Appeal for cassation inadmissible where grounds target only civil liability findings.

Şedinţa publică din data de 2 octombrie 2025

Deliberând asupra admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie formulate de inculpatul A. constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 1145 din 12 octombrie 2021 pronunţată în dosarul nr. x/2015, în al doilea ciclu procesual, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală a hotărât, printre altele, următoarele:

În latura penală a cauzei:

În temeiul art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 309 C. pen. şi art. 132 din Legea 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa închisorii de 5 (cinci) ani şi 6 (şase) luni pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu (denunţarea unilaterală a contractului cu S.C. B. S.R.L.).

În temeiul art. 67 alin. (1) şi (2) C. pen. a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public, pe o perioadă de 3 ani, calculată conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

În temeiul art. 65 alin. (1) C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării aceloraşi drepturi.

În temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., cu referire la Decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale, a dispus achitarea inculpatului A. cu privire la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. (încheierea contractului cu S.C. C. S.R.L. fără organizarea unei proceduri de achiziţie).

Prin aceeaşi hotărâre s-au pronunţat soluţii faţă de inculpaţii: D., E., F., G., S.C. B. S.R.L. şi H..

În latura civilă:

În baza art. 19 C. proc. pen. şi art. 397 alin. (1) C. proc. pen. rap. la art. 1357 şi urm. C. civ., a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de partea civilă Compania Naţională Poşta Română S.A., dispunând obligarea, în solidar, a inculpaţilor A. şi E. la plata către aceasta a echivalentului în RON la data plăţii a sumei de 1.396.938,10 euro.

În temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen. rap. la art. 25 alin. (5) C. proc. pen., a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă cu privire la infracţiunile de abuz în serviciu, complicitate la abuz în serviciu, instigare la abuz în serviciu şi participaţie improprie la abuz în serviciu pentru care s-a dispus achitarea inculpaţilor.

În temeiul dispoziţiilor art. 404 alin. (4) lit. d) C. proc. pen., raportat la art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen., a dispus confiscarea de la inculpatul A. a sumei de 62.000 RON (suma remisă de inculpatul H. fiului inculpatului, cu titlul de sponsorizare, în perioada iulie - septembrie 2009).

În temeiul disp. art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen. a menţinut sechestrul asigurator instituit prin ordonanţa nr. 693/P/2014 din 6 mai 2015 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie, astfel cum a fost modificată prin încheierea din 28 octombrie 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, asupra bunurilor imobile deţinute de inculpatul A.: teren în oraşul Sinaia, judeţul Prahova, strada x nr. 10, înscris în C.F. nr. x a oraşului Sinaia, cu nr. cadastral x şi I.D. electronic x, în suprafaţă măsurată de 505 m2 şi în acte de 500 m2, în valoare estimată de 35.000 euro; apartament situat în mun. Bucureşti, str. x, înscris în C.F. nr. x a sectorului 6 Bucureşti, având număr cadastral x şi I.D. electronic x, în valoare estimată de 30.000 euro şi a sumelor de bani deţinute de inculpatul A. în conturile deschise la I. S.A.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. i) C. proc. pen. raportat la art. 25 alin. (3) C. proc. pen. a dispus anularea contractelor de prestări servicii media încheiate între S.C. J. S.R.L., S.C. K. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L.

În temeiul art. 274 alin. (2) C. proc. pen. a obligat inculpaţii D., A. şi E. la plata sumei de 21.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat (din care 3.000 RON în cursul urmăririi penale), câte 7.000 RON fiecare.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi inculpaţi A., H., E., D., F., G., S.C. B. S.R.L. şi partea civilă Compania Naţională Poşta Română S.A.

Prin decizia penală nr. 140/A din 7 februarie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală în dosarul nr. x/2015, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 21 martie 2025 pronunţată de aceeaşi instanţă, s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţii H., F., G. şi S.C. B. S.R.L. şi de partea civilă Compania Naţională Poşta Română S.A. împotriva sentinţei penale nr. 1145 din 12 octombrie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală în dosarul nr. x/2015, dispunându-se obligarea apelanţilor la plata sumei de câte 500 RON fiecare către stat, cu titlu de cheltuieli judiciare.

Totodată, s-au admis apelurile declarate, printre alţii, de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi inculpatul A. împotriva aceleiaşi sentinţe, s-a desfiinţat, în parte, hotărârea atacată şi, rejudecând, printre altele:

S-a înlăturat condamnarea inculpatului A..

