindu-le cu partea fronto-laterală dreaptă şi oglinda retrovizoare dreapta a microbuzului. Urmare a acestei acroşări persoanele vătămate au fost proiectate pe partea carosabilă, iar microbuzul s-a deplasat în regim decelerat până în poziţia finală. De asemenea, s-a reţinut că sectorul de drum pe care s-a produs accidentul este în aliniament, suprafaţa carosabilă asfaltată era umedă, iar vizibilitatea era specifică desfăşurării traficului rutier pe timp de noapte în lumina farurilor şi a iluminatului public stradal aflat în funcţiune. S-a reţinut concomitent, în ceea ce priveşte cauza producerii accidentului rutier, că aceasta este determinată şi de faptul că persoana vătămată a efectuat lucrări de reparaţii la autoturismul marca F. în interiorul părţii carosabile.

Curtea de apel a reţinut ca fiind dovedit cert că locul impactului s-a situat pe banda 1 de circulaţie a sensului de deplasare Oradea-Oşorhei de pe str. x din mun. Oradea, în zona portierelor din partea stângă a autoturismului marca F., cu nr. de înmatriculare x, ce se afla oprit pe această bandă. S-a apreciat că din nicio probă nu rezultă ca la momentul la care persoana vătămată D. a fost acroşată, aceasta să se fi aflat pe banda doi de circulaţie. Declaraţiile martorilor oculari (pasageri ai autoturismului marca F.), inclusiv declaraţiile inculpatului, susţin cert că autoturismul marca F. era oprit pe banda 1 de circulaţie, fapt atestat şi de fotografiile efectuate la faţa locului, poziţionarea autoturismului faţă de axul drumului fiind suficientă pentru a asigura prezenţa persoanei vătămate (şi a pasagerului G.), pe spaţiul rămas.

Totodată, s-a constatat că raportul de expertiză criminalistică infirmă, pe baza analizei fragmentelor de material de plastic şi a urmelor de sânge evidenţiate cu ocazia cercetării locului accidentului, că impactul s-ar fi produs pe banda doi de circulaţie, impactul producându-se pe banda unu, pe care era oprit autoturismul persoanei vătămate. Inculpatul însuşi a atestat faptul că a observat prezenţa autoturismului marca F. pe banda unu, oprit şi cu avariile pornite, fapt ce a determinat, de altfel, autovehiculele care circulau în faţa sa, să treacă pe banda doi de circulaţie (manevră pe care a făcut-o şi inculpatul). Mai mult, acesta a arătat în faţa instanţei de fond, că a văzut-o pe persoana vătămată cu faţa spre el, gesticulând. Prin urmare, dacă teza expusă de inculpat - prezenţa persoanei vătămate pe banda doi în momentul în care a fost acroşată - ar fi fost incidentă, în condiţiile în care microbuzul condus de inculpat era precedat, pe aceeaşi bandă şi pe acelaşi sens de mers de alte vehicule, este rezonabil a se aprecia că persoana vătămată ar fi fost acroşată de unul din respectivele vehicule, care circulau în aceleaşi condiţii de trafic şi vizibilitate, în faţa microbuzului condus de inculpat. Într-un astfel de context factual, este totodată improbabil ca inculpatul să fi sesizat prezenţa persoanei vătămate pe banda doi de circulaţie, din moment ce, pe acea bandă, în faţa sa circulau alte autovehicule utilitare (între care, potrivit chiar inculpatului, un furgon de 3,5 t).

S-a apreciat că faptul că instanţa de fond a reţinut concomitent culpa concurentă a persoanei vătămate, de 30%, care nu produce niciun efect asupra vinovăţiei penale a inculpatului. Din punct de vedere al tipicităţii subiective a infracţiunii de vătămare corporală din culpă, vinovăţia sa subzistă.

În ceea ce priveşte încadrarea juridică, s-a reţinut că, în drept, fapta inculpatului, astfel cum acestea a fost descrisă, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 196 alin. (2) şi (3) C. pen., raportat la art. 194 alin. (1) lit. b) C. pen., text de lege în baza căruia în mod corect a fost individualizată pedeapsa de un an închisoare.

Hotărârea instanţei de apel a fost comunicată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea la data de 18 iulie 2025, inculpatului A. la data de 22 iulie 2025, precum şi celorlalte părţi din dosar.

Împotriva hotărârii pronunţată de instanţa de apel a formulat cerere de recurs în casaţie inculpatul A. la data de 22 august 2025, prin avocat ales.

