Cassation appeal inadmissible; conviction upheld for refusing biological samples.

Şedinţa publică din data de 2 octombrie 2025

Deliberând asupra admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie formulate de inculpatul A., constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 129 din 12 mai 2025 pronunţată de Judecătoria Mizil s-au hotărât următoarele:

În baza art. 337 alin. (1) C. pen., raportat la art. 396 alin. (2) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă "de un an şi 1 (unu) an închisoare" cu executare pentru săvârşirea infracţiunii de refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice (faptă din 5 iulie 2020).

În baza art. 67 alin. (1) C. pen. raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi i) C. pen. s-a aplicat inculpatului, ca pedeapsa complementară, interzicerea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o functie publică care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a conduce vehicule din categoria B, pe o perioadă de 3 ani de la rămânerea definitivă a sentinţei.

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi i) C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie publică care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a conduce vehicule din categoria B, pe durata executării pedepsei principale a închisorii.

În temeiul art. 274 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat în faza urmăririi penale şi a cercetării judecătoreşti.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Judecătoria Mizil şi inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 797 din 4 iulie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie s-au admis apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Mizil şi inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 129 din 12 mai 2025 pronunţată de Judecătoria Mizil, s-a desfiinţat, în parte, hotărârea apelată şi, în rejudecare:

S-a luat act că menţionarea, în încadrarea juridică a faptei deduse judecăţii şi pentru care s-a pronunţat soluţia de condamnare, a unui alineat cu nr. 1) al articolului 337 C. pen. este rezultatul unei erori materiale, neîndreptate în procedura reglementată de art. 278 C. proc. pen.

S-a luat act că modalitatea în care este exprimată pedeapsa principală aplicată pentru infracţiunea dedusă judecăţii, "un an şi 1 (unu) an închisoare", este rezultatul unei erori materiale neîndreptate în procedura reglementată de art. 278 C. proc. pen., instanţa având în vedere pedeapsa de 1 an închisoare.

În baza art. 337 C. pen., raportat la art. 396 alin. (2) C. pen. s-a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 1 (unu) an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice (la data de 5 iulie 2020).

În baza art. 67 alin. (1) C. pen. raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen. s-a aplicat inculpatului, ca pedeapsa complementară, interzicerea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie publică care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioadă de 3 ani calculată conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen. s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie publică care implică exerciţiul autorităţii de stat, care urmează a se executa conform art. 65 alin. (3) C. pen.

S-a constatat că fapta dedusă judecăţii în cauză este comisă în termenul de supraveghere al executării pedepsei stabilit prin sentinţa penală nr. 1449 din 20 iunie 2018 a Judecătoriei Ploieşti, definitivă la data de 9 iulie 2018.

S-a constatat că prin sentinţa penală nr. 40 din 9 aprilie 2021 pronunţată de Judecătoria Mizil, astfel cum a fost modificată prin decizia penală nr. 1236 din 14 decembrie 2021 a Curţii de Apel Ploieşti, s-a dispus anularea amânării aplicării pedepsei de 8 luni închisoare stabilită prin sentinţa penală nr. 1449 din 20 iunie 2018 pronunţată de Judecătoria Ploieşti.

S-a constatat că infracţiunea dedusă judecăţii este concurentă cu infracţiunile pentru care inculpatul a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 40 din 9 aprilie 2021 pronunţată de Judecătoria Mizil, astfel cum a fost modificată prin decizia penală nr. 1236 din 14 decembrie 2021 a Curţii de Apel Ploieşti.

În baza art. 97 alin. (1) C. pen. s-a anulat suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante aplicate inculpatului prin sentinţa penală nr. 40 din 9 aprilie 2021 pronunţată de Judecătoria Mizil, astfel cum a fost modificată prin decizia penală nr. 1236 din 14 decembrie 2021 a Curţii de Apel Ploieşti.

