Criminal complaint for abuse of service based solely on disagreement with judicial decisions: limits of penal liability and judicial independence

Şedinţa publică din data de 12 februarie 2025

Deliberând asupra plângerii formulate de petentul A., constată următoarele:

Prin ordonanţa nr. 631/P/2023 (631/76/P/2023) din 21 octombrie 2024 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală s-a dispus clasarea cauzei având ca obiect sesizarea formulată de numitul A., sub aspectul comiterii infracţiunii de abuz în serviciu, prev. de art. 297 alin. I din C. pen.

Pentru a dispune această soluţie procurorul a reţinut, în esenţă, că, la data de 11.12.2023, pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală, s-a înregistrat plângerea numitului A., prin intermediul căreia a solicitat tragerea la răspundere penală a magistraţilor procurori B. şi C. din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, magistratului judecător D. de la Tribunalul Cluj şi magistraţilor judecători E. şi F. de la Curtea de Apel Cluj

În esenţă, s-a reţinut că acesta a depus o plângere penală înregistrată sub nr. x/2022, în care a reclamat firma S.C. G. S.R.L. Bucureşti, întregul demers judiciar al petentului având la bază conflictul de muncă pe care acesta îl are cu societatea mai sus menţionată, astfel că, nemulţumit fiind de soluţionarea petiţiilor sale, a depus plângeri împotriva magistraţilor procurori şi judecători, considerând că aceştia ar fi săvârşit diferite infracţiuni prin modul în care i-au soluţionat cererile.

A reţinut procurorul că faptele reclamate nu au fost, însă, descrise suficient pentru a fi calificate din punct de vedere penal, petentul mărginindu-se să îşi exprime propriile păreri sau nemulţumiri.

Procurorul a susţinut că, în ceea ce priveşte activitatea magistraţilor procurori şi judecători, atribuţiile lor de serviciu se circumscriu soluţionării cauzelor cu care sunt învestiţi, respectiv interpretării şi aplicării dispoziţiilor legale, în acord cu principiile dreptului substanţial şi ale celui procedural.

A susţinut că eventualele erori apărute în acest proces de interpretare şi aplicare a legii nu echivalează cu o exercitare abuzivă a atribuţiilor de serviciu, în sensul legii penale, ele putând fi îndreptate în urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege în fiecare caz în parte, aceasta fiind, de altfel, şi justificarea existenţei lor.

Analizând actul de sesizare, a constatat că aceasta nu îndeplineşte cerinţele de admisibilitate prevăzute de lege, în sensul că nu sunt descrise situaţii de fapt concrete, de natură să definească prin conţinut anumite infracţiuni, cuprinde incoerenţe, fapt pentru care nu s-a dispus începerea urmăririi penale in rem.

Procurorul a arătat că nu este permis ca pe calea plângerii penale să se tindă la desfiinţarea unei soluţii. Petenţii trebuie să îşi exercite nemulţumirile în cadrul căilor de atac prevăzute de lege, întrucât determinarea riguroasă a procedurilor jurisdicţionale este de natură a asigura respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor, egalitatea în faţa legii şi tratamentul juridic nediscriminatoriu pentru toţi participanţii, numai în condiţiile respectării autonomiei şi independenţei magistraţilor.

Împotriva soluţiei de clasare nr. 631/P/2023 (631/76/P/2023) din 21 octombrie 2024 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală a formulat plângere petentul A..

Prin ordonanţa nr. 237/II/2/2024 din 17.12.2024 a procurorului şef al secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost respinsă plângerea formulată de petentul A. împotriva soluţiei de clasare, ca nefondată.

Pentru a dispune astfel, procurorul şef, examinând ordonanţa de clasare şi actele dosarului, a reţinut, în esenţă, că procurorul de caz, în raport de datele speţei, a dispus în mod just soluţia de clasare.

S-a arătat că, în cauză, procurorul de caz a reţinut în mod corect, din probele administrate, că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, fiind incident cazul prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., potrivit căruia fapta nu există.

S-a susţinut că nu există indicii privind comiterea unei fapte de natură penală şi că soluţiile pronunţate de magistraţi nu pot fi cenzurate decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, analiza acestora realizându-se cu prilejul exercitării căilor de atac ordinare şi extraordinare.

