Retroactive application of constitutional unconstitutionality ruling to expired cassation deadlines: inadmissibility of belated extraordinary appeal

Şedinţa publică din data de 24 septembrie 2025

Deliberând asupra cererii de recurs în casaţie formulate de recurentul A., constată următoarele:

1.1. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa penală nr. 142/F din 29 iulie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2014, cu privire la inculpatul A., s-au dispus următoarele:

S-a făcut aplicarea art. 5 din C. pen. şi, în baza art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. (1969), art. 75 lit. a) din C. pen. (1969) şi art. din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 6 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi c) din C. pen. (1969), pe o durată de 10 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. (1969), art. 2481 din C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. (1969), art. 75 lit. a) din C. pen. (1969) şi art. 5 din C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 12 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi c) din C. pen. (1969), pe o durată de 10 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. (1969), art. 2481 din C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. (1969), art. 75 lit. a) din C. pen. (1969) şi art. 5 din C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 7 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi c) din C. pen. (1969), pe o durată de 10 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 5 din C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 5 ani închisoare.

În baza art. 7 din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 5 din C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 5 ani închisoare.

S-a constatat că faptele ce fac obiectul cauzei sunt concurente cu cele pentru care inculpatul a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 387 din 28 octombrie 2015 a Tribunalului Constanţa, secţia penală, definitivă prin decizia penală nr. 768 din 29 iunie 2016 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) şi art. 36 alin. (1) din C. pen. (1969), au fost contopite pedepsele aplicate prin hotărâre şi pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 387 din 28 octombrie 2015 a Tribunalului Constanţa, secţia penală, definitivă prin decizia penală nr. 768 din 29 iunie 2016 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală, pentru infracţiunea prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen., şi a aplicat pedeapsa cea mai grea, de 12 ani închisoare, care a fost sporită cu trei ani închisoare, în final inculpatul urmând a executa pedeapsa de 15 ani închisoare.

În baza art. 35 alin. (2) şi (3) din C. pen. (1969), au fost contopite pedepsele complementare şi s-a aplicat pedeapsa complementară rezultantă a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi c) din C. pen. (1969) pe o durată de 10 ani după executarea pedepsei principale.

S-a făcut aplicarea art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi c) din C. pen. (1969) şi, în baza art. 88 din C. pen. (1969), s-a dedus prevenţia.

Împotriva sentinţei penale nr. 142/F din 29 iulie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală a formulat apel, printre alţii, inculpatul A..

1.2. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia nr. 239/A din 11 iulie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a desfiinţat, în parte, sentinţa penală apelată şi, în totalitate, încheierea din data de 07 octombrie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, şi, în rejudecare, în fond:

I. A descontopit pedeapsa rezultantă de 15 ani închisoare şi 10 ani interzicerea exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi c) din C. pen. (1969), aplicată inculpatului A., în pedepsele componente, care au fost repuse în individualitatea lor şi sporul de 3 ani închisoare.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de spălarea banilor, prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi a infracţiunii de constituirea unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 5 din C. pen.

A fost înlăturată, din conţinutul pedepselor complementare şi accesorii aplicate inculpatului, interzicerea dreptului de a alege, prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. a) teza I C. pen. (1969).

A fost redusă durata pedepselor principale şi complementare, după cum urmează:

- 5 ani închisoare şi 5 ani interzicerea, ca pedeapsă complementară, a drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. (1969), pentru infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. (1969), art. 75 lit. a) din C. pen. (1969) şi art. 5 din C. pen.

- 8 ani închisoare şi 5 ani interzicerea, ca pedeapsă complementară, a drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. (1969), pentru infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 C. pen. (1969) şi art. 2481 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. (1969), art. 75 lit. a) din C. pen. (1969) şi art. 5 din C. pen.

- 5 ani închisoare şi 5 ani interzicerea, ca pedeapsă complementară, a drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. (1969), pentru infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. (1969) şi art. 2481 din C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. (1969), art. 75 lit. a) din C. pen. (1969) şi art. 5 din C. pen.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) şi art. 36 alin. (1) din C. pen. (1969), au fost contopite pedepsele de 5 ani închisoare, 8 ani închisoare şi 5 ani închisoare, astfel reduse, cu pedeapsa de 5 ani închisoare, aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 387 din 28 octombrie 2015 a Tribunalului Constanţa, secţia penală, definitivă prin decizia penală nr. 768 din 29 iunie 2016 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen., şi a fost aplicată pedeapsa cea mai grea, de 8 ani închisoare, care a fost sporită cu 2 ani închisoare, urmând ca, în final, inculpatul A. să execute pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare.

