Mandatory seizure for corruption offenses: statutory obligation under Law 78/2000 and proportionality of preventive measures securing public damage
Legislator summary
AI generatedThe Supreme Court of Romania’s Penal Section dismissed the appeals of two defendants, upholding the First Instance Court’s decision to maintain preventive seizure measures on their assets; the appeal of the first defendant was rejected on the merits as the measures were deemed necessary and proportional to secure compensation for a massive public loss, while the second defendant’s appeal was dismissed as time-barred. The case involved criminal charges of abuse of office and intellectual forgery against local officials in connection with the illegal extension and modification of a municipal sanitation contract, which allegedly caused a public loss of approximately 578 million RON and an improper benefit of nearly 153 million RON to a private operator. The court relied on Article 20 of Law 78/2000, which mandates preventive seizure measures for offenses defined in its Chapter III, applying the European Court of Human Rights proportionality test to balance the restriction of property rights against the state’s interest in ensuring reparation for the alleged damage, and citing Articles 249, 2501, and 2502 of the Code of Criminal Procedure to validate the periodic review and the strict 48-hour deadline for filing challenges.
Legislator headnote
AI generatedart. 2502 C. proc. pen, art. 175 alin. (1) lit. b) C. pen, art. 209 C. civ, art. 23 din Legea nr. 273/2006, art. 297 alin. (1) C. pen, art. 132 din Legea nr. 78/2000; Mandatory seizure for corruption offenses: statutory obligation under Law 78/2000 and proportionality of preventive measures securing public damage: The case involved criminal charges of abuse of office and intellectual forgery against local officials in connection with the illegal extension and modification of a municipal sanitation contract, which allegedly caused a public loss of approximately 578 million RON and an improper benefit of nearly 153 million RON to a private operator. The court relied on Article 20 of Law 78/2000, which mandates preventive seizure measures for offenses defined in its Chapter III, applying the European Court of Human Rights proportionality test to balance the restriction of property rights against the state’s interest in ensuring reparation for the alleged damage, and citing Articles 249, 2501, and 2502 of the Code of Criminal Procedure to validate the periodic review and the strict 48-hour deadline for filing challenges.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedMain ground for the ruling, providing the legal basis for the Supreme Court to decide on the appeals against the lower court's decision on maintaining preventive seizure measures.
Procedural provision cited to impose judicial costs on the appellants.
Full text
Şedinţa publică din data de 29 iulie 2025
Deliberând asupra contestaţiilor declarate în prezenta cauză, constată următoarele:
Prin încheierea din 1 iulie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2022, în temeiul art. 2502 C. proc. pen., s-au menţinut măsurile asiguratorii luate:
- prin ordonanţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie din data de 17.02.2022 şi procesul-verbal de îndreptare a erorii materiale din data de 23.02.2022, asupra bunurilor aparţinând inculpatului A., până la concurenţa sumei de 536.483.056,637 RON;
- prin ordonanţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie din data de 04.03.2022, asupra bunurilor aparţinând inculpatului B., până la concurenţa sumei de 578.446.818,637 RON.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul nr. x/2020, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor:
În fapt şi în drept, s-a reţinut în actul de sesizare:
I. pentru inculpatul B.:
A. privind prelungirea Contractului de salubritate nr. x/11.11.1999 pentru o perioadă de încă 10 ani, prin încheierea Actului adiţional nr. x cu încălcarea prevederilor legale în vigoare, s-a reţinut că, în calitate de funcţionar public, în sensul dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) C. pen., în realizarea atribuţiilor de serviciu prev. de art. 209 C. civ. rap. la art. 62 alin. (1), (63) alin. (1), a, b, d, e, art. 77, art. 83 alin. (1) din Legea 215/2001; art. 44 alin. (1) din O.G. 35 din 2002, şi art. 24 alin. (4) din Legea 101 din 25 aprilie 2006 a serviciului de salubrizare a localităţilor, art. 23 din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, art. 10 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999 privind controlul intern şi controlul financiar preventiv şi în calitate de primar al Sectorului 3 Bucureşti şi ordonator de credite, cu intenţie:
· a aprobat Raportul de specialitate nr. x/19.11.2013 şi Nota de Fundamentare nr. x/19.11.2013 ale Direcţiei Utilităţi Publice,
· a întocmit şi semnat Expunerea de motive nr. 11538/20.11.2013, prin care a iniţiat proiectul de hotărâre pe care l-a supus aprobării Consiliului Local Sector 3,
· şi la data de 20.11.2013, a prezentat membrilor Consiliului Local al Sectorului 3 regularitatea operaţiunii propuse spre votare, motivate de necesitatea adaptării contractului de salubritate la schimbările legislative, în acest sens determinând, un număr de 17 membri ai Consiliului Local Sector 3 să săvârşească infracţiunea de abuz în serviciu, dacă funcţionarul a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit cu consecinţe deosebit de grave, fără vinovăţie, prin aprobarea H.C.L. nr. 420 privind, printre altele, proiectul Actului Adiţional la Contractul de salubritate nr. x/11.11.1999 care, sub pretextul implementării Programului de dezvoltare a sistemului de gestionare integrată a deşeurilor municipale de pe raza administrativă a sectorului 3, în realitate viza prelungirea nelegală a contractului de salubritate cu încă 10 ani;
· iar la data de 05.05.2014, în baza mandatului primit prin H.C.L. nr. 420 a încheiat şi semnat Actul adiţional nr. x la Contractul de salubritate nr. x/11.11.1999, prin care se prelungea nelegal termenul contractual, operatorului nelicenţiat legal - C.- parte în contractul cu nr. de mai sus, toate acestea cu nerespectarea legislaţiei primare incidente în domeniul salubrizării.