S-a arătat că răspunderea penală a magistraţilor poate fi pusă în discuţie numai în situaţiile în care aceştia şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă, adică au cunoscut caracterul vădit nelegal al acţiunilor lor, urmărind sau acceptând vătămarea intereselor legale ale unei persoane.

Nemulţumit de soluţia adoptată, petentul A. a formulat plângere împotriva soluţiei de clasare, în condiţiile prevăzute de art. 340 C. proc. pen., plângere care a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

Pentru motivele expuse pe larg în plângerea formulată, în care a reluat aspectele învederate în plângerea iniţială, petentul a solicitat admiterea plângerii, desfiinţarea soluţiei de clasare dispuse de procuror şi trimiterea cauzei la parchet pentru completarea urmăririi penale şi punerea în mişcare a acţiunii penale.

Analizând actele şi lucrările din dosarul de urmărire penală, judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că plângerea formulată de petent este nefondată, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare:

Verificând întregul material de urmărire penală, judecătorul de cameră preliminară constată că soluţia de clasare dispusă prin ordonanţa ce face obiectul verificărilor în speţă este legală şi temeinică.

Astfel, fundamentul acuzaţiilor aduse intimaţilor E., B., F., D. şi C. este reprezentat, în esenţă, de modalitatea şi împrejurările în care aceştia au soluţionat dosarele având ca obiect conflictul de muncă pe care acesta îl are cu societatea S.C. G. S.R.L..

Analiza ansamblului actelor de urmărire penală determină judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte să constate că acuzaţiile expuse în plângerea petentului dau expresie, în mod fundamental, nemulţumirii subiective a acestuia faţă de modul de instrumentare şi de soluţionare, de către intimaţi, a dosarelor înregistrate în baza plângerilor formulate de acesta, având ca obiect conflictul de muncă pe care acesta îl are cu societatea anterior menţionată.

Judecătorul de cameră preliminară reţine că petentul a criticat, în mod esenţial, activitatea desfăşurată de procurori şi judecători în instrumentarea cauzelor penale cu a căror soluţionare au fost învestiţi, fără a invoca, însă, un minimum de elemente obiective care să releve, distinct de actele propriu-zise, în ce a constat acţiunea sau inacţiunea pretins ilicită, concret imputată magistraţilor.

Analizând materialul probator aflat la dosar prin raportare la dispoziţiile legale incidente şi la aspectele de fapt învederate de petent, judecătorul de cameră preliminară constată că soluţia de clasare emisă de procurorul de caz este corectă, probele administrate în cauză nerelevând existenţa vreunor indicii din care să rezulte că intimaţii procurori şi judecători, cu prilejul soluţionării dosarelor în care petentul a avut calitatea de parte, ar fi săvârşit acţiuni sau inacţiuni care să se încadreze în elementul material al infracţiunii de abuz în serviciu.

Criticile petentului privesc aşadar, în esenţă, conduita pe care organele de urmărire penală şi judecătorii ar trebui să o adopte în soluţionarea respectivei cauze, probele ce ar trebui, în aprecierea petentului, administrate în cauză, legalitatea soluţiilor dispuse, precum şi pretinsa încălcare abuzivă a legii de către magistraţi, dar fără a se preciza în mod concret care dispoziţii legale ar fi fost încălcate de către aceştia.

Sub acest aspect, se impune a se sublinia că, pentru a se reţine în sarcina intimaţilor reclamaţi săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 C. pen., trebuie să se dovedească încălcarea cu intenţie a unor atribuţii de serviciu complementare unei legislaţii primare.

Împrejurarea că soluţiile dispuse de procurori sau hotărârile pronunţate de intimaţii judecători sunt nefavorabile petentului sau că soluţionarea cauzelor nu s-a realizat în modalitatea în care acesta din urmă considera că ar fi trebuit să aibă loc, nu poate conduce, de plano, la prezumţia existenţei unor fapte de natură penală, având în vedere că activitatea magistraţilor poate fi cenzurată doar prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege.

În acest context, se impune a se sublinia că, în actuala procedură, judecătorul de cameră preliminară examinează cauza în limitele prescrise de art. 341 C. proc. pen., fiind îndrituit să verifice doar soluţia de clasare atacată în speţă, iar nu şi soluţiile dispuse de procurori prin ordonanţe sau hotărârile date de judecătorii împotriva cărora s-au formulat acuzaţiile, invocate ca reprezentând expresia unei conduite potenţial infracţionale a persoanelor reclamate, prin intermediul plângerii formulate în temeiul art. 340 C. proc. pen. neputându-se institui o cale paralelă de atac.

