Cassation inadmissible for failure to expressly invoke statutory grounds in criminal appeal

Şedinţa publică din data de 09 octombrie 2025

Deliberând asupra admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie formulată de recurentul A., constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 1073 din data de 25 iulie 2024 pronunţată de Judecătoria Drobeta Turnu Severin, judeţul Mehedinţi, în dosarul nr. x/2023:

În baza art. 396 alin. (1) şi alin. (2) din C. proc. pen. şi art. 336 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 43 alin. (5) din C. pen. şi cu aplicarea art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe, în condiţiile art. 60 din C. pen.

Împotriva sentinţei penale nr. 1073 din data de 25 iulie 2024 pronunţată de Judecătoria Drobeta Turnu Severin, judeţul Mehedinţi, a declarat apel inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 143/2025 din 06.02.2025, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în temeiul art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul - inculpat A. împotriva sentinţei penale nr. 1073 din data de 25 iulie 2024 pronunţată de Judecătoria Drobeta Turnu Severin, judeţul Mehedinţi.

Împotriva deciziei penale nr. 143/2025 din 06.02.2025, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a formulat recurs în casaţie inculpatul A. la data de 26.05.2025, prin apărător ales, avocat B..

Prin cererea formulată de inculpat nu a fost indicat drept temei pe care se întemeiază calea de atac niciunul din cazurile de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În cuprinsul motivelor de recurs în casaţie, inculpatul A. a arătat, în esenţă, că soluţia de condamnare trebuie să se bazeze pe probele administrate în speţa, iar obligaţia magistraţilor este de a verifica temeinicia si legalitatea probelor strânse in cursul urmăririi penale, prin administrarea acestora in şedinţă publică, nemijlocit, oral şi contradictoriu, pentru a constata dacă ele pot constitui temei de condamnare, iar pe de altă parte judecătorii trebuie să administreze, la cererea părţilor, cât şi din oficiu, orice alte probe necesare aflării adevărului şi totodată de a încuviinţa probele pertinente si concludente necesare verificării apărărilor invocate de inculpat.

Din economia normelor de procedură penală rezultă şi obligaţia instanţei de a reţine motivat care dintre probe exprimă adevărul şi, tot motivat, de a înlătura probele care nu îndeplinesc această condiţie.

Astfel, a susţinut că elementul material al infracţiunii de conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe presupune, în mod esenţial, identificarea unei persoane care efectiv a condus autovehiculul în condiţiile de alcoolemie prevăzute de lege.

Or, în speţă, nu s-a dovedit în mod cert că inculpatul a fost persoana aflată la volanul autoturismului implicat în accidentul rutier, aspect esenţial al laturii obiective a infracţiunii.

În ce priveşte încălcarea prezumţiei de nevinovăţie şi a principiului in dubio pro reo, în speţă, instanţele de fond şi apel nu au fundamentat această convingere pe un probatoriu concludent şi lipsit de echivoc. Dimpotrivă, probele administrate relevă existenţa unei stări de îndoială cu privire la identitatea conducătorului auto din momentul producerii evenimentului rutier, stare de incertitudine care ar fi trebuit să profite inculpatului.

A mai arătat că probele sunt contradictorii şi insuficiente pentru a fundamenta o hotărâre de condamnare, întrucât declaraţiile martorilor C. şi D. sunt contradictorii, în privinţa persoanei care se afla la volan, a comportamentului acesteia după accident şi a traficului prezent la faţa locului.

Instanţele de judecată au reţinut că martorul C. l-a recunoscut pe inculpat şi ulterior în sala de judecată ca fiind persoana care ar fi condus autoturismul implicat în accident, tratând această recunoaştere ca un element cert de identificare a inculpatului.

Această concluzie este eronată şi lipsită de fundament, pentru că inculpatul a fost găsit în apropiere, adus la faţa locului, unde a fost prezent şi martorul C., testat cu etilotestul şi ulterior dus la spital, astfel că nu se poate vorbi de o identificare, ci de o simplă acceptare a unei situaţii deja create de anchetatori.

Aceste contradicţii şi omisiuni au fost ignorate în mod vădit de instanţa de apel, care a menţinut o soluţie de condamnare întemeiată exclusiv pe presupuneri şi pe o interpretare unilaterală a probatoriului, fără a analiza cu rigurozitate toate elementele cauzei.