S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 10 luni închisoare aplicată prin sentinţa sus-menţionată în pedepsele componente de 6 luni şi, respectiv, 8 luni închisoare, care au fost repuse în individualitatea lor.

În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 1 an închisoare, la care s-a adăugat un spor de 1/3 din pedepsele de 6 luni şi 8 luni închisoare, respectiv 4 luni şi 20 de zile închisoare, urmând ca, în final, inculpatul A. să execute pedeapsa rezultantă de 1 an, 4 luni şi 20 de zile închisoare, în regim de detenţie.

În baza art. 45 C. pen. s-a aplicat inculpatului, pe lângă pedeapsa principală rezultantă, pedeapsă complementară constând în interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., respectiv drepturile de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie publică care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioadă de 3 ani calculată conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

În baza art. 45 C. pen. s-a aplicat inculpatului, pe lângă pedeapsa principală rezultantă, pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., şi anume, drepturile de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie publică care implică exerciţiul autorităţii de stat.

S-a menţinut în rest sentinţa penală atacată.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelurilor au fost lăsate în sarcina statului.

*

La data de 15 iulie 2025, inculpatul A. a formulat recurs în casaţie împotriva deciziei penale nr. 797 din 4 iulie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin avocat B..

După efectuarea comunicărilor prev. de art. 439 C. proc. pen., Curtea de Apel Ploieşti a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, unde a fost înregistrat, pe rolul secţiei penale, la data de 29 iulie 2025, sub nr. x/2021, fiind repartizat aleatoriu completului C10 Filtru.

Prin referatul din aceeaşi dată, judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea examinării admisibilităţii cererii, în procedura prevăzută de art. 440 C. proc. pen., la data de 2 octombrie 2025.

În conformitate cu dispoziţiile art. 439 alin. (5) C. proc. pen., magistratul-asistent desemnat în cauză a întocmit şi depus la dosar raportul asupra cererii de recurs în casaţie.

Examinând admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casaţie formulate de inculpatul A. în conformitate cu prevederile art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte, judecătorul de filtru, constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor alin. (2) al art. 440 C. proc. pen., care poartă titlul marginal "Admiterea în principiu", dacă cererea de recurs în casaţie nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispoziţiile art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6), art. 437 şi art. 438, instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie.

Alineatul (4) al aceluiaşi text de lege stabileşte că, în cazul în care instanţa constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 434 - 438, dispune, prin încheiere, admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie şi trimite cauza în vederea judecării recursului în casaţie.

În acest context normativ, procedând la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de lege, Înalta Curte, judecătorul de filtru constată că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. la data de 15 iulie 2025 a fost introdusă în termenul legal prevăzut de art. 435 C. proc. pen., care, raportat la data comunicării către acesta a deciziei din apel (9 iulie 2025), s-a împlinit la data de 11 august 2025 şi îndeplineşte condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 434 C. proc. pen., hotărârea recurată nefăcând parte din categoria celor care nu pot fi atacate cu recurs în casaţie.

Cererea îndeplineşte şi condiţia prevăzută de art. 436 alin. (1) şi (6) C. proc. pen., fiind formulată de inculpatul A. (prin apărător ales), care a formulat şi apel în cauză.

În fine, cererea îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 437 alin. (1), lit. a), b) şi d) C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind indicate numele şi prenumele recurentului, domiciliul legal şi procesual ales al acestuia şi hotărârea care se atacă, deopotrivă, cererea fiind semnată de apărătorul recurentului inculpat.

În ceea ce priveşte condiţia prevăzută de art. 437 alin. (1), lit. c) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recurentul inculpat A. şi-a întemeiat cererea de recurs în casaţie pe cazul prev. de art. 438 alin. (1) pct. 1 teza I C. proc. pen.

În argumentarea acestuia, apărarea recurentului inculpat a arătat, în esenţă, că instanţa de apel nu a respectat dispoziţiile privind competenţa după materie "referitor la modalitatea de îndreptare a erorilor materiale în cursul procesului penal", împrejurare care se răsfrânge în mod direct asupra modului în care a fost soluţionată latura penală a cauzei.