B. privind încheierea Actului adiţional nr. x la Contractul de salubritate nr. x/11.11.1999 şi modificarea tarifului practicat de operatorul - C., s-a reţinut că, fiind funcţionar public, în sensul dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) C. pen., în realizarea atribuţiilor de serviciu prev. de art. 209 C. civ. rap. la art. 63 alin. (1), a, b, d, e; art. 61 alin. (2); art. 62 alin. (1); art. 77, art. 83 alin. (1) din Legea 215/2001, art. 24 alin. (4) din Legea 101 din 25 aprilie 2006 a serviciului de salubrizare a localităţilor, art. 23 din Legea 273/2006 privind finanţele publice locale, art. 10 alin. 1din O.G. nr. 119/1999 privind controlul intern şi controlul financiar preventiv, în calitate de primar şi ordonator de credite, cu intenţie, a aprobat la data de 05.05.2014 înscrisul care cuprindea aspecte necorespunzătoare adevărului, denumit - Referatul privind creşterea frecvenţelor pentru operaţiunile de curăţenie a căilor publice al Direcţiei Utilităţi Publice, mijloc fraudulos pe care s-a întemeiat Actul adiţional 47;
La data de 15.05.2014, împiedicând exercitarea de către autoritatea deliberativă Consiliul Local sector 3 a competenţei exclusive asupra serviciului public de salubritate prin eludarea necesităţii obţinerii unei hotărâri de consiliu local pentru aprobare tarife în legătură cu remuneraţia prestatorului nelicenţiat legal S.C. C. şi prin eludarea necesităţii obţinerii unei hotărâri de consiliu local pentru a obţine un mandat de desemnare de la Consiliul Local, a încheiat şi semnat, cu ajutorul lui D., în calitate de Director General, A. - în calitate de director al Direcţiei de Utilităţi Publice, E. - în calitate de director executiv Direcţia Economică, F. - în calitate de director executiv Direcţia Investiţii şi Achiziţii, G. - în calitate de director executiv Direcţia Juridică, şi S.C. C., Actul adiţional nr. x la Contractul de salubritate nr. x/11.11.1999, prin care s-au crescut frecvenţele de realizare a activităţilor de curăţenie a căilor publice, ceea ce a dus la mărirea cantităţii prestaţiei, cu influenţă asupra creşterii costurilor operatorului de salubritate, elemente ce au dus la modificarea tarifului practicat de operatorul - C. - parte în contractul cu nr. de mai sus, toate acestea cu nerespectarea articolelor indicate în rechizitoriu din Legea 101 din 25 aprilie 2006, Legea 51 din 8 martie 2006, Legea nr. 273/2006, Legea nr. 215/2001, ceea ce a dus la prejudicierea bugetului local al Sectorului 3 cu suma de 160.842.519,027 RON şi obţinerea în mod corelativ a unui folos patrimonial necuvenit în cuantum de 153.477.124,30 RON de către S.C. C., faptă întrunind condiţiile de tipicitate sub aspectul laturii obiective şi subiective ale infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit ce a produs consecinţe deosebit de grave, faptă prev. şi ped. de art. 297 alin. (1) C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 309 C. pen.,
C. privind ratificarea Contractului pentru achiziţia serviciului de salubritate în Sectorul 3 nr. 24165/09.11.1999 (nr. 5066/11.11.1999) şi a actelor adiţionale nr. 1-54 şi scutirea S.C. C. de la plata debitului - prejudiciu aferent încălcărilor constatate de Curtea de Conturi, s-a reţinut că, fiind funcţionar public, în sensul dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) C. pen., în realizarea atribuţiilor de serviciu prev. de art. 21 din Legea 273/2006 privind finanţele publice locale, art. 155 şi art. 157 coroborat cu art. 167 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul Administrativ, art. 196 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 57/2019, în calitate de primar al Sectorului 3 Bucureşti, cu intenţie a emis la data de 03.10.2019 - Dispoziţia nr. 4558 şi la data 20.08.2019 - Dispoziţia nr. 3927 prin care şi-a delegat atribuţiile de primar al Sectorului 3, inclusiv cea de ordonator principal de credite al bugetului local, ajutând astfel pe numiţii E. şi H. să săvârşească cu vinovăţie infracţiunea de fals intelectual, prev. şi ped. de art. 321 alin. (1) C. pen., la data de 07.10.2019, când cu ştiinţă, cu prilejul întocmirii şi aprobării Referatului nr. 657480, s-a omis de a se insera împrejurarea că prejudiciul constatat de Curtea de Conturi prin Decizia nr 106/25.11.2016 nu a avut drept cauze şi împrejurări numai lipsa aprobării consiliului local în privinţa contractelor publice, ci şi înscrisul prin care în mod mincinos s-a făcut referire la creşterea numărului de particule în suspensie din aer şi şi s-a atestat necorespunzător adevărului că măsura Curţii de conturi nr. 7 din Decizia nr. 