În temeiul art. 396 alin. (1) şi (6) C. proc. pen., art. 17 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. s-a dispus încetarea procesului penal privind pe inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 309 C. pen. şi art. 132 din Legea nr. 78/2000 (fapta din 08.05.2009).

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate, în măsura în care nu sunt contrare deciziei.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în apel cu privire la apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi inculpatul A. au fost lăsate în sarcina statului.

*

La data de 7 martie 2025, inculpatul A. a formulat recurs în casaţie împotriva deciziei penale nr. 140/A din 7 februarie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II - a penală în dosarul nr. x/2015, prin avocaţi L. şi M..

În urma comunicării cererii de recurs în casaţie, la data de 9 mai 2025, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea cererii de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., ca nefondată, pentru argumentele detaliat prezentate în cuprinsul memoriului.

La aceeaşi dată, intimata parte civilă Compania Poşta Română S.A. a depus concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea cererii de recurs în casaţie formulate de inculpatul A., în principal, ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca nefondată - în raport cu argumentele dezvoltate în cuprinsul memoriului.

La data de 13 mai 2025, intimatul inculpat E. a transmis un e-mail prin care a arătat că este de acord cu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., solicitând admiterea ei.

După efectuarea comunicărilor prev. de art. 439 C. proc. pen., Curtea de Apel Bucureşti a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, unde a fost înregistrat, pe rolul secţiei penale, la data de 12 iunie 2025, sub nr. x/2025, fiind repartizat aleatoriu completului C10 Filtru.

Prin referatul din aceeaşi dată, judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea examinării admisibilităţii cererii, în procedura prevăzută de art. 440 C. proc. pen., la data de 2 octombrie 2025.

Ulterior înregistrării cauzei pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 17 iunie 2025, prin apărători aleşi L. şi M., recurentul inculpat A. a depus la dosar o cerere de suspendare a executării deciziei recurate până la soluţionarea recursului în casaţie, formulate în temeiul art. 441 C. proc. pen., iar, la data de 15 septembrie 2025, o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., care a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin încheierea din 2 octombrie 2025 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2025.

În conformitate cu dispoziţiile art. 439 alin. (5) C. proc. pen., magistratul asistent desemnat în cauză a întocmit şi depus la dosar raportul asupra cererii de recurs în casaţie.

*

Examinând admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casaţie formulate de inculpatul A., în conformitate cu prevederile art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor alin. (2) al art. 440 C. proc. pen., care poartă titlul marginal "Admiterea în principiu", dacă cererea de recurs în casaţie nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispoziţiile art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6), art. 437 şi art. 438, instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie.

Alineatul (4) al aceluiaşi text de lege stabileşte că, în cazul în care instanţa constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 434 - 438, dispune, prin încheiere, admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie şi trimite cauza în vederea judecării recursului în casaţie.

În acest context normativ, procedând la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de lege, Înalta Curte, judecătorul de filtru constată că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. a fost introdusă în termenul legal prevăzut de art. 435 C. proc. pen. şi îndeplineşte condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 434 C. proc. pen., hotărârea recurată nefăcând parte din categoria celor care nu pot fi atacate cu recurs în casaţie.

Cererea îndeplineşte şi condiţia prevăzută de art. 436 alin. (1) şi (6) C. proc. pen., fiind formulată de inculpatul A., care a formulat şi apel în cauză.

În fine, cererea îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 437 alin. (1), lit. a), b) şi d) C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind indicate numele şi prenumele recurentului, domiciliul acestuia şi hotărârea care se atacă, deopotrivă, cererea fiind semnată de apărătorii recurentului inculpat.

În ceea ce priveşte condiţia prevăzută de art. 437 alin. (1), lit. c) C. proc. pen., se constată că inculpatul A. şi-a fundamentat demersul judiciar pe cazurile de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. pen.

În argumentarea cazului de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., apărarea a susţinut că în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal, respectiv cu greşita aplicare a legii în soluţionarea laturii civile.

În acest sens a arătat că, în concret, în latura civilă a cauzei, a solicitat instanţei de apel să constate intervenită nu doar prescripţia acţiunii penale, ci şi prescripţia acţiunii civile - element eminamente de legalitate a modului în care s-a soluţionat latura civilă prin decizia atacată.