Cererea de recurs în casaţie a fost comunicată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea la data de la data de 09 iunie 2025 şi celorlalte părţi din dosar.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală la data de 16 septembrie 2025. Prin referatul întocmit în cauză, judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent, în vederea discutării admisibilităţii cererilor de recurs în casaţie, în procedura prevăzută de art. 440 C. proc. pen.., la data de 30 septembrie 2025.

În cererea scrisă, s-a solicitat admiterea recursului în casaţie, cu consecinţa casării deciziei penale nr. 5331,4/2025 a Curţii de Apel Oradea şi achitării inculpatului A., în baza art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.. coroborat cu art. 396 alin. (2) şi (5) şi art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

În motivele de recurs în casaţie s-a considerat că fapta pentru care a fost trimis în judecată şi condamnat inculpatul nu îndeplineşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de art. 196 alin. (2) şi (3) C. pen. rap. la art. 194 alin. (1) lit. b) C. pen., lipsind orice mijloace de probă care să indice dincolo de orice îndoială rezonabilă faptul că s-au încălcat cele două dispoziţii legale reţinute chiar prin Rechizitoriul întocmit de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea, respectiv art. 121 alin. (1) din H.G. nr. 1391/2006 şi art. 54 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002.

Apărarea a susţinut că din ansamblul probator administrat rezultă că lipseşte elementul constitutiv cuprins în art. 196 alin. (3) C. pen., anume "ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru efectuarea unei anumite activităţi" (în acest caz, conducerea pe drumurile publice). Astfel, legiuitorul a condiţionat angajarea răspunderii penale, în ceea ce priveşte raportul de cauzalitate specific în astfel de speţe, de o încălcare clară, concretă şi dovedită a unei dispoziţii legale ori a unei măsuri de prevedere din partea subiectului activ, care să conducă în mod direct şi irefragabil la rezultatul cu relevanţă penală. Cu alte cuvinte, întrucât răspunderea penală nu este una de sorginte obiectivă, rezultă că nu orice simplă implicare spaţio-temporală într-un accident rutier atrage incidenţa normei de incriminare, ci este necesară o abatere normativă dovedită şi în strânsă legătură cu rezultatul. Or, în speţă, în mod concret, nu s-a stabilit viteza de deplasare a inculpatului, astfel încât nu se poate reţine că ar fi încălcat dispoziţiile art. 121 alin. (1) din H.G. nr. 1391/2006 referitoare la respectarea limitei maxime admise pe sectorul de drum.

S-a susţinut de către apărare că nu există vreo probă care să susţină că inculpatul nu s-a asigurat ori nu a semnalizat manevra de schimbare a benzii de circulaţie, în sensul art. 54 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, ci chiar este dovedită teza contrară, astfel cum rezultă constant şi din declaraţiile celui cercetat;

De asemenea, s-a susţinut că nu s-a stabilit dincolo de orice dubiu locul exact şi banda de circulaţie pe care s-a produs accidentul rutier. Expertul desemnat pentru întocmirea raportului de expertiză criminalistică a indicat ipoteza producerii impactului pe banda unu de circulaţie, însă fără a prezenta o fundamentare tehnică solidă a acestei concluzii, singurele urme materiale identificate în proximitatea autoturismului F. fiind fragmente de plastic provenite de la carcasa oglinzii retrovizoare, element care, prin el însuşi, nu poate constitui probă concludentă asupra poziţiei exacte a victimei şi a locului impactului (ţinând cont şi de faptul că au fost două persoane accidentate, ambele aflate "undeva" în partea stângă la autoturismului F.).

Apărarea a susţinut că nu a fost determinată distanţa rămasă între autoturismul marca F. şi linia de separaţie a celor două benzi de circulaţie. Lipsa acestei determinări tehnice face imposibilă stabilirea cu certitudine n suprafeţei disponibile pentru deplasarea sau poziţionarea persoanei vătămate, respectiv dacă aceasta putea sau nu să se afle parţial ori integral pe banda a 2-a de circulaţie în momentul producerii impactului. În absenţa acestor elemente obiective, concluziile privind dinamica producerii accidentului şi raportul de cauzalitate nu pot fi considerate temeinic fundamentate.

În schimb, s-a susţinut că persoana vătămată a încălcat mai multe dispoziţii legale rutiere, printre care: art. 72 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 şi art. 156 alin. (1) din H.G. nr. 1391/2006, neinstalând triunghiurile reflectorizante şi poziţionându-se periculos, în afara oricărei norme de conduită preventivă.