Inculpatul a mai susţinut că un aspect de o gravitate deosebită care afectează fundamental legalitatea şi temeinicia hotărârii de condamnare îl reprezintă utilizarea declaraţiilor martorilor E. si F., care nu pot constitui mijloc de probă legal în cauză, în condiţiile în care aceştia au avut, succesiv şi cumulativ, calitatea de organe de constatare, organe de cercetare penală şi ulterior martori în aceeaşi cauza penală.

Această succesiune de roluri în cadrul aceleiaşi cauze afectează exigenţele unui proces echitabil, întrucât o persoană care a desfăşurat activităţi de cercetare penală în cauză nu poate fi ulterior audiată în calitate de martor, fără a aduce atingere echităţii procesului penal.

Prin urmare, declaraţiile acestora nu pot constitui un mijloc de probă, iar utilizarea lor în fundamentarea soluţiei de condamnare reprezintă o încălcare flagrantă a dreptului la un proces echitabil.

În temeiul art. 441 C. proc. pen., având în vedere aspectele invocate în prezentul recurs precum şi posibilitatea reală de desfiinţare a hotărârii atacate, inculpatul a solicitat suspendarea executării hotărârii atacate, în întregime, până la soluţionarea definitivă a prezentului recurs în casaţie.

Examinând admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casaţie, în conformitate cu prevederile art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 440 alin. (2) C. proc. pen., cu titlul marginal "Admiterea în principiu", dacă cererea de recurs în casaţie nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispoziţiile art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6), art. 437 şi art. 438, instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie.

Procedând, prioritar, la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 434, art. 435 şi art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. proc. pen., Înalta Curte constată că, în cuprinsul cererii este menţionat numele şi prenumele recurentului, semnătura apărătorului acestuia, iar decizia penală nr. 429/2024 din data de 20 iunie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia penală, recurată în prezenta cauză, face parte din categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casaţie şi că recursul în casaţie a fost formulat în termen dată fiind lipsa comunicării deciziei instanţei de apel.

În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. se observă că, prin cererea de recurs în casaţie nu a fost indicat ca temei de drept pe care se întemeiază calea de atac, niciunul dintre cazurile de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., argumentele inculpatului rezumându-se la critici privind probatoriul administrat în cauză, însă aceste susţineri nu pot fi încadrate în niciunul din cazurile expres prevăzute de lege.

Se notează că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege şi numai anumite motive expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să se poată invoca şi, corespunzător, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să poată analiza orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante.

Prin urmare, analizând motivele invocate de recurent, se apreciază că acestea nu pot fi examinate în raport de niciunul din cazurile de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., nefiind permisă de lege o analiză a nemulţumirilor recurentului inculpat cu privire la situaţia de fapt şi probatoriul administrat în cauză, argumentele invocate constituind critici în cadrul soluţionării cauzei de către instanţele inferioare şi nu pot fi circumscrise niciunui caz expres prevăzut de art. 438 C. proc. pen.

În atare condiţii, rezultă că admisibilitatea recursului în casaţie nu presupune doar îndeplinirea unei condiţii formale a dezvoltării unor critici în fapt, dacă nu este îndeplinită şi condiţia privind indicarea unuia dintre cazurile de recurs în casaţie prevăzute de lege, care să fie în deplină concordanţă cu motivarea recursului în casaţie şi care să permită examinarea acestora în cadrul căii extraordinare de atac exercitate.

Aşadar, îndeplinirea formală a unei condiţii prevăzute de art. 440 C. proc. pen., respectiv motivarea cererii de recurs în casaţie, deşi necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibil a recursului în casaţie, câtă vreme cerinţa expres prevăzută de lege privind indicarea unuia dintre cazurile de recurs în casaţie prevăzute de dispoziţiile art. 438 alin. (1) C. proc. pen. nu este îndeplinită.

În realitate, raportat la motivele recursului în casaţie, se constată că aspectele menţionate sunt critici care nu pot fi valorificate în contextul niciunuia dintre cazurile de casare expres şi limitativ reglementate în art. 438 C. proc. pen.

Pentru aceste considerente, constatând că cererea de recurs în casaţie nu îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., întrucât prin cererea de recurs în casaţie nu a fost indicat ca temei de drept pe care se întemeiază calea de atac, niciunul dintre cazurile de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., în temeiul art. 440 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 143/2025 din 06 februarie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2023.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul A. la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În temeiul art. 440 alin. (2) C. proc. pen., respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 143/2025 din 06 februarie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2023.

Obligă recurentul A. la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 09 octombrie 2025.