Appeal for extraordinary review held inadmissible as time-barred; statute-of-limitations challenge fails after 30-day deadline lapsed and prior appeal already rejected.

Şedinţa publică din data de 23 septembrie 2025

Deliberând asupra admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1121/A din data de 09 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2016, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 228/F din 12.03.2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, printre alţii, s-a dispus, în baza art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., achitarea inculpatului A. pentru infracţiunea de complicitate la abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, prevăzută de art. 48 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare, art. 309 şi art. 5 din C. pen.

În temeiul art. 397 alin. (1) din C. proc. pen. raportat la art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă exercitată de partea civilă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. în contradictoriu cu inculpaţii B., C., D., E., F. şi A..

În baza art. 397 alin. (5) raportat la art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., s-a menţinut măsura asiguratorie a sechestrului, instituită prin ordonanţa din data de 16.09.2015, emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, în dosarul nr. x/2014, până la concurenţa sumei de 35112284 RON, asupra bunurilor imobile aflate în proprietatea inculpatului A., astfel cum sunt indicate în cuprinsul ordonanţei .

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

În esenţă, în fapt, s-a reţinut că fapta acestuia a vizat în ajutorul dat reprezentanţilor DRDP Craiova la încheierea contractului nr. x/05.09.2008 privind obiectivul "Modernizare DN 67C Bengeşti - Sebeş, km 0+000 - km 148+414", prin aceea că a condiţionat semnarea acestuia de introducerea în art. 18.1 alin. 2 a clauzei potrivit căreia plata se va face prin emiterea de bilete la ordin în euro plătibile în RON la cursul BNR euro/leu valabil la data plăţii", clauză diferită de prevederile documentaţiei de atribuire şi şi-a dat acordul, prin semnarea contractului, pentru introducerea acestei clauze, faptă care a cauzat C.N.A.D.N.R. un prejudiciu în sumă de 45.798.769,92 RON, reprezentând echivalentul diferenţei de curs valutar dintre momentul emiterii celor 48 de bilete la ordin în euro şi momentul plăţii lor în RON şi a procurat totodată S.C. G. S.R.L. un folos patrimonial constând atât în transferul riscului valutar din sarcina sa, în sarcina C.N.A.D.N.R., cât şi în obţinerea unui preţ mai bun pentru biletele la ordin vândute decât ar fi obţinut dacă ar fi fost emise în RON.

Împotriva acestei sentinţe, a exercitat, în termen legal, printre alţii, calea de atac a apelului, inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 1121/A din data de 09.11.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II a penală, printre altele, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., s-au admis apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi partea civilă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere (fost CNADNR) împotriva sentinţei penale nr. 228/F/12.03.2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală.

S-a desfiinţat, în parte, sentinţa penală apelată, şi rejudecând în fond:

În conformitate cu disp. art. 5 C. pen., s-a constatat ca legea penală mai favorabilă inculpatului A. este Noul C. pen.

În baza art. 48 alin. (1) rap. la art. 297 alin. (1) C. pen., art. 309 C. pen. şi art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 5 C. pen., s-a dispus condamnarea inculpatului A. la o pedeapsă de 6 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit.

În baza art. 67 alin. (2) din C. pen. rap. la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen., s-a interzis inculpatului A., ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat pe o perioadă de 5 ani, care se va executa conform art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen.. În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, care se va executa de la pronunţarea prezentei decizii.

În baza art. 397 alin. (5) raportat la art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., s-a menţinut măsura asigurătorie a sechestrului, instituită prin ordonanţa din data de 16.09.2015, emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, în dosarul nr. x/2014, până la concurenţa sumei de 45.798.769,92 RON, asupra bunurilor imobile aflate în proprietatea inculpatului A., astfel cum sunt indicate în cuprinsul ordonanţei .

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în apel au rămas în sarcina acestuia.

Decizia penală nr. 1121/A din data de 09 noiembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II a penală comunicată, printre alţii, inculpatului A. la data de 13.11.2021 la penitenciar, dosar curtea de apel.