106/25.11.2016, referitoare la recuperarea integrală a prejudiciului şi virarea lui la bugetul local, devine fără obiect, având în vedere ratificarea, conform dispoziţiilor legii civile, a Contractului x din 11.11.1999 şi a actelor adiţionale 1-54, ceea ce a avut drept consecinţe denaturarea elementelor de activ din evidenţa contabilă a Sectorului 3 exprimate în Nota de contabilitate nr. 188 C. civ. din 07.10.2019, care prezintă Referatul în cauză drept document justificativ al operaţiunii de stornare, faptă întrunind condiţiile de tipicitate sub aspect obiectiv şi subiectiv ale complicităţii la infracţiunea de fals intelectual, prev. şi ped. de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 321 alin. (1) C. pen.
Totodată, s-a reţinut că, în calitate de funcţionar public, în sensul dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) C. pen., în realizarea atribuţiilor de serviciu prev. de art. 209 C. civ. rap. la art. 63 alin. (1), a, b, d, e, art. 77, art. 83 alin. (1) din Legea 215/2001; art. 44 alin. (1) din O.G. 35 din 2002, şi art. 24 alin. (4) din Legea 101 din 25 aprilie 2006 a serviciului de salubrizare a localităţilor, art. 23 din Legea 273/2006 privind finanţele publice locale, în calitate de primar al Sectorului 3 Bucureşti, cu intenţie:
- şi-a însuşit prin semnătură, la data de 29.10.2018, Raportul de specialitate nr. x/29.10.2018, proiectul expunerii de motive şi proiectul de hotărâre, întocmite de către numitul E.,
- a semnat la data de 29.10.2018 Expunerea de motive prin care a iniţiat proiectul de hotărâre pe care l-a supus aprobării Consiliului local Sector 3,
- iar la data de 30.10.2018, a prezentat membrilor Consiliului local al Sectorului 3 regularitatea operaţiunii propuse spre votare motivate de girul Curţii de Conturi,
- a determinat un număr de 18 consilieri locali, ca fără vinovăţie, să săvârşească infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit cu consecinţe deosebit de grave prin aprobarea H.C.L. 511 cu amendament (condiţie) prin care, printre altele, s-a ratificat Contractul pentru achiziţia serviciului de salubritate în Sectorul 3 nr. 24165/09.11.1999 (nr. 5066/11.11.1999) şi actele adiţionale nr. 1-54, cu încălcarea dispoziţiilor legale din legislaţia primară, indicate în rechizitoriu;
- în calitate de primar al Sectorului 3 Bucureşti, cu intenţie a emis la data de 03.10.2019 - Dispoziţia nr. 4558 şi la data 20.08.2019 - Dispoziţia nr. 3927 prin care şi-a delegat atribuţiile de primar al Sectorului 3, inclusiv cea de ordonator principal de credite al bugetului local, ajutând astfel pe numitul E. să săvârşească cu vinovăţie infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit cu consecinţe deosebit de grave prin nerespectarea dispoziţiilor legale prev. de: art. 154 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2019, privind rolul primarului de a asigura punerea în aplicare a legilor, a decretelor Preşedintelui României, a ordonanţelor şi a hotărârilor consiliului local raportate la art. 1311-1312 C. civ. care prevăd condiţiile instituţiei ratificării raportate la art. 13, art. 14, art. 24 alin 4 din Legea 101/2016 şi art. 22 alin. (3) din Legea 51/2006 referitoare la competenţele autorităţilor unităţilor administrativ-teritoriale în materia contractelor de delegare a gestiunii serviciului de salubrizare; art. 1309 şi 1310 C. civ. rap la art. 2 alin. (1) lit. c) şi c)1 din Legea 554/2.12.2004, referitoare la definiţia actului administrativ şi regimul de putere publică; art. 58 din Legea 101/2016 privitor la cazul de nulitate absolută în materia de competenţă prin prisma regimului de putere publică, care au avut ca urmare:
- vătămarea drepturilor şi intereselor legitime ale Sectorului 3 Bucureşti, crearea unui prejudiciu acestui sector prin lipsa de folosinţă (lucrum cessans) a creanţei Sectorului 3 asupra debitorului S.C. C., în cuantum de 41.963.762 RON, urmare a stornării din evidenţele contabile cu Nota contabilă nr. 188/7.10.2019 a debitului în sumă de 195.440.885 RON, ca urmare a invocării documentului justificativ - Referatul nr. x - privind propunerea de stornare a debitului constatat de Curtea de Conturi - Camera de Conturi Bucureşti
şi obţinerea în mod corelativ a unui folos patrimonial necuvenit în acelaşi cuantum - 41.963.762 RON - de către S.C. C., faptă întrunind condiţiile de tipicitate sub aspectul laturii obiective şi subiective ale instigării la infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit cu consecinţe deosebit de grave, faptă prev. şi ped. de art. 47 C. pen. rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 309 C. pen.