În baza art. 71 din C. pen. (1969), s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. (1969), pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 35 alin. (2) şi (3) din C. pen. (1969), s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. (1969), pe o durată de 5 ani după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

Împotriva deciziei penale nr. 239/A din 11 iulie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a declarat recurs în casaţie numitul A., invocând cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., astfel cum a fost interpretat prin Decizia nr. 50/2025 a Curţii Constituţionale.

Inculpatul a considerat că se află în termenul de declarare a recursului în casaţie întrucât a formulat calea de atac în intervalul de 30 de zile de la publicarea deciziei instanţei constituţionale în Monitorul Oficial.

La data de 19 septembrie 2025, inculpatul a transmis la dosar un extras de pe portal referitor la o cauză în care s-a dispus admiterea, în principiu, a unei cereri de recurs în casaţie, apreciind că situaţia este identică cu a sa şi a solicitat pronunţarea unei soluţii similare. Potrivit acestui extras de portal, Înalta Curte a admis în principiu un recurs în casaţie formulat de un inculpat ce a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. ca urmare a incidenţei deciziei Curţii Constituţionale nr. 50 din 18 februarie 2025.

De asemenea, a arătat că, în situaţia în care ar exista o opinie contrară, pentru a se evita discriminarea unor persoane, în funcţie de completul la care a fost repartizat aleatoriu dosarul, să se dispună sesizarea Completului pentru dezlegarea unei chestiuni de drept cu lămurirea următoarei probleme de drept: Dacă decizia Curţii Constituţionale nr. 50 din 18 februarie 2025, publicată în Monitorul Oficial nr. 328 din 11 aprilie 2025, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate, constatânduse că soluţia legislativă din cuprinsul art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. care exclude inculpatul de la dreptul de a formula recurs în casaţie în ipoteza în care în mod greşit nu a fost dispusă încetarea procesului penal este neconstituţională, este aplicabilă şi inculpaţilor condamnaţi care au formulat cererea de recurs cu mai mult de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, pentru fapte prescrise la data condamnării definitive, dar în mai puţin de 30 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial a deciziei Curţii Constituţionale.

Verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate în principiu a cererii de recurs în casaţie, conform dispoziţiilor art. 440 din C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 434 din C. proc. pen., pot fi atacate cu recurs în casaţie deciziile pronunţate de curţile de apel, ca instanţe de apel, cu excepţia deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor.

Nu pot fi atacate cu recurs în casaţie:

a) hotărârile de respingere ca inadmisibilă a cererii de revizuire;

b) hotărârile de respingere a cererii de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsă;

c) hotărârile pronunţate în materia executării pedepselor;

d) hotărârile pronunţate în materia reabilitării;

Art. 435. Termenul de declarare a recursului în casaţie. - Recursul în casaţie poate fi introdus de către părţi sau procuror în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel.

Art. 437. Motivarea recursului în casaţie. - (1) Cererea de recurs în casaţie se formulează în scris şi va cuprinde:

a) numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţii, numele, prenumele şi domiciliul profesional al avocatului sau, după caz, numele şi prenumele procurorului care exercită recursul în casaţie, precum şi organul judiciar din care acesta face parte;

b) indicarea hotărârii care se atacă;

c) indicarea cazurilor de recurs în casaţie pe care se întemeiază cererea şi motivarea acestora;

d) semnătura persoanei care exercită recursul în casaţie şi/sau semnătura avocatului.

(2) La cerere se anexează toate înscrisurile invocate în motivarea acesteia.

Art. 438. Cazurile în care se poate face recurs în casaţie. - (1) Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri:

1. în cursul judecăţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente;

2. - 6 abrogate;

7. inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală;

8. în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal;

9. - 10 abrogate;

11. nu s-a constatat graţierea sau în mod greşit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost graţiată;

12. s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege;

13. - 14 abrogate.