Date fiind avariile scoase în evidenţă prin mijloacele de probă de la dosar, rezultă, conform apărării, că manevra de schimbare a benzilor efectuată de către inculpat fusese deja finalizată în momentul nefericitului eveniment, (nefiind nicio minimă atingere între cele două autovehicule) astfel că nu se poate pune, de plano, problema vreunei încălcări din partea subiectului activ. Apărarea mai arată că există o imposibilitate obiectivă de a sesiza din timp prezenţa persoanelor vătămate deoarece acestea nu purtau veste reflectorizante şi nu au semnalizat oprirea autoturismului, prin montarea triunghiului reflectorizant, având totuşi suficient timp pentru a ridica şi instala compresorul de aer din portbagaj. Condiţiile concrete - circulaţie de noapte, carosabil umed, ştergătoare în funcţiune - diminuau suplimentar vizibilitatea, astfel că perceperea în timp util a stării de pericol era imposibilă chiar şi pentru un conducător auto diligent.

S-a mai arătat că inculpatul circula în spatele unui vehicul de mari dimensiuni, fapt care i-a limitat semnificativ câmpul vizual. Prezenţa pietonilor pe carosabil constituia un element absolut imprevizibil pentru orice observator obiectiv. În situaţia dată, obligaţia principală a inculpatului era aceea de a se asigura că poate schimba banda în mod regulamentar pentru a depăşi autovehiculul staţionat, şi nicidecum de a anticipa existenţa unor pietoni nesemnalizaţi, aflaţi lângă un autoturism imobilizat ilegal pe banda unu. Astfel, starea de pericol era imposibil de stabilit obiectiv, iar perceperea ei de către inculpat era practic imposibilă.

Aşadar, în lipsa unei încălcări dovedite a normelor rutiere de către inculpat şi în lipsa unui raport direct de cauzalitate între o astfel abatere şi vătămarea corporală produsă, nu se poate reţine tipicitatea obiectivă a infracţiunii reţinute. Mai mult, deşi existenţa (necontestată) rezultat ilicit - vătămarea corporală - este o condiţie necesară, aceasta nu este şi suficientă pentru a angrena forma ultima ratio de răspundere, anume cea penală, context în care s-a arătat că respectivul rezultat cu relevantă juridică trebuie să derive dintr-o conduită care să constituie încălcări dovedite ale unor norme legale ori măsuri de prevedere, nu doar presupuse în mod retroactiv ca parte a unui mecanism nepermis de răspundere obiectivă, incompatibilă cu actuala arhitectură penală.

Prin încheierea din data de 30 septembrie 2025, Înalta Curte a admis cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 533/A din data de 25 iulie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2023 şi a trimis cauza Completului 7 în vederea soluţionării cererii de recurs în casaţie la data de 14 octombrie 2025, cu citarea părţilor. S-a dispus încunoştinţarea apărătorului ales al recurentului inculpat.

Examinând admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casaţie cu care a fost învestită, Înalta Curte a constatat că cererea de recurs în casaţie este formulată în scris inculpatul A., prin avocat ales, H., cuprinde hotărârea care se atacă (decizia penală nr. 533/A/25 iulie 2025 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori) şi semnătura avocatului.

De asemenea, cererea de recurs în casaţie este formulată în termenul prevăzut de lege şi respectă dispoziţiile art. 434 alin. (1), art. 436, art. 437 alin. (1) lit. a), b), şi d) C. proc. pen.

În ceea ce priveşte condiţia de formă prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.., în cuprinsul cererii de recurs în casaţie a fost indicat temeiul de drept pe care se întemeiază calea de atac, art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., cererea fiind în acelaşi timp motivată de către recurent.

Reaprecierea elementelor de fapt reţinute, cu autoritate de lucru judecat, prin hotărârea penală definitivă nu pot fi analizate fiind chestiuni care excedează limitelor cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.. care permite verificarea hotărârii exclusiv în drept, din perspectiva concordanţei între starea de fapt reţinută de instanţe şi conţinutul normei de incriminare.

Motivele privind lipsa unui raport direct de cauzalitate între conduită şi vătămarea corporală produsă, ca şi absenţa unor dispoziţii legale, menţionate de lege ca fiind parte a elementelor de tipicitate încălcate de inculpat pot fi circumscrise formal cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., analiza acestor aspecte putându-se realiza strict în raport de situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de instanţa a cărei hotărâre a fost atacată, fără a se proceda la o analiză a conţinutului mijloacelor de probă sau la o nouă apreciere a materialului probator.