În acest sens, a învederat că prin motivele de apel formulate împotriva hotărârii instanţei de fond a înţeles să critice, printre altele, condamnarea inculpatului în baza unui text de lege care nu se regăseşte în cuprinsul C. pen. român, respectiv art. 337 alin. (1) C. pen. (infracţiunea de refuz sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice), deci, implicit, pentru o faptă neprevăzută de legea penală.

Cu privire la această critică, instanţa de control judiciar a reţinut următoarele:

"în ceea ce priveşte menţionarea, atât în rechizitoriu, cât şi în sentinţa penală apelată, a incidenţei art. 337 alin. (1) C. pen., în condiţiile în care articolul 337 din C. pen. nu are mai multe alineate, Curtea reţine următoarele: articolul 337 C. pen., având denumirea marginală "Refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice", are un singur alineat. Cu toate acestea, nu este uzual a se menţiona numărul alineatului, decât atunci când textul de lege are mai multe alineate. Acest aspect nu se constituie într-o piedică la a înţelege încadrarea juridică dată faptei deduse judecăţii şi pentru care s-a pronunţat soluţia de condamnare, ci doar într-o chestiune de acurateţe juridică, putându-se aprecia că reprezintă o eroare materială în sensul art. 278 C. proc. pen., neremediată de către organul de urmărire penală şi de către prima instanţă" .

Acelaşi raţionament se regăseşte şi la fila x din hotărârea atacată:

"în ceea ce priveşte modul în care prima instanţă a exprimat pedeapsa aplicată pentru infracţiunea dedusă judecăţii, "un an si 1 (unu) an închisoare", Curtea apreciază că este vorba tot despre o eroare materială, instanţa având în vedere pedeapsa de 1 an închisoare. Nu există nicio raţiune pentru care, dacă instanţa ar fi intenţionat să aplice o pedeapsă de 2 ani închisoare, să fi apreciat că se impune să prezinte această pedeapsă ca rezultat al adiţionării a câte un an închisoare. În plus, instanţa nu a avut în vedere aplicarea unei pedepse rezultante, printr-un cumul aritmetic a două pedepse de câte 1 an, acţiunea penală nefiind exercitată în cauză şi instanţa nefiind învestită sub aspectul a două infracţiuni. De altfel, nici nu se menţionează rezultatul, de 2 ani închisoare, al acestei pretinse adiţionări."

Competenţa materială (ratione materiae) este acea formă a competenţei determinată de obiectul cauzei penale, adică de fapta care a generat conflictul de drept penal cu privire la care se derulează activităţi specifice domeniului judiciar, iar nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa după materie influenţează negativ înfăptuirea actului de justiţie, administrarea justiţiei şi obţinerea rezultatelor preconizate.

Or, din lecturarea art. 278 C. proc. pen. (invocat de instanţa de apel) se decelează următoarele: erorile materiale se îndreaptă de însăşi instanţa care a întocmit actul, la cererea celui interesat sau din oficiu şi despre îndreptarea efectuată organul judiciar întocmeşte, după caz, un proces-verbal sau o încheiere, făcându-se menţiune şi la sfârşitul actului corectat. Prin urmare, legea atribuie exclusiv organului judiciar care a emis actul - în speţă, Judecătoria Mizil - competenţa de a-l remedia.

O îndreptare de eroare materială nu poate veni, însă, să corecteze o eroare esenţială a unui act procedural, cum este cazul unei stări de fapt în măsură să constituie obiectul material al unei fapte pentru care o persoană fizică urmează a fi judecată.

În raport cu argumentele prezentate, apărarea a susţinut că, tocmai de aceea, este evident că, în speţă, instanţa de apel a depăşit limitele competenţei materiale prin modul în care a îndreptat eroarea materială cuprinsă în dispozitivul sentinţei penale pronunţate de Judecătoria Mizil, constând în încadrarea juridică greşită a faptei în art. 337 alin. (1) din C. pen., text de lege inexistent întrucât articolul 337 nu este divizat în alineate.