(2) Cazurile prevăzute la alin. (1) pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deşi au fost invocate, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

(3) În cazul în care cererea de recurs în casaţie a fost respinsă, partea sau procurorul care a declarat recursul în casaţie nu mai poate formula o nouă cerere împotriva aceleiaşi hotărâri, indiferent de motivul invocat.

Potrivit art. 440 din C. proc. pen. prevede că instanţa dispune, prin încheiere, admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 434 - 438 C. proc. pen. care se referă la hotărârile ce sunt supuse recursului în casaţie, termenul de declarare, părţile ce pot formula calea de atac, motivarea recursului în casaţie, precum şi cazurile în care se poate formula; iar potrivit art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., dacă cererea de recurs în casaţie nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispoziţiile art. 434, art. 436 alin. (1), (2) şi (6), art. 437 şi 438, instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie.

1.3. Soluţia instanţei de recurs

1.3.1. În ceea ce priveşte cererea de recurs în casaţie

Din examinarea cererii de recurs în casaţie formulate de recurentul inculpat A. se constată că aceasta este inadmisibilă.

Potrivit art. 438 alin. (3) din C. proc. pen., în cazul în care cererea de recurs în casaţie a fost respinsă, partea sau procurorul care a declarat recursul în casaţie nu mai poate formula o nouă cerere împotriva aceleiaşi hotărâri, indiferent de motivul invocat.

Înalta Curte constată că inculpatul A. a utilizat anterior calea extraordinară prin care a recurat decizia nr. 239/A din 11 iulie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, sens în care prin încheierea din 19 noiembrie 2020, în dosarul nr. x/2020, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea sa de recurs în casaţie. În cadrul acestui recurs în casaţie iniţial, a invocat cazul prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., respectiv aceea că a fost condamnat pentru o faptă cae nu este prevăzută de legea penală, iar nu intervenţia prescripţiei.

În ceea ce priveşte incidenţa deciziei instanţei de control constituţional instanţa de recurs aminteşte că prin Decizia nr. 50 din 18 februarie 2025, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 328 din 11 aprilie 2025, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că soluţia legislativă din cuprinsul art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., care exclude inculpatul de la dreptul de a formula recurs în casaţie în ipoteza în care în mod greşit nu a fost dispusă încetarea procesului penal, este neconstituţională.

Potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Costituţia României, deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.

Prin Decizia nr. 685/2018 (pronunţată cu privire la conflictul juridic de natură constituţională între Î.C.C.J. - Parlamentul României), Curtea a atestat:

"(...) că deciziile sale produc efecte numai pentru viitor, conform art. 147 alin. (4) din Constituţie, (...), atât situaţiilor pendinte, respectiv în cauzele aflate în curs de judecată, precum şi în cele finalizate în măsura în care justiţiabilii sunt încă în termenul de exercitare a căilor de atac extraordinare corespunzătoare, cât şi situaţiilor viitoare." (paragraful 198)

De asemenea, Curtea a reţinut în jurisprudenţa sa că neconstituţionalitatea este o sancţiune de drept constituţional, răstoarnă o prezumţie de natură normativă primară, se aplică pentru viitor şi are efecte distincte de nulitate, care, la rândul său, are un regim juridic specific în materie civilă, penală sau administrativă (Decizia nr. 392 din 18 iunie 2020, pronunţată de Curtea Constituţională, paragraf 27).

În interpretarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, instanţa constituţională a statuat că, decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor. În aceste condiţii, decizia de constatare a neconstituţionalităţii se va aplica în privinţa raporturilor juridice ce urmează a se naşte după publicarea sa în Monitorul Oficial al României, Partea I - facta futura, însă, având în vedere faptul că excepţia de neconstituţionalitate este, de principiu, o chestiune prejudicială, o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluţionarea litigiului cu care este conexă şi un mijloc de apărare care nu pune în discuţie fondul pretenţiei deduse judecăţii, aceasta nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, prin aplicarea deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii numai raporturilor juridice care urmează a se naşte, deci unor situaţii viitoare ipotetice, întrucât şi-ar pierde esenţialmente caracterul concret. Aşadar, aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situaţiile juridice ce urmează a se naşte - facta futura, cât şi situaţiile juridice pendinte şi, în mod excepţional, acele situaţii care au devenit facta praeterita. (Decizia nr. 392 din 18 iunie 2020, pronunţată de Curtea Constituţională, paragraf 23).

O decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia - cauze pendinte, în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile - indiferent de invocarea excepţiei până la publicarea deciziei de admitere, întrucât ceea ce are relevanţă în privinţa aplicării deciziei Curţii este ca raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii declarate neconstituţionale să nu fie definitiv consolidat. În acest mod, efectele deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional se produc erga omnes. În privinţa cauzelor care nu se află pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a Curţii, fiind vorba despre un raport juridic epuizat - facta praeterita, Curtea a reţinut că partea nu mai poate solicita aplicarea deciziei de admitere, întrucât decizia de admitere a Curţii nu poate constitui temei legal pentru o acţiune în justiţie, în caz contrar consecinţa fiind extinderea efectelor deciziei Curţii pentru trecut. (Decizia nr. 392 din 18 iunie 2020, pronunţată de Curtea Constituţională, paragraf 24).

Sintetizând, se reţine că deciziile pronunţate de instanţa de control constituţional produc efecte:

- pentru viitor, respectiv litigiilor declanşate ulterior publicării sale în Monitorul Oficial (facta futura);

- situaţiilor juridice pe rol (pendinte);

- situaţiilor definitive dacă nu au expirat termenele de declarare a căilor extraordinare de atac.

Ca urmare, Deciziile Curţii Constituţionale nu pot produce efecte în cauzele definitiv soluţionate (facta praeterita), respectiv în cauzele soluţionate definitiv până la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, în care nu a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale ori în care au expirat termenele de declarare a căilor extraordinare de atac).

În acest context argumentativ, Înalta Curte constată că Decizia Curţii Constituţionale nr. 50/2025 a fost publicată în Monitorul Oficial în data de 11 aprilie 2025, iar decizia penală recurată a rămas definitivă la data de 11 iulie 2019, astfel că viciul de neconstituţionalitate constatat de jurisdicţia constituţională nu are efect asupra situaţiei juridice a recurentului.

În ceea ce priveşte încheierea din 17 septembrie 2025, pronunţată în dosarul nr. x/2025 cu privire la inculpatul B., invocată în susţinerea unei situaţii identice, se constată că situaţia recurentului inculpatul A. este obiectiv distinctă sau eminamente diferită. În ceea ce îl priveşte pe numitul B., acesta a invocat excepţia neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., iar prin încheierea din 29 martie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2018, a fost admisă cererea sa şi s-a dispus sesizarea Curţii Constituţionale. Ulterior pronunţării deciziei instanţei de control constituţional nr. 50/2025, inculpatul B. a formulat cerere de revizuire.

În baza în baza art. 453 alin. (1) lit f) din C. proc. civ..pen., revizuirea hotărârilor judecătoreşti definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală care, după ce hotărârea a devenit definitivă, a fost declarată neconstituţională ca urmare a admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate în acea cauză, în situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.

Prin decizia nr. 362 din 20 mai 2025, s-a admis cererea de revizuire, s-a anulat, în parte, încheierea atacată şi s-a dispus rejudecarea admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie a recurentul B., cu privire la cazul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

Situaţia recurentul din prezenta cauză nu este identică. Recurentul A. nu a invocat anterior excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. pentru a avea deschisă calea extraordinară a revizuirii.

Pronunţarea Deciziei nr. 50/2025 de către instanţa de contencios constituţional nu repune de plano orice condamnat în termenul de declarare a căii extraordinare a recursului în casaţie, iar calea de atac a revizuirii, după pronunţarea deciziei CCR de admitere, este reglementată în favoarea celor ce, în cauze pendinte, au evocat acea excepţie de neconstituţionalitate. Efectele deciziei CCR de admitere au fost explicate de jurisprudenţă şi evocate anterior în cuprinsul prezentelor considerente.