Prin urmare, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul recurent A. este admisibilă în principiu pentru cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., în ceea ce priveşte verificarea în drept a situaţiei de fapt cu privire la problema de drept invocată referitor la infracţiunea de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 196 alin. (2) şi (3) C. pen. rap. la art. 194 alin. (1) lit. b) C. pen.

În dezbateri, apărătorul ales al recurentului inculpat a susţinut că din întreg materialul probator pe care instanţele l-au analizat, n-au rezultat elemente factuale concrete care să susţină că inculpatul A., în momentul în care s-a întâmplat evenimentul rutier ar fi încălcat vreuna dintre normele ce guvernează siguranţa şi circulaţia rutieră. De asemenea, a făcut referire la culpa exclusivă a persoanei vătămate, certificată prin raportul de expertiză care o plasează pe carosabil, într-un loc nepermis şi fără să ia măsuri de prevenţie. Prin urare, apărarea a arătat că probaţiunea dezvoltă o altă stare de fapt, drept consecinţă, a solicitat rejudecarea cauzei, constatarea unei probleme de legalitate şi dispunerea achitării inculpatului prin incidenţa textului de lege invocat.

Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A., potrivit art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.., în limitele stabilite prin încheierea din data de 30 septembrie 2025, Înalta Curte apreciază că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, reprezentând ultimul grad de jurisdicţie, în care părţile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazurile de casare prevăzute expres şi limitativ de legiuitor la art. 438 C. proc. pen.. Recursul în casaţie reprezintă, astfel, un mijloc de desfiinţare a sentinţelor şi deciziilor care sunt contrare legii. În recurs în casaţie nu se poate modifica situaţia de fapt, iar instanţa de recurs în casaţie îşi fundamentează soluţia pe baza faptelor anterior constatate cu caracter definitiv de instanţa de apel.

Înalta Curte constată că inculpatul A. a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.. (fapta nu este prevăzută de legea penală) şi a susţinut că lipseşte elementul constitutiv prevăzut de art. 196 alin. (3) C. pen., respectiv "ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru efectuarea unei anumite activităţi" ca şi lipsa raportului de cauzalitate. Apărarea a susţinut că, în lipsa unei încălcări dovedite a normelor rutiere de către inculpat şi în lipsa unui raport direct de cauzalitate între o astfel de abatere şi vătămarea corporală produsă, nu se poate reţine tipicitatea obiectivă a infracţiunii reţinute.

Instanţa de recurs în casaţie constată că acest caz de casare vizează "acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie pe considerentul dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv)" (Decizia nr. 442/RC/2017 - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).

Motivele circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., pot fi analizate strict în raport de situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de instanţa a cărei hotărâre a fost atacată, fără ca instanţa de recurs în casaţie să poată proceda la o analiză a conţinutului mijloacelor de probă sau la o nouă apreciere a materialului probator. Astfel, pentru a verifica dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, Înalta Curte are în vedere situaţia de fapt deja stabilită de instanţa de apel care, astfel cum s-a arătat în cele ce preced, are caracter definitiv.

Înalta Curte constată că instanţa de apel, prin decizia penală recurată, a reţinut, în fapt, că în timp ce inculpatul A. a condus microbuzul M3 marca E. cu nr. de înmatriculare x, pe str. x din mun. Oradea, pe banda 2 de circulaţie cu direcţia de deplasare spre localitatea Oşorhei, circulând cu o viteză peste limita legală admisă pe sectorul de drum respectiv, la un moment dat, a pătruns, fără să asigure, cu partea laterală dreapta a microbuzului, pe banda 1 de circulaţie, acroşându-l (cu oglinda laterală) pe numitul D.. Acesta din urmă, oprise cu puţin timp în urmă autoturismul marca F. cu nr. de înmatriculare x, pe banda 1 de circulaţie, în apropierea acostamentului, deoarece avusese pană, astfel încât, s-a dat jos din autoturism, împreună cu pasagerul G., pentru a remedia problema. În urma accidentului rutier, persoana vătămată D. a suferit leziuni ce au necesitat pentru vindecare 120 zile de îngrijiri medicale.