Pentru inculpatul A. termenul s-a împlinit la data de 13.12.2021, în conformitate cu art. 269 alin. (2) şi (4) din C. proc. pen.

Împotriva deciziei penale nr. 1121/A din data de 09 noiembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II a penală a declarat recurs în casaţie inculpatul A. la data de 13.05.2025.

Cererea de recurs în casaţie a fost comunicată către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Direcţia Naţională Anticorupţie la data de 27.05.2025, precum şi inculpaţilor F. 28.05.2025, B. la 29.05.2025, D. la 28.05.2025, C. 29.05.2025 şi părţii civile la 29.05.2025.

În cauză, au fost depuse concluzii scrise de către inculpata D. şi, în esenţă, a solicitat admiterea recursului formulat de A., solicitând instanţei să reţină aceleaşi considerente şi în cazul acesteia în scopul garantării egalităţii de tratament.

Judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea verificării admisibilităţii cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., la data de 23.09.2025.

În cuprinsul cererii de recurs în casaţie formulată, inculpatul a invocat cazul de recurs în casaţie prev de art. 438 pct. 8 din C. proc. pen., şi în esenţă, a solicitat admiterea recursului în casaţie şi încetarea procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripţiei.

Cu privire la termenul de formulare a recursului în casaţie, a susţinut că potrivit dispoziţiilor art. 435 din C. proc. pen. prezenta cale extraordinară de atac este promovată în termen, având în vedere că prin Decizia CCR nr. 50/2025, admiţându-se excepţia de neconstituţionalitate, practic textul art. 438, alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., a căpătat o nouă valenţă în norma de drept procesual, acest temei de drept devenind accesibil şi inculpatului condamnat.

Până la momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, respectiv nr. 328 din 11 aprilie 2025, practic această cale de atac nu se regăsea în ordinea de drept la îndemâna inculpatului, după acest moment, temeiul de la punctul 8 al aliniatului 1 din articolul 438 al C. proc. pen. devenind accesibil şi inculpaţilor condamnaţi definitiv de instanţele de apel, deşi în privinţa infracţiunii sau a infracţiunilor comise se împlinise termenul de prescripţie a răspunderii penale.

Deşi art. 268 din C. proc. pen. vorbeşte despre sancţiunea decăderii aplicabile exercitării dreptului procesual cu depăşirea termenului de fapt de lege, legea procesuală recunoaşte posibilitatea formulării unei cereri de repunere în termen exclusiv, în materia apelului, potrivit dispoziţiilor art. 411 din C. proc. pen.. În al doilea rând, C. proc. pen. nu exclude incidenţa altor norme de procedură, cu care să se completeze normele în cazul lipsei contrarietăţii.

Având în vedere dispoziţiile art. 2 C. proc. civ., dispoziţiile acestui cod reprezintă procedura comună în materie civilă, acestea însă "aplicându-se şi în alte materii, în măsura în care legile ce reglementează aceste materii nu cuprind dispoziţii contrare" - alin. (2). Or, aceste prevederi legale trebuie coroborate cu cele ale art. 1 din C. proc. pen., conform cărora legea procesual penală reglementează desfăşurarea procesului penal şi a altor proceduri judiciare în legătură cu o cauză penală, fără să excludă de plano în mod expres incidenţa altor norme de procedură, cu care se completează în cazul lipsei contrarietăţii.

De altfel, această teză este confirmată de jurisprudenţa CCR, conform căreia dispoziţiile C. proc. pen. se completează cu cele ale C. proc. civ. în diverse materii, atunci când nu exista prevederi contrare, cum ar fi cea a măsurilor asigurătorii (Decizia nr. 20 din 19 ianuarie 2016, Decizia nr. 28 din 20 ianuarie 2016, Decizia nr. 324 din 17 mai 2016, §§20-24, şi Decizia nr. 761 din 13 decembrie 2016, §§18-20). Acelaşi raţionament juridic este Valabil, în mod corespunzător, în ceea ce priveşte administrarea probelor (pentru rezolvarea chestiunilor prealabile), care se face conform regulilor specifice materiei juridice corespunzătoare naturii faptelor ce trebuie dovedite, adică potrivit regulilor din domeniul juridic de origine

