Extraordinary appeal rejected; conviction upheld after partial prescription-termination ruling became final.

Şedinţa publică din data de 17 septembrie 2025

Asupra recursului în casaţie, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Prin sentinţa penală nr. 140 din data de 07.07.2022, Judecătoria Oraviţa a dispus condamnarea inculpatului A., astfel:

- 2 luni închisoare săvârşirea infracţiunii de "ameninţare" prevăzută de art. 206 alin. (1) C. pen. faţă de persoana vătămată B.;

- 2 luni închisoare săvârşirea infracţiunii de "ameninţare" prevăzută de art. 206 alin. (1) C. pen. faţă de persoana vătămată C.;

- 2 luni închisoare săvârşirea infracţiunii de "ameninţare" prevăzută de art. 206 alin. (1) C. pen. faţă de persoana vătămată D.;

- 2 luni închisoare săvârşirea infracţiunii de "distrugere" prevăzută de art. 253 alin. (1) C. pen. săvârşită faţă de persoana vătămată E.;

- 2 luni închisoare săvârşirea infracţiunii de "distrugere" prevăzută de art. 253 alin. (1) C. pen. săvârşită faţă de persoana vătămată B.;

- 2 luni închisoare săvârşirea infracţiunii de "lovire şi alte violenţe" prevăzută de art. 193 alin. (1) C. pen. privind pe C.;

- 2 luni închisoare săvârşirea infracţiunii de "tulburare a ordinii şi liniştii publice" prevăzută de art. 371 C. pen.

În baza art. 38, 39 C. pen., s-a aplicat pedeapsa cea mai grea de 2 luni închisoare, la care s-a adăugat 1/3 din pedepsele neaplicate, rezultând o pedeapsă finală de 6 luni închisoare.

În baza art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante de 6 luni închisoare aplicată inculpatului stabilindu-se un termen de supraveghere de 4 ani.

În fapt, s-a reţinut că în data de 11.06.2017, în jurul prânzului, la barul din localitatea F., jud. Caraş-Severin, inculpaţii A. şi G., în urma mai multor discuţii contradictorii cu persoana vătămată B., au dorit să-l agreseze fizic însă acesta a fugit spre locuinţă, lăsându-l la faţa locului pe fiul său C., care a fost lovit de cei doi în zona capului cu palma.

Ulterior, în cursul serii, aflându-se în stare de ebrietate, cei doi inculpaţi, însoţiţi de H., s-au hotărât să meargă la domiciliul numitului B. pentru a se răzbuna în urma conflictului avut anterior cu acesta.

Astfel, în drum spre domiciliul persoanei vătămate, inculpatul A. s-a înarmat cu o bâtă de lemn luată dintr-un gard, iar odată ajuns în faţa imobilului numitului B., a spart geamul locuinţei cu o piatră, strigând la persoanele vătămate B. şi C. să iasă afară, ameninţându-i cu acte de violenţă, activitate desfăşurată şi de inculpatul G.. În acest timp, inculpatul A., şi-a îndreptat atenţia spre autoturismul marca I. aflat pe podul din faţa imobilului persoanelor vătămate şi care aparţinea numitului E., lovindu-l cu bâta din lemn în repetate rânduri, provocând mai multe avarii, pentru care persoana vătămată E. s-a constituit parte civilă în procesul penal cu suma de 5000 RON.

Între timp, auzind loviturile aplicate autoturismului de către inculpatul A., numita D., vecină a persoanelor vătămate B. şi C., a ieşit la poartă strigând la cei trei inculpaţi. În acel moment inculpatul A. a ameninţat-o cu acte de violenţă, alergând-o cu acea bâtă, persoana vătămată reuşind să se refugieze în casă.

II. Împotriva acestei hotărâri, definitivă prin neapelare, a formulat contestaţie în anulare inculpatul A..

Prin sentinţa penală nr. 179 din data de 29.07.2024, pronunţată de Judecătoria Oraviţa în dosar nr. x/2024, în temeiul art. 432 C. proc. pen., cu trimitere la art. 426 lit. b) C. proc. pen., s-a admis în parte contestaţia în anulare formulată de inculpatul A..