Aşadar, faptul că soluţiile date de magistraţii împotriva cărora a formulat plângere nu concordă cu opinia petentului, nu poate fi asimilată vreuneia dintre acţiunile care intră în conţinutul constitutiv al infracţiunii reclamate.

Se reţine că modalitatea de administrare a probelor, aprecierile cu privire la relevanţa anumitor mijloace de probă, dar şi modul în care magistraţii interpretează şi aplică legea într-o cauză dată nu este susceptibil de sancţiune penală decât în măsura în care aceştia încalcă cu ştiinţă normele de drept material şi procesual, urmărind sau acceptând vătămarea gravă a unei persoane.

Intervenţia organului de urmărire penală şi anchetarea magistratului pentru eventuale infracţiuni trebuie să se rezume la investigarea actelor de conduită cu aparente conotaţii ilicite, pe care magistratul le-a adoptat distinct şi suplimentar măsurilor şi soluţiilor dispuse în cauzele instrumentate. În plus, pentru a justifica începerea urmăririi penale, astfel de acte de conduită trebuie să rezulte din date ori informaţii independente şi obiective, neputând fi deduse doar pe baza nemulţumirii subiective a unei părţi faţă de soluţia dispusă într-o cauză aflată în urmărire penală sau dedusă judecăţii.

Prin urmare, chiar dacă o parte consideră incorecte sau insuficient detaliate argumentele faptice ori legale care au stat la baza actelor emise de procuror sau a hotărârilor pronunţate de judecător în litigiile în care aceasta a fost implicată, o atare împrejurare nu legitimează, eo ipso şi în absenţa oricăror altor elemente obiective, demersul său ulterior la organul de urmărire penală

Independenţa judecătorului - garanţie fundamentală a înfăptuirii justiţiei - la fel ca şi independenţa procurorului în soluţiile dispuse, presupune, printre altele, ca ei să nu fie supuşi unor acţiuni de tragere la răspundere penală întemeiate exclusiv pe hotărârile pronunţate, respectiv pe soluţiile date. Aceasta deoarece, prin specificul raporturilor asupra cărora statuează, hotărârile organelor judiciare sunt permanent susceptibile de a provoca nemulţumirea ori suspiciunea uneia dintre părţi, iar declanşarea unei anchete penale ca urmare exclusivă a simplei cereri a părţilor ar lipsi de conţinut prevederile constituţionale şi legale referitoare la statutul judecătorului şi procurorului ori independenţa lor.

În cauza de faţă, conduita imputată procurorilor şi judecătorilor se înscrie, în mod incontestabil, în exerciţiul normal al atribuţiilor specifice funcţiilor judiciare deţinute, de a căror esenţă este evaluarea mijloacelor de probă administrate sau care sunt necesar a fi administrate, identificarea şi interpretarea normelor de drept pertinente şi, în final, aplicarea acestora. În lipsa oricăror indicii din care să rezulte că, distinct de raţionamentul juridic pe care s-au grefat soluţiile, magistraţii ar fi adoptat conduite contrare legii, de natura a cauza un rezultat prejudiciabil, simpla nemulţumire, inerent subiectivă, a petenţilor, faţă de soluţiile dispuse, nu poate constitui temeiul cercetării penale a magistraţilor.

În consecinţă, având în vedere că în conţinutul plângerii formulate, petentul nu a învederat date, fapte şi împrejurări care să realizeze conţinutul constitutiv al infracţiunii reclamate, iar judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a identificat indicii în sensul săvârşirii acestei infracţiuni şi nici probe suplimentare ce se impun a fi administrate, se constată că în mod corect s-a dispus clasarea cauzei.

Faţă de considerentele expuse mai sus, judecătorul de cameră preliminară, în baza art. 341 alin. (6) lit. a) C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petentul A. împotriva ordonanţei nr. 631/P/2023 (631/76/P/2023) din 21 octombrie 2024 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală

Totodată, în baza art. 275 alin. (2) şi (5) C. proc. pen., având în vedere culpa procesuală, va obliga petentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petentul A. împotriva ordonanţei nr. 631/P/2023 (631/76/P/2023) din 21 octombrie 2024 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală.

Obligă petentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa din camera de consiliu, astăzi, 12 februarie 2025.