II. inculpatul A. a fost trimis în judecată, sub aspectul săvârşirii complicităţii la infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit cu consecinţe deosebit de grave, prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000, totul cu aplic. art. 309 C. pen., şi a complicităţii la infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit ce a produs consecinţe deosebit de grave, prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. rap la art. 297 alin. (1) C. pen. rap. la art. 132 din Legea 78/2000 cu aplic. art. 309 C. pen., totul cu aplic. art. 38 alin. (1) C. pen.
În speţă, Curtea, procedând la verificarea temeiurilor care au determinat luarea, în cursul urmăririi penale, şi, ulterior, menţinerea, prin încheierile din 26.09.2022, 12.09.2023 şi 29.08.2024 ale Curţii, a măsurilor asigurătorii în privinţa inculpaţilor B., A., şi alţii, a reţinut că acestea au fost dispuse în vederea garantării reparării pagubei şi pentru acoperirea cheltuielilor judiciare, fiind invocate şi prevederile art. 20 din Legea nr. 78/2000, prin instituirea sechestrului asigurător asupra unor bunuri imobile şi mobile aparţinând acuzaţilor, inclusiv asupra unor sume de bani, actuale sau viitoare.
Curtea a reţinut că scopul şi condiţiile legale pentru menţinerea măsurilor asigurătorii luate în cursul urmăririi penale sunt îndeplinite, constatând că nu au intervenit elemente noi care să conducă la concluzia că se impune o modificare în ceea ce priveşte situaţia bunurilor supuse măsurilor asiguratorii.
Curtea a reţinut că la analiza legalităţii măsurii asigurătorii judecătorul trebuie să efectueze testul de proporţionalitate cu scopul urmărit, astfel încât aceasta să nu se transforme o dată cu trecerea timpului într-o sarcină excesivă pentru persoana ale cărei bunuri sunt indisponibilizate.
Instituirea unei măsuri asiguratorii obligă organul judiciar să stabilească un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul pentru care măsura a fost dispusă (în speţă, în vederea acoperirii prejudiciului cauzat prin presupusa infracţiune pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, pentru o eventuală confiscare specială şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare), ca modalitate de asigurare a interesului general.
Curtea, având în vedere valoarea estimativă a prejudiciului, în limita căruia au fost dispune măsurile asiguratorii din cauză şi examinând sumar valoarea bunurilor sechestrate, a reţinut că măsura este în continuare proporţională cu scopul pentru care s-a dispus, în raport cu acuzaţiile aduse inculpaţilor, şi este necesară în continuare, nefiind de natură să greveze excesiv patrimoniile inculpaţilor.
Curtea a apreciat că intervalul de timp scurs de la momentul indisponibilizării bunurilor (17.02.2022, 04.03.2022) şi până în prezent, nu este unul de natură sa conducă la concluzia că măsurile asigurătorii nu-şi mai păstrează caracterul rezonabil, în raport cu complexitatea cauzei, gravitatea acuzaţiei şi stadiul în care se află cauza.