Raportat la această solicitare, instanţa de apel a motivat în felul următor:

"Acţiunea civilă fiind alăturată acţiunii penale, nu se pune problema împlinirii acestui termen şi, pe cale de consecinţă, acest motiv de apel invocat de inculpatul A. este neîntemeiat.". Or, o asemenea motivare nu corespunde exigenţelor legale, fiind şi contrară jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, având în vedere următoarele motive:

În cauză, partea civilă Compania Naţională Poşta Română S.A. pretinde că inculpatul A. i-a cauzat, personal, un prejudiciu, prin faptul că rezilierea contractului dintre companie şi S.C. B. S.R.L. ar fi condus la constituirea dosarului arbitral nr. x/2009, care a avut ca obiect litigiul dintre reclamanta S.C. B. S.R.L. şi pârâta Compania Naţională Poşta Română S.A., în care recurentul nu a fost nici parte şi nici altă contribuţie nu a putut avea - şi la sentinţă arbitrală nr. 119 din 25 mai 2010, prin care Compania Naţională Poşta Română S.A. a fost obligată la dezdăunări faţă de S.C. B. S.R.L.

Perioada de executare silită a Companiei Naţionale Poşta Română S.A. a acestor dezdăunări este 03.02.2012-27.03.2012, aşa cum aceasta se regăseşte confirmată în adresa B.E.J.A. "N." de înfiinţare a popririi nr. 2/2012 din 23 martie 2012.

Prin urmare, având în vedere art. 2523 C. civ., termenul de prescripţie a acţiunii civile, de 3 ani, calculată conform art. 2517 C. civ., a început să curgă la 27 martie 2012.

Or, există două argumente juridice pe care apărarea le-a susţinut în invocarea excepţiei prescripţiei acţiunii civile:

i) Acţiunea penală împotriva inculpatului A. (in personam) a început prin ordonanţa din data de 5 mai 2015. Anterior, în cauză nici Compania Naţională Poşta Română S.A. nu a avut calitate de parte civilă, potrivit art. 19 alin. (2) C. proc. pen. şi nici recurentul nu s-a putut apăra, acesta fiind audiat ca martor.

Conceptual, acţiunea civilă se exercită însă într-o urmărire penală in personam faţă de inculpat, care are dreptul corelativ la apărare. Or, în speţă, urmărirea penală in personam a început după expirarea termenului de 3 ani de prescripţie a acţiunii civile (după 27 martie 2015).

ii) A doua categorie de argumente este cea care ar trebui cu precădere să fie tranşată chiar de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru că au fost invocate avându-se în vedere jurisprudenţa anterioară a instanţei supreme, iar Curtea de Apel Bucureşti nu a motivat deloc acest aspect.

Argumentele rezultă din prevederile speciale ale art. 1394 C. civ. (intrat în vigoare în octombrie 2011), respectiv: în orice caz, termenul de prescripţie a acţiunii civile nu poate depăşi termenul de prescripţie a răspunderii penale.

Art. 1394 C. civ. dispune:

"În toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripţie a răspunderii penale se aplică şi dreptului la acţiunea în răspundere civilă."

În interpretarea şi aplicarea acestui text de lege, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 1448 din 23 iulie 2020 a stabilit următoarele:

"Acţiunea civilă în despăgubiri ce are ca temei răspunderea civilă delictuală este supusă prescripţiei extinctive în termenul general de prescripţie de 3 ani de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi persoana care răspunde de ea în conformitate cu dispoziţiile art. 2517 şi art. 2528 alin. (1) noul C. civ.

De la regula generală menţionată legiuitorul a stabilit, potrivit art. 1394 noul C. civ., o excepţie pentru situaţia în care fapta ilicită cauzatoare de prejudicii întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni.

În această situaţie, în mod corect a reţinut instanţa de apel aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1394 potrivit cărora prelungirea termenului de prescripţie privind acţiunea civilă în despăgubiri se va face până la momentul împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale, astfel încât tragerea la răspundere civilă a persoanei vinovate pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită, infracţiune, poate avea loc în tot intervalul de timp în care persoana vinovată poate fi trasă la răspundere penală."