Prin similitudine de raţionament, aşa cum dispoziţiile legii procedurale penale prevăd ca apelul poate fi făcut peste termen, daca a existat o împrejurare deosebita, dar nu mai târziu de 10 zile (termenul normal de apel) de la data încetării cauzei de împiedicare

Ca efect al Deciziei I.C.C.J. nr. 67/2022, deşi Decizia CCR nr. 297/2018 a fost interpretată greşit în mod cvasi-unanim de către instanţele de judecată în intervalul scurs între publicarea acesteia în Monitorul Oficial şi până la pronunţarea Deciziei CCR nr. 358/2022, această manieră de aplicare a legii fiind o eroare de judecată, înseamnă că remediul procedural pentru reformarea deciziilor definitive pronunţate în acelaşi mod este doar recursul în casaţie.

Cu toate acestea, şi la această dată, recurentul este în aceeaşi situaţie, fiind condamnat, în executarea pedepsei dispuse împotriva sa, care continuă să-şi producă efecte nelegale, iar recursul în casaţie este singura cale procedurală viabilă care se deschide într-o asemenea situaţie pentru a putea remedia această nelegalitate.

Mai mult, pedeapsa pe care o execută este lipsită efectiv de fundament juridic, lipsindu-i una dintre componentele legalităţii sale, cu toate acestea, strict asupra acestui aspect, respingerea căii de atac corecte în faza admisibilităţii în principiu, indicate ca atare de însăşi instanţa supremă în decizia precitată şi unica deschisă recurentului pentru a remedia o gravă nelegalitate, ar echivala cu încălcarea art. 6 şi 7 C.E.D.O. referitor la dreptul la un proces echitabil şi la principiul nulla poena sine lege.

Dreptul la un recurs efectiv, înseamnă a avea posibilitatea legală, atât prin prevederea normativă, adică o cale procedurală viabilă, cât şi printr-o analiză judiciară particulară, adică o judecată efectivă, de a supune aceeaşi chestiune unui dublu grad de jurisdicţie, indiferent dacă vorbim despre o cale ordinară sau extraordinară de atac.

În cauza de faţă, Decizia CCR nr. 297/2018 s-a publicat şi a devenit obligatorie pe parcursul judecării cauzei în apel, şi deci asupra aspectului legalităţii condamnării prin prisma prescripţiei răspunderii penale nu a existat niciodată un dublu grad de jurisdicţie.

Aşa cum a arătat în prealabil, recurentul şi-a întemeiat prezentul recurs în casaţie pe dispoziţiile art. 438 pct. 8 din C. proc. pen., în urma Deciziei CCR nr. 50/2025, potrivit cărora se poate promova această cale extraordinară de atac în cazul în care "inculpatul are dreptul de a formula recurs în casaţie în ipoteza în care în mod greşit nu a fost dispusă încetarea procesului penal".

În esenţă, cazul de casare prevăzut de art. 438, alin. (1), pct. 8 din C. proc. pen. este o expresie a principiului legalităţii pedepsei, prevăzut atât la nivel constituţional art. 23 alin. (12) din Constituţie, cât şi la nivel convenţional (art. 7 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului).

Prescripţia răspunderii penale este legată de conceptul de responsabilitate penală, care implică necesitatea existenţei unei legi substanţiale care să permită persoanei să prevadă consecinţele acţiunilor sale.

În chestiunea prescripţiei, instanţa de apel a omis să se pronunţe explicit, făcând o eroare de judecată şi de aplicare corectă a legii pentru că, deşi nu a discutat sau analizat incidenţa prescripţiei, acesta ar fi trebuit să aibă în vedere termenele prevăzute de art. 154 noul C. pen., cele generale şi nu cele art. 155 noul C. pen., prescripţia specială, dat fiind faptul că la momentul pronunţării hotărârii penale Decizia CCR nr. 297/2018 intrase în ordinea de drept ca efect al publicării sale în Monitorul Oficial, iar legiuitorul a intervenit pentru corectarea legislaţiei abia prin O.U.G. nr. 71/2022, deci ulterior soluţionării definitive a cauzei, art. 155 noul C. pen. fiind înlăturat din ordinea de drept.