Pentru a ajunge la o astfel de concluzie, Curtea a evaluat în mod coroborat complexitatea ridicată a cauzei [generată de numărul mare al persoanelor trimise în judecată (10), dar şi numărul faptelor penale materiale imputate acestora, circumscrise în principal infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit ce a produs consecinţe deosebit de grave (în forma autoratului, complicităţii şi participaţiei improprii, după caz), ce se reţine că ar fi fost comisă într-un interval mare de timp (2013-2019), aspecte ce au determinat administrarea unui amplu probatoriu în faza de anchetă penală], comportamentul inculpaţilor şi cel al autorităţilor judiciare implicate (din perspectiva căruia, având în vedere vasta activitate de cercetare desfăşurată în cursul urmăririi penale, finalizarea camerei preliminare, derularea cercetării judecătoreşti, nu se identifică perioade de stagnare a procedurii judiciare din culpa autorităţilor), natura acuzaţiilor pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată, respectiv infracţiunile de fals intelectual şi abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit ce a produs consecinţe deosebit de grave, care este susceptibilă de producerea unei pagube materiale, precum şi faptul că UAT Sector 3 a înţeles să se constituie parte civilă în proces cu suma de 578.446.818,637 RON, Curtea a apreciat că, din perspectiva ingerinţei statului în dreptul de proprietate al acuzaţilor, perioada de timp în care aceştia au fost lipsiţi de posibilitatea de a dispune de bunurile lor mobile şi imobile asupra cărora s-au instituit măsuri asigurătorii la datele de 17.02.2022 (inculpatul A.) şi 04.03.2022 (inculpatul B.) răspunde, şi în prezent, criteriului proporţionalităţii măsurilor cu scopul urmărit prin luarea lor, sarcina impusă nefiind una excesivă, context în care se impune menţinerea în continuare a respectivelor măsuri procesuale.
Drept urmare, constatând că nu s-au modificat temeiurile care au stat la baza acestora, Curtea, în conformitate cu dispoziţiile art. 2502 C. proc. pen., a menţinut măsurile asigurătorii luate.
Împotriva acestei încheieri au declarat contestaţii inculpaţii B. şi A., motivele acestora fiind expuse în partea introductivă a încheierii şi urmând a fi analizate în cele de mai jos, astfel că nu se impune reluarea lor.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală sub nr. x/2022, la termenul din data de 29.07.2025 având loc dezbaterile asupra contestaţiilor declarate.
I. Examinând contestaţia declarată de inculpatul B., în baza actelor şi lucrărilor dosarului, Înalta Curte urmează a o respinge, ca nefondată, în considerarea următoarelor argumente:
Potrivit dispoziţiilor art. 2502 din C. proc. pen., "în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanţa de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecăţii, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 şi 2501 aplicându-se în mod corespunzător."
Prin această modificare legislativă s-a instituit obligaţia procedurală pozitivă de verificare periodică a legalităţii şi temeiniciei măsurii asiguratorii, inclusiv în ipotezele în care legea prevede caracterul obligatoriu al luării măsurii procesuale. Având în vedere că legea nu instituie o durată maximă a măsurii asiguratorii, raţiunea acestei modificări, evidenţiază, pe de o parte, faptul că măsurile asigurătorii au la bază ideea de risc, care se poate modifica odată cu trecerea timpului în cursul procesului penal, iar, pe de altă parte, impune organelor judiciare prin instituirea acestei obligaţii procedurale compensatoare să efectueze periodic o analiză concretă a testului de proporţionalitate consacrat de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în scopul asigurării unei protecţii mai eficiente a dreptului de proprietate (CEDO, cauza Forminster Entreprises Limited c. Republici Cehe, hotărârea din 9 ianuarie 2009, parag. 76 78, CEDO, cauza Benet Praha SPOL S.R.O. c. Republicii Cehe, hotărârea din 28 septembrie 2010, parag. 103). Totodată, este de reţinut că măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu caracter real, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile care aparţin inculpatului sau părţii responsabile civilmente prin instituirea unui sechestru asupra acestora, în scopul asigurării reparării prejudiciului cauzat prin infracţiune, ori a realizării confiscării, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare. Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure atingerea scopului prevăzut de lege.
Potrivit art. 249 alin. (1) din C. proc. pen., "Procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune." Totodată, dispunerea măsurilor asigurătorii trebuie să satisfacă şi cerinţa proporţionalităţii acestora cu scopul urmărit prin dispunerea lor şi cu valoarea estimată a sumelor a căror recuperare este garantată prin intermediul acestei categorii de măsuri.
Prin Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 20 noiembrie 2015, Curtea Constituţională a stabilit că "sechestrul este o măsură asiguratorie de drept penal, iar nu o sancţiune penală, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecinţă a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârşite, neavând aşadar caracter punitiv, ci eminamente preventiv."
Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia nr. 10 din 14 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 4 aprilie 2016, că "instituirea unor măsuri cu caracter provizoriu şi preventiv în vederea împiedicării distrugerii, sustragerii sau înstrăinării unor bunuri care au legătură cu săvârşirea unei infracţiuni nu este de natură a încălca prezumţia de nevinovăţie a proprietarului sau posesorului acestora, prezumţie care subzistă până la constatarea vinovăţiei acestuia printr-o hotărâre judecătorească definitivă".