A fost desfiinţată în parte latura penală a sentinţei penale 140 din 07.07.2022, pronunţată de Judecătoria Oraviţa în dosarul nr. x/2019, în ceea ce priveşte omisiunea reţinerii incidenţei cauzei de încetare a procesului penal prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. în raport de infracţiunile de ameninţare prevăzute de art. 206 alin. (1) C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (6) C. proc. pen. cu trimitere la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva petentului-inculpat A. pentru comiterea infracţiunilor de ameninţare, prevăzute de art. 206 alin. (1) C. pen. (fapte din data de 11.06.2017), cu aplicarea art. 5 C. pen. şi au fost înlăturate consecinţele penale ale acestei condamnări, ca efect al intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

Rejudecând în aceste limite, Judecătoria Oraviţa a descontopit pedeapsa principală rezultantă a închisorii aplicată petentului-inculpat A., în cuantum de 6 luni închisoare, reindividualizând şi contopind pedepsele cum urmează:

- 2 luni închisoare săvârşirea infracţiunii de "distrugere" prevăzută de art. 253 alin. (1) C. pen. săvârşită faţă de persoana vătămată E.;

- 2 luni închisoare săvârşirea infracţiunii de "distrugere" prevăzută de art. 253 alin. (1) C. pen. săvârşită faţă de persoana vătămată B.;

- 2 luni închisoare săvârşirea infracţiunii de "lovire şi alte violenţe" prevăzută de art. 193 alin. (1) C. pen. privind pe C.;

- 2 luni închisoare săvârşirea infracţiunii de "tulburare a ordinii şi liniştii publice" prevăzută de art. 371 C. pen.

În baza art. 38, 39 C. pen., a stabilit pedeapsa rezultantă în cuantum de 4 luni închisoare, formată din pedeapsa cea mai grea (2 luni închisoare), la care s-a adăugat 1/3 din pedepsele neaplicate (2 luni).

În baza art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante de 4 luni închisoare aplicată inculpatului şi s-a stabilit un termen de supraveghere de 4 ani.

Totodată, au fost stabilite obligaţii şi măsuri de supraveghere.

III. Împotriva sentinţei penale nr. 179 din data de 29.07.2024, pronunţată de Judecătoria Oraviţa, în dosar nr. x/2024, a declarat apel inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 1055/A din data de 17.12.2024 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia Penală, în dosarul nr. x/2024, în baza art. 432 alin. (4) C. proc. pen. raportat la art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins, ca nefondat, apelul declarat inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 179/29.07.2024 pronunţată de Judecătoria Oraviţa, în dosarul nr. x/2024.

IV. Împotriva hotărârii pronunţate ca urmare a admiterii contestaţiei în anulare şi rejudecării cauzei a declarat recurs în casaţie inculpatul A..

Prin cererea formulată, inculpatul a invocat cazurile de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 8 şi 12 C. proc. pen., solicitând desfiinţarea deciziei penale atacate, iar pe cale de consecinţă desfiinţarea, în parte, a sentinţei penale nr. 179/29.07.2024 şi încetarea procesului penal pentru comiterea infracţiunilor de:

- distrugere, prevăzută de art. 253 alin. (1) C. pen., săvârşită faţă de persoana vătămată E. pentru care a fost condamnat la 2 luni închisoare;

- distrugere, prevăzută de art. 253 alin. (1) C. pen., săvârşită faţă de persoana vătămată B. pentru care a fost condamnat la 2 luni închisoare;

- lovire şi alte violenţe, prevăzută de art. 193 alin. (1) C. pen., privind pe C. pentru care a fost condamnat la 2 luni închisoare;

- tulburare a ordinii şi liniştii publice, prevăzută de art. 371 C. pen., pentru care a fost condamnat la 2 luni închisoare.

În subsidiar, a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare.