Pentru argumentele prezentate, concluzionând, apărarea a susţinut că, în baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., se impune admiterea recursului în casaţie, casarea hotărârii atacate şi înlăturarea greşitei aplicări a legii - respectiv greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei acţiunii civile, respectiv, implicit, admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune civilă şi respingerea acţiunii civile ca fiind prescrisă.

În argumentarea cazului de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., apărarea a susţinut că formularea din acest text de lege este identică cu formularea "faptă care nu este prevăzută de legea penală" din art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

A mai arătat că prin partea din dispozitivul deciziei atacate, conform căreia "Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate, în măsura în care nu sunt contrare prezentei decizii", s-a menţinut, de fapt, obligarea recurentului, pe latură civilă, la plata echivalentului în RON la data plăţii a sumei de 1.396.938,10 Euro. Or, soluţia instanţei de fond pe latură civilă este consecinţa implicită a condamnării recurentului la pedeapsa de 5 ani şi 6 luni închisoare, dispusă de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală. Curtea de Apel Bucureşti nu a înlăturat decât pedeapsa, ca efect al prescripţiei răspunderii penale.

Dar, în substanţa sa, modul de soluţionare a acţiunii civile, care a rămas definitiv la Curtea de Apel Bucureşti, decurge implicit din condamnarea recurentului, acestea fiind argumentele pentru care aspectele prezentate se circumscriu cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

De altfel, raportat la motivele de recurs în casaţie invocate şi la dispoziţiile art. 436 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. şi art. 448 alin. (2) C. proc. pen., instituţia recursului în casaţie este deschisă inculpatului pe latură civilă, când faţă de acesta s-a dispus o soluţie de încetare a procesului penal. Iar dacă, din orice cauze, încadrarea în cazurile de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. pen., în sensul că "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal cu greşita aplicare a legii în soluţionarea laturii civile", ar părea inadecvată, înseamnă că instituţia recursului în casaţie suferă de neconstitutionalitate, cum, recent, a stabilit Curtea Constituţională prin Decizia din 18 februarie 2025.

Apărarea a mai susţinut că, în plus, instanţa de apel nu a analizat nici:

- lipsa vinovăţiei recurentului (exemplificativ, notele scrise din 22 ianuarie 2025 nici nu au fost menţionate, deşi cuprindeau concluzii suplimentare cu relevanţă atât pe latură penală, cât şi pe latura civilă, sub aspectul lipsei vinovăţiei cerute atât pentru infracţiunea imputată, cât şi pentru presupusul delict civil);

- ruperea legăturii de cauzalitate, în condiţiile în care între actul inculpatului intitulat "scrisoare de reziliere" din 8 mai 2009 şi prejudiciul reclamat de Compania Naţională Poşta Română S.A. s-a interpus un proces civil în care recurentul nu a avut nicio contribuţie, situaţie care îndreptăţeşte la o soluţie de respingere în tot a pretenţiilor părţii civile formulate faţă de acesta sau, cel puţin, la trimiterea cauzei spre rejudecarea laturii civile la instanţa de apel, în baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen.

Totodată, apărarea a subliniat că: opţiunea inculpatului de a nu continua procesul penal subsecvent constatării intervenirii prescripţiei răspunderii penale, opţiune întemeiată pe art. 18 C. proc. pen., nu se confundă cu procedura abreviată a recunoaşterii învinuirii şi a necontestării probelor administrate în faza de urmărire penală, prevăzută de art. 375 şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen. apărarea a invocat prescripţia de îndată după pronunţarea Deciziei Curţii Constituţionale din mai 2022, apoi a reiterat-o de două ori; instanţa de apel nu a luat însă act de opţiunea inculpatului cu motivarea că dosarul este complex, opţiunile inculpaţilor diferă şi nu este oportună disjungerea. Ca urmare, procesul penal a continuat cu administrarea de probe, atât pe latură penală, cât şi pe latură civilă. Nimic nu justifică însă lăsarea ca neanalizate a apărărilor inculpatului care tindeau la exonerarea sa de vinovăţie atât în sens penal, cât şi pe latură civilă.

Or, întrucât instanţa de apel nu a făcut o analiză concretă a apărărilor recurentului pe latură civilă, care erau centrate pe neîndeplinirea elementelor răspunderii civile delictuale, se impune admiterea recursului în casaţie, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea laturii civile de către instanţa de apel, în baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen.