Totodată, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la protecţia proprietăţii, s-a statuat că orice ingerinţă în drepturile protejate de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale trebuie să fie prevăzută de lege, pentru a exclude caracterul arbitrar, să fie justificată de un interes public sau general legitim şi, nu în ultimul rând, să asigure un just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi cele privind protecţia drepturilor fundamentale ale persoanei.
Analizând în concret măsurile asigurătorii instituite în cauză faţă de inculpatul B., Înalta Curte constată că subzistă temeiurile care au determinat luarea şi menţinerea acestor măsuri procesuale.
Reţinând în acest sens, se impune a se preciza că această concluzie nu este de natură să înfrângă prezumţia de nevinovăţie de care se bucură inculpatul, având în vedere şi regimul măsurilor asigurătorii care se menţin, chiar şi în caz de achitare, în condiţiile art. 397 alin. (5) din C. proc. pen.
Înalta Curte constată că, prin rechizitoriul nr. x/2020, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie a dispus trimiterea în judecată a inculpatului B., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, dacă funcţionarul a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit cu consecinţe deosebit de grave, prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000, totul cu aplic. art. 309 C. pen., a infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit ce a produs consecinţe deosebit de grave, prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 309 C. pen., a complicităţii la infracţiunea de fals intelectual, prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 321 alin. (1) C. pen., şi a instigării la infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit cu consecinţe deosebit de grave, prev. de art. 47 C. pen. rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 309 C. pen., totul cu aplic. art. 38 alin. (1) C. pen.
În faza de urmărire penală, în temeiul art. 249 C. proc. pen., procurorul a dispus luarea măsurilor asigurătorii asupra bunurilor aparţinând inculpatului.
Prin raportare la dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte reţine, ca regulă generală, că luarea măsurilor asigurătorii este facultativă, însă, prin excepţie, legiuitorul a înţeles să reglementeze şi situaţii derogatorii, în care luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie. O astfel de situaţie derogatorie de la regula anterior menţionată se regăseşte în cuprinsul legilor penale speciale, care, în cazul unor infracţiuni anume prevăzute, statuează asupra obligativităţii dispunerii măsurilor asigurătorii. În acest sens, se reţine că, potrivit art. 20 din Legea nr. 78/200, în cazul în care s-a săvârşit o infracţiune dintre cele prevăzute în capitolul III din această lege, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie.
Din perspectiva dispoziţiilor legale anterior menţionate, Înalta Curte constată că acestea sunt incidente în prezenta cauză, întrucât inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu, dacă funcţionarul a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit cu consecinţe deosebit de grave, prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 309 C. pen.
În condiţiile în care dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 78/2000 au caracter special şi derogă în raport cu regula generală consacrată de art. 249 alin. (1) din C. proc. pen., se constată că organele judiciare nu pot aprecia asupra condiţiei referitoare la necesitatea dispunerii de măsuri asigurătorii prin raportare la scopul pentru care acestea au fost reglementate de legea penală, ci aceasta decurge din lege. În legătură cu acest aspect, prin Decizia nr. 548 din 26 septembrie 2019 publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 62 din 29 ianuarie 2020, Curtea Constituţională a stabilit că:
"reglementarea acestor excepţii a fost determinată, în mod special, de importanţa relaţiilor sociale ocrotite prin acestea, de caracteristicile elementelor constitutive ale laturii obiective a acestor infracţiuni şi de pericolul social crescut al faptelor incriminate."
În acest context, în care obligativitatea instituirii măsurii asigurătorii derivă din lege, verificările efectuate de instanţa de judecată, din perspectiva dispoziţiilor art. 2502 din C. proc. pen., se limitează la examinarea asigurării unei juste proporţionalităţi între restrângerea dreptului de proprietate şi scopul urmărit prin impunerea măsurii asigurătorii.
În aceste sens, prin Decizia nr. 19/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a arătat că "Instituirea unei măsuri asigurătorii obligă organul judiciar să stabilească un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul pentru care măsura a fost dispusă (de exemplu, în vederea confiscării bunurilor), ca modalitate de asigurare a interesului general, şi protecţia dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, pentru a evita să se impună o sarcină individuală excesivă.
Proporţionalitatea dintre scopul urmărit la instituirea măsurii şi restrângerea drepturilor persoanei acuzate trebuie asigurată indiferent de modul în care legiuitorul a apreciat necesitatea dispunerii sechestrului, ca decurgând din lege sau ca fiind lăsată la aprecierea judecătorului.