Astfel, a arătat că atât Judecătoria Oraviţa, cât şi Curtea de Apel Timişoara, în mod greşit au dispus încetarea procesului penal doar cu privire la faptele de ameninţare, nu şi pentru faptele de distrugere, loviri şi alte violenţe şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, întrucât faptele pentru care inculpatul a fost în mod greşit condamnat au fost săvârşite la data de 11.06.2017, Judecătoria Oraviţa pronunţând hotărârea de condamnare la 07.07.2022, definitivă la data 29.08.2022, conform menţiunii aplicate pe hotărâre de biroul de executări penale din cadrul acestei judecătorii.

A mai susţinut că sentinţa nu putea să rămână definitivă la data de 07.07.2022 (data pronunţării), acestea a devenit definitivă odată cu expirarea termenului de apel, după comunicarea către toate părţile din proces.

De asemenea, a apreciat că nu se pot reţine nici considerentele Curţii de Apel Timişoara, care expun faptul că sentinţa penală nr. 140 a rămas definitivă la data de 09.08.2022, conform dovezilor de primire aflate la dosarul cauzei.

În altă ordine de idei, apărarea a arătat că inculpatul şi-a exercitat dreptul la contestaţie având în vedere menţiunea definitivă aplicată pe sentinţă, respectiv data de 29.08.2022. Mai mult, faţă de acesta au produs consecinţe penale dovada aplicării menţiunii cu data de 29.08.2022, astfel fiind îndrituit să considere că a intervenit prescripţia răspunderii penale.

Având în vedere că expunerile unei hotărâri nu se bucură de autoritate de lucru judecat, Curtea de Apel Timişoara nu putea ca prin aceste considerente să lase fără aplicabilitate caracterul definitiv al unei sentinţe, intrate în autoritate de lucru judecat, începând cu data de 29.08.202.

Cu privire la cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 pct. 12 C. proc. pen., s-a arătat că, deşi exista o cauză de încetare a procesului penal, respectiv intervenirea prescripţiei răspunderii penale, Judecătoria Oraviţa, şi mai apoi Curtea de Apel Timişoara prin respingerea apelului împotriva contestaţiei în anulare, au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

În susţinerea acestor solicitări, a invocat Decizia Curţii Constituţionale nr. 152/2020, prin care s-a reţinut că preşedintele României şi-ar fi depăşit atributele constituţionale dispunând suspendarea de drept a unor procese penale. Prin aceeaşi decizie s-a mai statuat şi că, având în vedere forţa juridică inferioară legii, decretul Preşedintelui nu poate să deroge, să se substituie sau să adauge la lege, deci nu poate conţine norme de reglementare primară.

Pe lângă faptul că preşedintele României a adoptat 2 decrete prezidenţiale prin depăşirea atribuţiilor, decrete aprobate prin hotărâri ale Parlamentului, (dispoziţii inferioare legilor organice) au fost aduse modificări unei legi organice, C. pen., anume dispoziţiilor care reglementează suspendarea termenului de suspendare a prescripţiei a răspunderii penale.

Mai mult, trebuie atras atenţia şi asupra faptului că decretele prezidenţiale, aprobate ulterior prin Hotărâri ale Parlamentului, sunt acte administrative, care în niciun caz nu pot fi egale din punct de vedere legislativ unei legi organice, cum este C. pen.

Prin urmare, a apreciat că cele două instanţe au dispus o soluţie de condamnare prin raportare la două decrete preşedinţiale care au fost declarate neconstituţionale de Curtea Constituţională a României, consecinţa fiind aplicarea unor pedepse în afara limitelor legale.

În final, a solicitat să se aibă în vedere că raportat la data săvârşirii faptelor, 11.06.2017, şi având în vedere data pronunţării sentinţei penale nr. 140/07.07.2022, rămasă definitivă prin neapelare la data de 29.08.2022, prin adăugarea termenului de 4 zile la termenul de prescripţie iniţial, 11.06.2022, infracţiunile s-ar fi prescris la data de 16.06.2022, anterior momentului rămânerii definitive.

V. Prin încheierea din 04.06.2025 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2024, fost admisă în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1055/A din data de 17 decembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în dosarul nr. x/2024.

VI. Examinând recursul în casaţie declarat de inculpatul A. prin prisma criticilor circumscrise cazurilor de casare invocate, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., astfel cum au fost stabilite prin încheierea de admitere în principiu din 04.06.2025, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie verifică conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege, având ca scop îndreptarea erorilor de drept comise de curţile de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţe de apel.