Deşi instanţa nu a discutat prescripţia, fiind într-o eroare cu privire la incidenţa acestaia, decurgând din greşita apreciere a naturii juridice a Deciziei 297/2018), toate contestaţiile în anulare promovate de recurentul-inculpat până la acest moment au fost respinse de către Curtea de Apel Bucureşti, în considerarea raţionamentului logico-juridic de mai sus.

Concluzionând, în esenţă, în temeiul dispoziţiilor art. 438, alin. (1), pct. 8 din C. proc. pen., a solicitat admiterea recursului în casaţie, şi în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1), pct. 2 lit. a) şi alin. (3) din C. proc. pen., încetarea procesului penal în privinţa infracţiunii de complicitate la abuz în serviciu pentru care recurentul-inculpat a fost condamnat.

Înalta Curte, verificând cerinţele legale pentru admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie formulată, constată că acestea nu sunt îndeplinite în cauză, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte notează că potrivit dispoziţiilor alin. (2) al art. 440 din C. proc. pen., care poartă titlul marginal "Admiterea în principiu", dacă cererea de recurs în casaţie nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispoziţiile art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6), art. 437 şi art. 438, instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie.

Procedând la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de lege, Înalta Curte constată, prioritar, că cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A. nu îndeplineşte condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 435 din C. proc. pen., aceasta fiind introdusă după expirarea termenului legal de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel.

Potrivit dispoziţiilor art. 435 din C. proc. pen., "Recursul în casaţie poate fi introdus de către părţi sau procuror în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel.".

În acest sens, Înalta Curte reţine că din actele dosarului rezultă că decizia instanţei de apel a fost comunicată inculpatului A. la data de 13.11.2021 la penitenciar, dosar curtea de apel.

Termenul de declarare a recursului în casaţie, prev. de art. 435 din C. proc. pen., s-a împlinit la data de 13.12.2021 pentru inculpatul A.. Or, prezenta cerere de recurs în casaţie a fost introdusă la data de 13.05.2025, cu depăşirea cu mult a termenului de 30 de zile de la data comunicării către parte a deciziei instanţei de apel.

Un alt aspect care conduce la inadmisibilitatea căii de atac priveşte faptul că recurentul inculpat a mai formulat un recurs în casaţie împotriva aceleiaşi decizii penale, fiind respins prin decizia penală nr. 193/RC din 27.04.2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2022, fiind incidente dispoziţiile art. 438 alin. (3) C. proc. pen., potrivit cărora în cazul în care cererea de recurs în casaţie a fost respinsă, partea care a declarat recursul în casaţie nu mai poate formula o nouă cerere împotriva aceleiaşi hotărâri, indiferent de motivul invocat.

Prin Decizia nr. 50 din 18 februarie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 11 aprilie 2025, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că este neconstituţională soluţia legislativă din cuprinsul art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., care exclude inculpatul de la dreptul de a formula recurs în casaţie în ipoteza în care în mod greşit nu a fost dispusă încetarea procesului penal, însă acest aspect nu echivalează cu posibilitatea de a declara un nou recurs în casaţie invocând un alt caz de casaţie ori cu repunerea în termenul de recurs în casaţie.

Decizia nr. 50 din 18 februarie 2025 a Curţii Constituţionale nu este de natură să schimbe această constatare, atâta timp cât în considerentele acesteia nu sunt prevăzute dispoziţii în sensul solicitat de recurentul inculpat (naşterea unui nou drept de a formula recurs în casaţie), având în vedere că deciziile instanţei de contencios constituţional produc efecte general obligatorii pentru viitor, începând cu data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, după cum s-a statuat în mod constant în jurisprudenţa acesteia.