Condiţia decurge atât din art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, cât şi din art. 53 alin. (2) din Constituţia României, republicată (măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii)."
Analiza proporţionalităţii între interesul general şi cel de a proteja drepturile fundamentale ale persoanei se realizează şi din perspectiva criteriilor stabilite în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia protecţiei proprietăţii şi a dreptului la un proces echitabil, prin raportare la durata procedurii, complexitatea cauzei, la conduita acuzaţilor şi a autorităţilor judiciare, dar şi a bunurilor ce au format obiectul indisponibilizării, precum şi a intervalului de timp în care acestea s-au aflat sub puterea sechestrului.
Astfel, în analiza proporţionalităţii dintre restrângerea dreptului de proprietate şi scopul urmărit, Înalta Curte reţine natura acuzaţiilor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată (între care şi infracţiunea de abuz în serviciu, dacă funcţionarul a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit cu consecinţe deosebit de grave, susceptibilă de producerea unei pagube materiale), valoarea estimativă foarte mare a prejudiciului reţinut în cauză, UAT Sector 3 constituindu-se parte civilă în proces cu suma de 578.446.818,637 RON, complexitatea cauzei (generată de numărul mare al persoanelor trimise în judecată şi de numărul faptelor penale materiale imputate acestora, ce se reţine că ar fi fost comise într-un interval mare de timp, de aproximativ 6 ani) şi etapa procesuală în care se află cauza, respectiv judecata în primă instanţă.
În ceea ce priveşte durata măsurilor asigurătorii, Înalta Curte constată că aceasta nu aduce atingere exigenţelor CEDO, având în vedere data luării acestor măsuri, respectiv 04.03.2022, prin raportare la gradul ridicat de complexitate a cauzei care a determinat administrarea unui probatoriu amplu, gravitatea acuzaţiilor şi stadiul în care se află cauza, respectiv judecata în primă instanţă.
Faţă de aceste aspecte, se poate aprecia rezonabil că, în privinţa măsurilor asigurătorii menţinute faţă de inculpatul B., se păstrează un just echilibru între interesul general legitim al statului (constând în garantarea reparării pagubei şi a cheltuielilor judiciare) şi interesul personal al contestatorului inculpat de a-şi exercita neîngrădit dreptul de proprietate asupra bunurilor ce au fost indisponibilizate.
Deopotrivă, Înalta Curte reţine că măsurile asigurătorii sunt o consecinţă a săvârşirii unor fapte penale, iar până la dovedirea vinovăţiei în materie penală, "indisponibilizarea instituită prin sechestru nu afectează substanţa dreptului avut asupra bunurilor supuse măsurii, întrucât acest lucru se poate realiza numai prin dispozitivul hotărârii care trebuie să cuprindă şi cele hotărâte cu privire la măsurile asigurătorii" (Decizia Curţii Constituţionale nr. 207/2015, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 387 din 03 iunie 2015).
Înalta Curte reţine că, întrucât măsura asigurătorie se dispune în considerarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege, încetarea sau schimbarea acestora trebuie să conducă la reevaluarea măsurii dispuse iniţial, respectiv dacă pe parcurs au intervenit elemente noi, însă Înalta Curte constată că, până la acest moment procesual, nu au fost furnizate informaţii apte să conţină împrejurări intrinseci sau extrinseci care pot determina modificări de natură a impune restrângerea măsurilor dispuse şi menţinute (exemplu, când se stabileşte un prejudiciu inferior celui iniţial) ori chiar ridicarea totală sau parţială a măsurilor asigurătorii, de natură să poată fi reformată concluzia instanţei în privinţa proporţionalităţii măsurii.
În ceea ce priveşte motivul de contestaţie invocat de inculpat, referitor la nemotivarea hotărârii atacate şi la faptul că instanţa de fond nu a analizat în mod efectiv dispoziţiile art. 2502 din C. proc. pen., limitându-se la o analiză formală, Înalta Curte reţine că este neîntemeiată această critică, având în vedere că hotărârea atacată este temeinic şi judicios motivată, instanţa de fond analizând efectiv dispoziţiile anterior menţionate şi indicând concret care sunt motivele pentru care a considerat că subzistă temeiurile care au determinat luarea şi menţinerea măsurii asiguratorii.
În cee ace priveşte criticile formulate de apărare, referitoare la lipsa de proporţionalitate a măsurii asiguratorii, se constată că acestea sunt, de asemenea, neîntemeiate, astfel cum s-a arătat în cele ce preced, întrucât scopul măsurilor asigurătorii nu este acela de a priva pe cel cercetat de exerciţiul drepturilor sale fundamentale, ci de a ocroti un interes mai presus de interesul personal al acestuia, respectiv acela al statului, care, prin măsurile de politică penală adoptate, tinde să protejeze persoana vătămată prin săvârşirea faptelor penale.