Ca urmare, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 239/A din 11 iulie 2019, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

1.3.2. În ceea ce priveşte cererea de sesizare a Înaltei Curţi - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală

Inculpatul A. a solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în procedura de unificare a practicii judiciare a hotărârii prealabile apreciind că se impune clarificarea următorului aspect: dacă decizia Curţii Constituţionale nr. 50 din 18 februarie 2025, publicată în Monitorul Oficial nr. 328 din 11 aprilie 2025, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate, constatându-se că soluţia legislativă din cuprinsul art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., care exclude inculpatul de la dreptul de a formula recurs în casaţie în ipoteza în care în mod greşit nu a fost dispusă încetarea procesului penal, este neconstituţională, este aplicabilă şi inculpaţilor condamnaţi care au formulat cererea de recurs cu mai mult de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, pentru fapte prescrise la data condamnării definitive, dar în mai puţin de 30 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial a deciziei Curţii Constituţionale.

În susţinerea cererii, inculpatul a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile impuse de dispoziţiile art. 475 din C. proc. pen.

Analizând cererea, instanţa constată că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 475 din C. proc. pen., dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.

Astfel, pentru a fi admisibilă o întrebare prealabilă trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:

a) să fie formulată de un complet de judecată al unei instanţe cu gradul cel puţin de tribunal, investită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă;

b) soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării;

c) chestiunea de drept supusă analizei să nu fi primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi să nu facă obiectul unui asemenea recurs.

Evaluarea condiţiilor imperative şi cumulative impuse de lege conduce instanţa la concluzia că numai prima şi ultima sunt îndeplinite, cererea fiind formulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, învestită cu judecarea unei cauze în ultimă instanţă, respectiv în calea de atac a recursului în casaţie, iar chestiunea de drept supusă analizei nu a primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii.

În ceea ce priveşte condiţia ca de lămurirea chestiunii de drept invocate să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, aceasta nu este îndeplinită. Recurentul, prin evocarea Deciziei 50/2025, urmăreşte redeschiderea căii recursului în casaţie, respectiv crearea cadrului procesual considerat util evocării efectelor Deciziilor CCR în materia prescripţiei şi în privinţa sa. Suplimentar faţă de argumentele înserate anterior în privinţa incidenţei Deciziei CCR nr. 50/2025 în privinţa recurentului, constatăm că Deciziile CCR nr. 297/2018 şi 358/2022 au avut în vedere norma de drept substanţial în vigoare la acel moment, respectiv art. 155 alin. (1) din C. pen. (2009), însă soluţia de condamnare în privinţa recurentului a fost pronunţată în baza C. pen. anterior (1969), considerată lege mai favorabilă.

Înalta Curte constată că inculpatul, prin cererea de sesizare a Înaltei Curţi - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, nu solicită o interpretare a unui text legal, ci, în realitate, urmăreşte acordarea posibilităţii de a formula un nou recurs în casaţie, prin repunerea în termen, urmare a efectelor deciziei instanţei de control constituţional nr. 50/2025, pentru ca în acest cadru să evoce prescripţia. Practic, se urmăreşte crearea unui cadru procesual sui generis care să repună pe rol o cauză definitiv soluţionată şi în care să fie evocate deciziile CCR în materia prescripţiei [referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. (2010)], în raport cu o soluţie de condamnare pronunţată în baza legi anterioare (C. pen. 1969).

Se constată, direct din enunţul întrebării, că petentul urmăreşte a valoriza aspecte ce excedează competenţei funcţionale a Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, respectiv,

- reglementarea efectelor deciziilor CCR ex tunc (astfel încât să beneficieze de efectul deciziei evocate), aspect ce ar putea fi considerat a ţine de legiferare şi intră în atribuţiile legiuitorului;

- extinderea efectelor deciziei CCR, aspect ce incumbă însăşi instanţei de contencios constituţional ori

- recunoaşterea unei cauze speciale de repunere în termenul de declarare a căii extraordinare de atac sau chiar a unor efecte intuitu personae (exclusiv în favoarea sa).

Jurisprudenţa consolidată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a evocat imposibilitatea evaluării unei sesizări prin care nu se solicită interpretarea unei dispoziţiile legale in abstracto. (ICCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 22 din 13 aprilie 2022, publicată în M. Of. nr. 526 din 27 mai 2022, ICCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 3 din 10 februarie 2016, publicată în M. Of. nr. 195 din 16.03.2016).

Constatând că această cerere privind sesizarea completului competent în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu îndeplineşte cumulativ condiţiile de admisibilitate, prevăzute de art. 475 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge solicitarea inculpatului A. ca inadmisibilă.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 239/A din 11 iulie 2019, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 septembrie 2025.