Pentru toate aceste considerente, concluzionând, apărarea a solicitat:

- în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., admiterea, în principiu, a cererii de recurs în casaţie şi trimiterea cauzei în vederea judecării recursului în casaţie;

- în baza art. 448 alin. (2) teza I C. proc. pen. cu referire la art. 448 pct. 2 lit. a) teza a III-a sau, după caz, art. 448 pct. 2 lit. a) teza a III-a C. proc. pen., cu referire la art. 448 alin. (2) teza I C. proc. pen., admiterea recursului în casaţie, casarea hotărârii atacate şi, în principal, înlăturarea nelegalităţii constatate, în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune civilă, cu consecinţa respingerii acţiunii civile ca fiind prescrisă, iar, în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecarea laturii civile la instanţa de apel, în baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen.

Raportat la criteriile de exigenţă ale condiţiei de admisibilitate analizate, Înalta Curte, judecătorul de filtru constată că aspectele criticate de inculpatul A. în recurs în casaţie, care se circumscriu, în esenţă, exclusiv greşitei soluţionări a laturii civile a cauzei, nu pot fi cenzurate prin prisma cazurilor de recurs în casaţie invocate, dar nici a vreunuia dintre celelalte cazuri limitativ prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În acest sens reţine că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalităţii, pe de o parte, şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casaţie permite cenzurarea legalităţii unei categorii limitate de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual-penală. În acest sens, dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la acele încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Astfel, dat fiind imperativul includerii în sfera controlului judiciar exercitat de instanţa de recurs în casaţie numai a aspectelor de drept, cazul prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. vizează exclusiv situaţiile în care fapta concretă, pentru care s-a pronunţat o soluţie definitivă de condamnare, nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare sau în care instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, în ansamblul său ori ca efect al modificării unor elemente ale conţinutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta concret săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune.

La rândul său, cazul de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., astfel cum a fost reconfigurat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 50/2025, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 328 din 11 aprilie 2025, vizează situaţiile în care în mod eronat s-a reţinut sau s-a omis a se reţine incidenţa unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) C. proc. pen. (respectiv lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii), care impun o soluţie de încetare a procesului penal.

Astfel reglementate, deşi pot avea implicaţii şi asupra legalităţii soluţiei date acţiunii civile, cazurile de recurs în casaţie menţionate nu permit, însă, cenzurarea exclusiv a soluţiei pronunţate în latura civilă a cauzei, această fiind concluzia care se desprinde inclusiv din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, reflectată în Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragraful 17) şi Decizia nr. 699 din 29 noiembrie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 3 mai 2017, paragraful 17).

Or, în actualul cadru procesul, în sfera cazului de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., recurentul inculpat A. a susţinut faptul că, deşi a invocat atât prescripţia răspunderii sale penale, cât şi prescripţia extinctivă, Curtea de Apel Bucureşti s-a pronunţat doar asupra celei dintâi, dispunând încetarea procesului penal sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 309 C. pen. şi art. 132 din Legea nr. 78/2000 (fapta din 08.05.2009, pentru care fusese condamnat în primă instanţă).

În schimb, instanţa de apel a respins în mod nejustificat şi nemotivat excepţia prescripţiei acţiunii civile, menţinând dispoziţia primei instanţe de obligare a sa la plata sumei de 1.396.938,10 euro, în echivalent în RON la data plăţii, către partea civilă Compania Naţională Poşta Română S.A.

Aceeaşi dispoziţie vizând latura civilă a instanţei de apel a fost criticată de recurentul inculpat A. şi în sfera cazului de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., acesta susţinând că, practic, ca efect al constatării intervenirii prescripţiei răspunderii sale penale şi a dispunerii încetării procesului penal pentru infracţiunea de abuz în serviciu pentru care a fost condamnat în primă instanţă, Curtea de Apel Bucureşti nu a înlăturat decât pedeapsa pentru respectiva faptă, iar nu şi consecinţele acesteia pe latură civilă a cauzei, pe care le-a menţinut, deşi nu erau îndeplinite condiţiile angajării răspunderii sale civile delictuale.