Prin urmare, contrar susţinerii apărării, se constată că nu se justifică la acest moment ridicarea sechestrului asigurator, măsura luată fiind o garanţie pentru plata unui eventual prejudiciu şi a eventualelor cheltuieli judiciare, iar aceasta cu atât mai mult cu cât luarea măsurilor asiguratorii este obligatorie.
Cât priveşte critica formulată de contestatorul inculpat vizând împrejurarea că prejudiciul reţinut de procuror nu există, Înalta Curte constată că aceasta excedează procedurii prevăzute de art. 2502 din C. proc. pen., întrucât stabilirea răspunderii civile delictuale şi a existenţei prejudiciului reprezintă aspecte care ţin de fondul acţiunii penale şi care vor fi analizate de către instanţă la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti.
În ceea ce priveşte critica apărării inculpatului, în sensul că valoarea bunurilor supuse măsurilor asiguratorii depăşeşte valoarea eventualei pagube şi a eventualelor cheltuieli judiciare, existând o discrepanţă între acestea, Înalta Curte reţine că este neîntemeiată şi această critică, având în vedere dispoziţiile art. 249 alin. (5) din C. proc. pen., care prevăd în mod expres că măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora.
În ceea ce priveşte celelalte critici invocate de inculpat, Înalta Curte constată că acestea nu pot face obiectul analizei instanţei, având în vedere că, în cadrul procedurii prevăzute de art. 2502 C. proc. pen., instanţa nu poate analiza vinovăţia inculpaţilor, existenţa faptelor sau probatoriul administrat, acestea fiind aspecte ce ţin de fondul cauzei penale şi care vor fi analizate de către instanţă la momentul pronunţării hotărârii, astfel cum s-a precizat anterior.
II. Examinând contestaţia declarată de inculpatul A., în baza actelor şi lucrărilor dosarului, Înalta Curte urmează a o respinge, ca tardivă, în considerarea următoarelor argumente:
Conform dispoziţiilor art. 2501 alin. (1) C. proc. pen., împotriva încheierii prin care s-a pronunţat judecătorul de cameră preliminară, instanţa de judecată sau instanţa de apel asupra luării măsurii asigurătorii, inculpatul, procurorul, partea civilă sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare, iar potrivit dispoziţiilor art. 2502 C. proc. pen., prevederile art. 250 şi 2501 se aplică în mod corespunzător.
Înalta Curte notează că termenul procedural de 48 de ore înăuntrul căruia se poate promova calea de atac a contestaţiei se calculează conform art. 269 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen.
Potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.:
"(1) La calcularea termenelor procedurale se porneşte de la ora, ziua, luna sau anul prevăzut în actul care a provocat curgerea termenului, în afară de cazul când legea dispune altfel.
(2) La calcularea termenelor pe ore sau pe zile nu se socoteşte ora sau ziua de la care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlineşte".
În contextul normativ prezentat, Înalta Curte constată că încheierea contestată de inculpatul A. i-a fost comunicată acestuia la adresa de domiciliu la data de 15.07.2025, nefiind menţionată ora comunicării.
În acest context, momentul de la care se calculează termenul procedural pe ore în situaţia în care nu se cunoaşte ora comunicării actului începe să curgă de la ora 24:00 a zilei în care a fost efectuată comunicarea.
Din această perspectivă, Înalta Curte constată că termenul de 48 de ore în care contestatorul putea contesta încheierea atacată, a început să curgă la sfârşitul zilei de 15.07.2025, ora 24:00, şi s-a împlinit la data de 18.07.2025, ora 02:00.
Or, Înalta Curte constată că prezenta contestaţie a fost formulată şi transmisă pe email de către contestatorul A. la data de 18.07.2025, ora 15:03, cu mult după expirarea celor 48 de ore prevăzute pentru exercitarea căii de atac a contestaţiei.
În aceste condiţii, devin incidente dispoziţiile art. 268 alin. (1) din C. proc. pen., în conformitate cu care, când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen.
Prin urmare, cum excepţia tardivităţii constituie o excepţie peremptorie - care împiedică judecarea cauzei, se constată că există un impediment legal în analiza pe fond a contestaţiei formulate de inculpat.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 4251 raportat la art. 2501 coroborat cu art. 2502 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de inculpatul B. împotriva încheierii din 1 iulie 2025 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2022.
Va respinge, ca tardivă, contestaţia formulată de inculpatul A. împotriva aceleiaşi încheieri.
În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga contestatorii inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de inculpatul B. împotriva încheierii din 1 iulie 2025 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2022.
Respinge, ca tardivă, contestaţia formulată de inculpatul A. împotriva aceleiaşi încheieri.
Obligă contestatorii inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 iuie 2025.