În acest sens, prin Decizia nr. 656 din 17 octombrie 2019 (paragraful 20), Curtea Constituţională, referitor la o excepţie de neconstituţionalitate a prevederilor art. 435 C. proc. pen., a statuat că "declararea, în mod condiţionat, a recursului în casaţie, cale extraordinară de atac, prin respectarea unui termen de introducere a acestuia, are ca finalitate buna administrare a justiţiei, ocrotirea, pe de o parte, a garanţiilor procesuale ale părţilor, iar, pe de altă parte, a autorităţii de lucru judecat a hotărârilor definitive, a securităţii raporturilor juridice stabilite prin hotărâri definitive. Cu alte cuvinte, instituirea unui termen pentru formularea recursului în casaţie, este in abstracto o măsură rezonabilă pentru impunerea unei rigori şi discipline procesuale, în vederea soluţionării într-un termen rezonabil a procesului penal, şi o garanţie că această cale de atac nu va deveni o posibilitate a părţilor interesate de a înlătura, oricând, efectele pe care trebuie sale producă hotărârile judecătoreşti definitive...".

De asemenea, deosebit de importante sunt considerentele Deciziei nr. 220/2019, prin care Curtea Constituţională a statuat că "în ceea ce priveşte efectele prezentei decizii, Curtea constată că aceasta nu produce efecte pentru trecut, ci numai pentru viitor, deoarece, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, se aplică de la data publicării sale atât situaţiilor pendinte, respectiv în cauzele de recurs în casaţie aflate în curs de judecată, adică celor de pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi celor în care justiţiabilii sunt încă în termenul de exercitare a căii de atac extraordinare corespunzătoare, cât şi situaţiilor viitoare, precum şi în toate cauzele în care a fost ridicată o excepţie de neconstituţionalitae având acelaşi obiect până la data publicării în Monitorul oficial al României a prezentei decizii". (paragraful 53).

În egală măsură, sunt avute în vedere Decizia nr. 68/27.02.2017 (paragraful 124), prin care Curtea Constituţională a reţinut că "potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Efectul ex nunc al actelor Curţii constituie o aplicare a principiului neretroactivităţii, garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale de natură a asigura securitatea juridică şi încrederea cetăţenilor în sistemul de drept, o premisă a respectării separaţiei puterilor în stat, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept. Pe cale de consecinţă, efectele deciziei Curţii nu pot viza decât actele, acţiunile, inacţiunile sau operaţiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către autorităţile publice implicate în conflictul juridic de natură constituţională", şi Decizia nr. 126/2016 (paragraful 27), prin care s-a statuat de instanţa de contencios constituţională că "în ceea ce priveşte cauzele soluţionate până la publicarea deciziei Curţii Constituţionale şi în care nu a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie având ca obiect o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă declarată neconstituţională, acestea reprezintă o facta praeterita, de vreme ce cauza a fost definitiv şi irevocabil soluţionată. Curtea reţine că, din momentul introducerii cererii în instanţă şi până la soluţionarea definitivă a cauzei, norma incidenţă a beneficiat de o prezumţie de constituţionalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunţării hotărârii prin care s-a tranşat în mod definitiv litigiul. Aşa încât Curtea constată că incidenţa deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional într-o atare cauză ar echivala cu atribuirea de efecte ex tune actului jurisdicţional al Curţii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, şi ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat care este ataşată hotărârilor judecătoreşti definitive".

În consecinţă, cererea de recurs în casaţie formulată de recurent nu îndeplineşte condiţia de admisibilitate prev. de art. 435 din C. proc. pen., în cauză fiind, totodată, incidente şi disp. art. 438 alin. (3) din C. proc. pen.. Constatarea anterioară face neutilă analiza celorlalte condiţii de admisibilitate în principiu a cererii de recurs în casaţie formulată de inculpatul A..

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1121/A din data de 09 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2016.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1121/A din data de 09 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2016.

Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 300 de RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 septembrie 2025.