Altfel spus, practic, deşi Curtea de Apel Ploieşti a observat şi a admis existenţa acestei erori, nu a urmat procedura legală prevăzută expres de art. 278 C. proc. pen., respectiv trimiterea cauzei la instanţa care a pronunţat hotărârea, în vederea corectării erorii materiale strecurate în aceasta, ci a procedat, în mod nelegal, la corectarea propriu-zisă a erorii, substituindu-se astfel instanţei de fond şi încălcând normele privind competenţa materială.

Această situaţie ridică probleme semnificative, deoarece art. 278 C. proc. pen. atribuie exclusiv instanţei care a emis actul procedural - în acest caz, Judecătoria Mizil - competenţa de a-şi îndrepta erorile materiale. Or, prin preluarea acestei atribuţii, Curtea de Apel Ploieşti a nesocotit dispoziţiile privind competenţa materială, acţiune care nu doar că subminează legalitatea procesului penal, dar afectează şi drepturile fundamentale ale recurentului, în special, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Practic, instanţa de control judiciar a acţionat ultra vires, întrucât aceasta avea rolul de a verifica legalitatea şi temeinicia soluţiei pronunţate de primei instanţe, iar nu de a prelua atribuţii care intrau în sfera de competenţă materială a acesteia din urmă.

Procedura de îndreptare a unui act procedural este clară: instanţa de la care provine actul trebuie să emită un proces-verbal sau o încheiere prin care să îndrepte eroarea, făcând menţiunea corespunzătoare la sfârşitul actului corectat, conform alin. (3) al art. 278 C. proc. pen.. Rolul instanţei de apel, în astfel de situaţii, este limitat la a constata eroarea şi a dispune trimiterea cauzei la instanţa de fond pentru îndreptare, iar nu de a efectua ea însăşi îndreptarea. Tocmai de aceea, lipsa unui act formal de îndreptare - cum ar fi o încheiere emisă de Judecătoria Mizil - plasează soluţia de condamnare dispusă în cauză într-o stare de incertitudine juridică, afectând claritatea şi previzibilitatea legii penale.

Încălcarea normelor privind competenţa materială şi aplicarea eronată a legii penale au consecinţe profunde asupra legalităţii deciziei penale recurate. În trecut, astfel de abateri erau sancţionate cu nulitatea absolută a actului, reflectând gravitatea lor în contextul respectării ordinii şi legii penale. Deşi actualul C. proc. pen. nu mai prevede explicit nulitatea absolută în astfel de cazuri, principiul fundamental rămâne acelaşi: nerespectarea competenţei şi a legalităţii incriminării compromite validitatea procesului penal.

De altfel, în speţă nu este incidentă o situaţie care să ţină de acurateţe juridică, ci o ingerinţă nelegală a instanţei de control judiciar în competenţa exclusivă a instanţei de fond. Tocmai de aceea, nerespectarea competenţei materiale în procedura de îndreptare a erorii materiale conduce inevitabil la vicierea hotărârii pronunţate în apel, întrucât aceasta se întemeiază pe o corectare procedurală efectuată cu încălcarea flagrantă a dispoziţiilor imperative ale legii.

Apărarea a susţinut că acelaşi raţionament se regăseşte şi în ceea ce priveşte formularea "un an şi 1 (unu) an închisoare", care excedează cu mult limitelor unei simple erori materiale, deoarece generează o incertitudine reală cu privire la cuantumul exact al pedepsei stabilite de prima instanţă, incertitudine care, odată menţinută prin decizia instanţei de apel, se transferă asupra întregii hotărâri definitive.

Practic, instanţa de control judiciar a apreciat că şi în acest caz este vorba doar despre o eroare materială, în sensul art. 278 C. proc. pen., şi că, în realitate, instanţa ar fi avut în vedere aplicarea unei pedepse de un an închisoare, motivarea oferită având rolul de a intui în mod nepermis raţionamentul subiectiv al judecătorului fondului.