În ceea ce-l priveşte pe inculpat, în mod corect s-a reţinut culpa sa în producerea evenimentului rutier, prin prisma încălcării dispoziţiilor: art. 54 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 în care se specifică "Conducătorul de vehicule care execută o manevră de schimbare a direcţiei de mers, de ieşire, dintr-un rând de vehicule staţionate sau de intrare într-un asemenea rând, de trecere pe o altă bandă de circulaţie, sau de virare spre dreapta ori stânga sau care urmează să efectueze o întoarcere ori să meargă cu spatele este obligat să semnalizeze din timp şi să se asigure că o poate face fără să perturbe circulaţia sau să pună în pericol siguranţa celorlalţi participanţi la trafic..." şi art. 121 alin. (1) din H.G. nr. 1391/2006 în care se specifică "Conducătorii de vehicule sunt obligaţi să respecte viteza maximă admisă pe sectorul de drum pe care circulă şi pentru categoria din care face parte vehiculul condus, precum şi cea impusă prin mijloacele de semnalizare".

Se observă că argumentele recurentului se referă la lipsa unui raport direct de cauzalitate conduita pentru care este acuzat şi vătămarea corporală produsă, astfel că nu se poate reţine tipicitatea obiectivă a infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 196 alin. (2) şi (3) C. pen. rap. la art. 194 alin. (1) lit. b) C. pen.

Înalta Curte constată că apărarea este nefondată. Prin raportul de expertiză criminalistică nr. 160 din 16.12.2022 s-a arătat că inculpatul sesizat tardiv prezenţa celor două persoane pe banda întâi de circulaţie lovindu-le cu partea fronto-laterală dreaptă şi oglinda retrovizoare dreapta a microbuzului. Urmare a acestei acroşări persoanele vătămate au fost proiectate pe partea carosabilă, iar microbuzul s-a deplasat în regim decelerat până în poziţia finală. De asemenea, raportul de expertiză criminalistică a infirmat, pe baza analizei fragmentelor de material de plastic şi a urmelor de sânge evidenţiate cu ocazia cercetării locului accidentului, că impactul s-ar fi produs pe banda doi de circulaţie, impactul producându-se pe banda 1, pe care era oprit autoturismul persoanei vătămate.

Ca atare, legătura de cauzalitate dintre elementul material şi urmarea imediată există, întrucât acţiunile inculpatului de a pătrunde de pe banda doi, fără să asigure, cu partea laterală dreapta a microbuzului, pe banda unu de circulaţie, au determinat acroşarea persoanei vătămate care a fost proiectată pe partea carosabilă, în urma accidentului rutier aceasta suferind leziuni ce au necesitat pentru vindecare 120 zile de îngrijiri medicale.

În ceea ce priveşte culpa persoanei vătămate, reţinută de instanţa de fond ca fiind concurentă în proporţie de 30%, nu produce niciun efect asupra vinovăţiei penale a inculpatului, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, iar această critică nu poate fi supusă analizei instanţei în calea extraordinară a recursului în casaţie.

Instanţa de apel a reţinut atât dispoziţiile legale încălcate (art. 54 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 potrivit căruia conducătorul de vehicule care execută o manevră de schimbare a direcţiei de mers, de ieşire, dintr-un rând de vehicule staţionate sau de intrare într-un asemenea rând, de trecere pe o altă bandă de circulaţie, sau de virare spre dreapta ori stânga sau care urmează să efectueze o întoarcere ori să meargă cu spatele este obligat să semnalizeze din timp şi să se asigure că o poate face fără să perturbe circulaţia sau să pună în pericol siguranţa celorlalţi participanţi la trafic şi art. 121 alin. (1) din H.G. nr. 1391/2006 care prevede că cei care conduc vehicule sunt obligaţi să respecte viteza maximă admisă pe sectorul de drum pe care circulă şi pentru categoria din care face parte vehiculul condus, precum şi cea impusă prin mijloacele de semnalizare), cât şi legătura de cauzalitate dintre conduita inculpatului şi urmările produse care se înscriu în elementele de tipicitate ale infracţiunii pentru care a fost condamnat inculpatul.

În concluzie, pe baza situaţiei de fapt stabilită de instanţa de apel şi redată anterior, Înalta Curte constată că sunt întrunite elementele de tipicitate prevăzute de lege pentru infracţiunea de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 196 alin. (2) şi (3) C. pen. rap. la art. 194 alin. (1) lit. b) C. pen., astfel încât criticile recurentului, enunţate în susţinerea cererii de achitare în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.., sunt nefondate.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen.., Înalta Curte, va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 533/A din 25 iulie 2025 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţate în dosarul nr. x/2023.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen.., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 533/A din 25 iulie 2025 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţate în dosarul nr. x/2023.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 octombrie 2025.