Or, în reperele prezentate, aspectele invocate de recurentul inculpat A. în recurs în casaţie aduc în discuţie, în concret, exclusiv temeinicia soluţiei definitive date laturii civile a cauzei, chestiune care nu poate fi cenzurată eo ipso nici prin prisma cazurilor de recurs în casaţie invocate, dar nici a vreunuia dintre celelalte cazuri limitativ prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Invocând greşita menţinere, în apel, a dispoziţiei primei instanţe de obligare la plata către partea civilă a sumei de 1 de 1.396.938,10 euro, în echivalent în RON la data plăţii, recurentul inculpat tinde la a supune cenzurii instanţei de casaţie, în actualul cadru procesual, nu aspecte de legalitate a soluţiei dispuse, ci exclusiv elemente de temeinicie, referitoare la îndeplinirea condiţiilor necesare pentru angajarea răspunderii sale civile delictuale pentru prejudiciul cauzat prin faptele deduse judecăţii.

Recursul în casaţie nu permite, însă, reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanţele de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator şi să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată ca atare în hotărârea atacată.

În egală măsură, recursul în casaţie întemeiat pe cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. permite doar examinarea legalităţii statuărilor instanţei de apel cu privire la caracterul penal al faptei, adică existenţa incriminării ori elementele de conţinut constitutiv obiectiv (şi, subsecvent, a efectelor acestei statuări în drept asupra laturii civile), nicidecum cu privire la caracterul delictual al faptei exclusiv prin raportare la dispoziţiile legii civile.

Aceasta deoarece, în actualul cadru procesual, instanţa de casaţie nu judecă procesul propriu-zis şi, implicit, nici aspectele de temeinicie ale concluziei instanţei de apel privind îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, în limita cazurilor de casare, hotărârea atacată este corespunzătoare.

La rândul său, cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. constituie temei al examinării legalităţii hotărârii atacate exclusiv prin raportare, astfel cum s-a argumentat în precedent, la incidenţa vreunuia dintre impedimentele la exercitarea acţiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din C. proc. pen., care lipsesc de obiect acţiunea penală şi conduc la încetarea procesului penal (Decizia Curţii Constituţionale nr. 50/2025, pct. 28).

Acest caz de casare, supus regulii interpretării stricte şi unei aplicări echivalente, nu permite prin ipoteză examinarea autonomă a chestiunii prescripţiei acţiunii civile, deoarece în procesul penal, o astfel de acţiune exercitată de partea civilă este întotdeauna alăturată celei penale, cu toate consecinţele procesuale inerente normelor aplicabile procesului penal.

Prin urmare, în temeiul acestui caz de casare, soluţia dispusă asupra laturii civile poate fi examinată numai ca o consecinţă a greşitei dispuneri sau, după caz, a omisiunii dispunerii soluţiei de încetare a procesului penal. Or, această cerinţă nu este îndeplinită în speţă, deoarece recurentul inculpat nu a criticat greşita încetare a procesului penal şi, subsecvent, a soluţiei date acţiunii civile, ci a invocat exclusiv omisiunea instanţei de apel de a constata prescrisă acţiunea civilă, chestiune care nu poate fi cenzurată prin prima cazului de casare invocat.

În fine, Înalta Curte, judecătorul de filtru, constată că recurentul inculpat a invocat şi nemotivarea aceleiaşi soluţii pronunţate pe latura civilă a cauzei, dar şi omisiunea instanţei de apel de a analiza aspecte esenţiale invocate în apărare, vizând lipsa vinovăţiei ori a raportului de cauzalitate dintre fapte şi prejudiciul produs.

Or, sfera actuală a cazurilor în care se poate formula recurs în casaţie, configurată limitativ prin dispoziţiile art. 438 alin. (1) C. proc. pen., nu permite evaluarea unor astfel de critici prin prisma vreunuia dintre cazurile de recurs în casaţie expres prevăzute de lege.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, judecătorul de filtru concluzionează că aspectele invocate de recurentul inculpat A. în recurs în casaţie nu se circumscriu, nici măcar formal, cazurilor de recurs în casaţie invocate, prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. pen., motiv pentru care nu îndeplineşte condiţia de admisibilitate prev. de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. raportat la art. 438 C. proc. pen., concluzie în contextul căreia evaluarea cererii de suspendare a executării deciziei recurate, formulate de recurentul inculpat, apare ca fiind superfluă.

Având în vedere cele anterior expuse, în baza art. 440 alin. (2) raportat la art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 140/A din data de 7 februarie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală în dosarul nr. x/2015.

Urmare acestei soluţii, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen. va dispune obligarea recurentului inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 140/A din data de 7 februarie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală în dosarul nr. x/2015.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 octombrie 2025.