Pentru a putea vorbi însă despre o eroare materială care nu afectează fondul hotărârii este esenţial ca aceasta să fie corectată în mod efectiv, explicit, prin procedura legală reglementată de art. 278 C. proc. pen.. În speţă, însă, instanţa de apel doar a constatat existenţa presupusei erori, fără a proceda la înlăturarea expresă a formulei neclare din dispozitivul sentinţei, astfel încât hotărârea primei instanţe cuprinde, în continuare, menţiunea "un an si 1 (unu) an închisoare". Această omisiune face ca soluţia să fie în continuare lipsită de claritate şi precizie.

În plus, încălcarea competenţei materiale de către Curtea de Apel Ploieşti produce efecte şi asupra principiului dublului grad de jurisdicţie, garanţie fundamentală a procesului penal prevăzută de art. 2 din Protocolul Adiţional nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în virtutea căreia oricare persoană declarată vinovată de o infracţiune are dreptul de a cere examinarea declaraţiei de vinovăţie sau a hotărârii de condamnare de către o jurisdicţie superioară.

Or, în speţă, intervenţia instanţei de control judiciar asupra unei erori materiale ce exceda competenţei sale materiale, prin raportare la art. 278 C. proc. pen., a transformat instanţa de control judiciar într-o instanţă de fond sui generis, însă fără respectarea garanţiilor specifice aferente acestui grad de jurisdicţie. În aceste condiţii, schimbarea de încadrare juridică rezultată din această intervenţie a instanţei de control judiciar nu mai beneficiază de un veritabil control ierarhic ulterior, iar persoana condamnată este privată de posibilitatea de a solicita verificarea, de către o instanţă superioară, în sensul cerut de art. 2 din Protocolul nr. 7, a încadrării juridice a faptei.

Apărarea a mai susţinut că un alt argument în susţinerea motivului de recurs în casaţie invocat şi care aduce în discuţie necompetenţa materială a Curţii de Apel Ploieşti este dat de modalitatea în care instanţa de control judiciar a înţeles să efectueze procesul de contopire a pedepselor aplicabile inculpatului, respectiv cu încălcarea dezlegării date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 70/2007 pronunţată în recurs în interesul legii.

Astfel, prin această hotărâre s-a stabilit că: "Instanţele de control judiciar nu pot dispune direct în căile de atac contopirea pedepsei aplicate pentru infracţiunea care a făcut obiectul judecăţii cu pedepse aplicate infracţiunilor concurente, pentru care exista o condamnare definitivă, în cazul în care contopirea nu a fost dispusă de către prima instanţă."

Pentru a hotărî în acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că a considera altfel ar însemna să nu se respecte o dispoziţie procedurală expresă referitoare la competenţă şi să fie înlăturată fără temei posibilitatea de a se verifica, pe calea controlului judiciar, individualizarea pedepselor în cadrul operaţiunii de contopire a acestora, ceea ce ar fi inadmisibil. Or, în raport cu limitele investirii sale prin căile de atac, instanţa de control judiciar, în cadrul exercitării prerogativei de rejudecare a cauzei, este abilitată să analizeze şi să dea o nouă apreciere chestiunilor de fapt şi de drept, numai în măsura în care ele au format obiectul unei judecăţi anterioare, pe fond, pentru că altfel s-ar încălca dreptul părţilor interesate şi al procurorului la folosirea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, instituit prin art. 129 din Constituţia României.

Astfel, chiar dacă în rechizitoriul nr. x/2020 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Mizil, la punctul VIII, organul de urmărire penală a făcut trimitere la sentinţa penală nr. 1449 din 20 iunie 2018 a Judecătoriei Ploieşti, pronunţată în dosarul nr. x/2018, definitivă prin neapelare la data de 9 iulie 2018, solicitând în acest sens revocarea amânării pedepsei de 8 luni închisoare aplicată inculpatului prin aceasta, instanţa de control judiciar, pentru prima dată, direct în apel, s-a pronunţat asupra unei pedepse aplicate prin altă hotărâre judecătorească, făcând trimitere la o altă hotărâre judecătorească decât cea menţionată în rechizitoriu şi anume la sentinţa penală nr. 40 din 9 aprilie 2021 pronunţată de Judecătoria Mizil, astfel cum a fost modificată prin decizia penală nr. 1236 din 14 decembrie 2021 a Curţii de Apel Ploieşti.

De altfel, elementul de "noutate" generat de incidenţa unei alte hotărâri judecătoreşti decât cea menţionată în cuprinsul rechizitoriului a fost semnalat instanţei de control judiciar, de către apărătorul recurentului inculpat, chiar la termenul de judecată din 4 iulie 2025. La respectivul termen, apărătorul a învederat instanţei faptul că nu a identificat la dosarul cauzei cele două hotărâri judecătoreşti, cel puţin în legătură cu hotărârea nr. 40 din 9 aprilie 2021 pronunţată de Judecătoria Mizil, astfel cum a fost modificată prin decizia penală nr. 1236 din 14 decembrie 2021 a Curţii de Apel Ploieşti, făcându-se referire pentru prima dată direct în apel.

Or, această încălcare a statuărilor instanţei supreme atrage consecinţe şi asupra dreptului la apărare garantat de art. 6 par. 3 lit. b) şi c) din Convenţie, întrucât partea a fost pusă în imposibilitatea de a înţelege natura exactă a acuzaţiei, astfel cum a fost modificată în mod indirect prin îndreptarea erorii materiale, nefiind nici informată, nici audiată, nici pusă în situaţia de a formula apărări.

În final, apărarea a susţinut că se impune a fi avută în vedere şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 250 din 16 aprilie 2019, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 377 alin. (4) teza întâi şi ale art. 386 alin. (1) din C. proc. pen. sunt constituţionale în măsura în care instanţa de judecată se pronunţă cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare printr-o hotărâre judecătorească care nu soluţionează fondul cauzei.

Pentru argumentele prezentate, apărarea a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa competentă material, respectiv Judecătoria Mizil.

Totodată, a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 441 C. proc. pen., suspendarea executării deciziei penale atacate, până la soluţionarea definitivă a recursului în casaţie, cu impunerea în sarcina recurentului, dacă se consideră necesar, a uneia sau mai multor obligaţii prevăzute de art. 215 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.

În argumentarea acestei cereri, apărarea a susţinut că suspendarea executării pedepsei nu contravine interesului public, ci protejează încrederea în justiţie, întrucât permite evitarea executării unei pedepse privative de libertate fundamentate pe o hotărâre judecătorească pronunţată cu încălcarea competenţei materiale a instanţei de control judiciar.

De altfel, în jurisprudenţa ei constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului subliniază că executarea unei hotărâri penale nu poate prevala asupra respectării garanţiilor fundamentale prevăzute de art. 6 din Convenţia.

În raport cu aceste argumente, apărarea a concluzionat că, date fiind circumstanţele particulare ale cauzei, suspendarea executării pedepsei nu reprezintă doar o facultate prevăzută de lege, ci o măsură necesară pentru a se asigura respectarea principiilor care guvernează un proces echitabil, pentru a se preveni producerea unor prejudicii ireparabile şi pentru a se permite instanţei de recurs în casaţie să-şi exercite rolul de garant al legalităţii.

Raportat la criteriile de exigenţă ale condiţiei de admisibilitate analizate, Înalta Curte, judecătorul de filtru constată că aspectele invocate de recurentul inculpat A. în actualul cadru procesual, care vizează, în esenţă, pretinsa încălcare, de către instanţa de apel, a normelor de competenţă după materie raportat, pe de o parte, la "modalitatea de îndreptare a erorilor materiale în cursul procesului penal", iar, pe de altă parte, la modalitatea de efectuare a contopirii pedepselor aplicate, cu încălcarea dezlegării date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 70/2007 pronunţată în recurs în interesul legii, nu se circumscriu, nici măcar formal, cazului de recurs în casaţie invocat, prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen.

Potrivit acestui caz de casare, hotărârile sunt supuse casării dacă "în cursul judecăţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente".

Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a statuat în mod constant că acest caz de recurs în casaţie este incident numai atunci când judecata s-a desfăşurat în faţa unei instanţe inferioare celei competente potrivit legii - după materie sau după calitatea persoanei, iar încălcarea dispoziţiilor privind competenţa a intervenit în cursul judecăţii. Cazul de recurs în casaţie analizat este echivalent motivului de nulitate absolută ce derivă din nerespectarea competenţei materiale sau personale a instanţelor de judecată, astfel cum este reglementat de dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) Cod procedură, şi condiţiilor corelative în care intervine sancţiunea echivalentă a nulităţii.

Or, criticile formulate de recurentul A. în sfera cazului de recurs în casaţie analizat aduc în discuţie, în concret, pretinsa încălcare de către instanţa superioară, învestită în calea de atac (Curtea de Apel Ploieşti), a competenţei după materie în raport cu instanţa inferioară (Judecătoria Mizil), nefiind, prin urmare, îndeplinită chiar condiţia premisă a situaţiei vizate de motivul de recurs în casaţie invocat.

Pe de altă parte, aşa cum s-a arătat anterior, criticile concrete formulate de recurentul inculpat A. în sfera acestui caz de recurs în casaţie vizează, în primul rând, îndreptarea, de către instanţa de apel, cu încălcarea normelor de competenţă materială, a erorilor materiale strecurate în hotărârea primei instanţe.

Din dispozitivul hotărârii recurate rezultă însă, cu suficientă claritate, că instanţa de control judiciar a luat act de faptul că menţionarea, în încadrarea juridică a faptei deduse judecăţii şi pentru care s-a pronunţat soluţia de condamnare, a unui alineat cu nr. 1) al articolului 337 C. pen. şi, respectiv, modalitatea în care este exprimată (în hotărârea primei instanţe) pedeapsa principală aplicată pentru infracţiunea dedusă judecăţii, "un an şi 1 (unu) an închisoare", sunt rezultatul unor erori materiale neîndreptate în procedura reglementată de art. 278 C. proc. pen., neprocedând însă, în mod efectiv, la parcurgerea procedurii de îndreptare a acestora.

În al doilea rând, recurentul inculpat invocă faptul că instanţa de apel ar fi procedat la contopirea pedepselor pentru fapte concurente cu încălcarea dezlegării date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 70/2007 pronunţată în recurs în interesul legii.

Or, aceste critici aduc în discuţie, în mod exclusiv, temeinicia hotărârii recurate sub aspectul regimului sancţionator aplicat inculpatului raportat la particularităţile cauzei, iar nu aspecte de nerespectare a dispoziţiilor referitoare la competenţa după materie (ratione materiae) sau competenţa după calitatea persoanei (ratione personae), atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente. Curtea de apel a fost învestită în cauză, ca instanţă superioară, cu soluţionarea apelurilor declarate inclusiv de procuror, exercitându-şi astfel prerogativele legale inerente controlului de legalitate şi temeinicie a hotărârii instanţei inferioare.

Pentru considerentele expuse, constatând că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 797 din data de 4 iulie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie nu îndeplineşte condiţia de admisibilitate prev. de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., raportat la art. 438 C. proc. pen., Înalta Curte, judecătorul de filtru, în baza art. 440 alin. (2) C. proc. pen., o va respinge, ca inadmisibilă, soluţie în contextul căreia nu va mai proceda la evaluarea cererii de suspendare a executării deciziei recurate, formulate de recurentul inculpat, aceasta fiind superfluă.

Urmare acestei soluţii, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen. va dispune obligarea recurentului inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 797 din data de 4 iulie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 octombrie 2025.