Instanţa supremă, fiind învestită cu judecarea recursului în casaţie, verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate. Efectuând acest control, instanţa de recurs în casaţie porneşte de la situaţia de fapt stabilită cu autoritate de lucru judecat de instanţa de apel.

Motivul de casare invocat de inculpatul A. s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 (în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal) şi pct. 12 C. proc. pen. (s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege) şi a vizat faptul că instanţele fondului, ulterior admiterii contestaţiei în anulare şi rejudecării cauzei, au dispus încetarea procesului penal doar cu privire la infracţiunile de amenţinare, nu şi pentru celelalte infracţiuni de distrugere, loviri şi alte violenţe şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, deşi termenul de prescripţie era împlinit şi pentru acestea, motiv pentru care au fost aplicate pedepse în alte limite.

Pentru a răspunde criticilor inculpatului, respectiv pentru înţelegerea situaţiei juridice a acestuia, preliminar, Înalta Curte constată că speţa de faţă prezintă o anumită particularitate.

În acest sens, se constată că prin sentinţa penală nr. 140 din data de 07.07.2022 a Judecătoriei Oraviţa, inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea în concurs a 3 infracţiuni de ameninţare, 2 infracţiuni de distrugere şi pentru câte o infracţiune de loviri şi alte violenţe şi tulburare a ordinii şi liniştii publice.

Această hotărâre a rămas definitivă prin neapelare, inculpatul neexercitând calea de atac a apelului.

Ulterior, împotriva acestei sentinţe a fost formulată contestaţie în anulare de către inculpat, cale extraordinară de atac ce a fost admisă, consecinţa fiind desfiinţarea sentinţei precizate şi rejudecarea cauzei, însă doar în parte, exclusiv în ceea ce priveşte latura penală a cauzei, respectiv cele trei infracţiuni de ameninţare, cauza fiind definitivă şi bucurându-se de autoritate de lucru judecat din perspectiva celorlalte infracţiuni de distrugere, loviri şi alte violenţe şi tulburarea ordinirii şi liniştii publice pentru care inculpatul a fost condamnat.

Prin urmare, Înalta Curte constată că rejudecarea cauzei de către Judecătoria Oraviţa, ulterior admiterii contestaţiei în anulare, nu a avut loc in integrum, ci a privit exclusiv infracţiunile de ameninţare săvârşite de inculpat faţă de persoanele vătămate B., C. şi D. (fapte din 11.06.2017).

Ulterior acestei rejudecării parţiale a cauzei, Judecătoria Oraviţa, printr-o nouă sentinţă, a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, pentru săvârşirea celor trei infracţiuni de ameninţare, sentinţă însă ce a fost atacată cu apel de către inculpat.

Analizând apelul la contestaţia în anulare formulată, Curtea de Apel Timişoara, deşi a constatat că în mod corect prima instanţă a admis contestaţia formulată şi a desfiinţat în parte sentinţa penală nr. 140/07.07.2022, rămasă definitivă prin neapelare, doar cu privire la infracţiunile de ameninţare comise la data de 11.06.2017, cu toate acestea, ulterior, în examinarea apelului pe fond, a analizat cauza de încetare a procesului penal invocată de inculpat, respectiv intervenirea prescripţiei răspunderii penale, şi în ceea ce priveşte celelalte infracţiuni de distrugere, loviri şi alte violenţe şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, în ciuda faptului că o astfel de examinare exceda controlului său.

În aceste condiţii în care instanţa de apel a statuat definitiv că în mod corect prima instanţă a admis contestaţia în anulare doar cu privire la infracţiunile de ameninţare, cauza fiind rejudecată în fond în aceste limite, dreptul inculpatului de a formula recurs în casaţie a fost limitat la soluţia instanţei de fond în ceea ce priveşte cele trei infracţiuni de ameninţare, neputând fi extins şi la infracţiunile pentru care nu a fost admisă contestaţia în anulare, dispoziţiile din sentinţă privind aceste infracţiuni fiind definitivă.

În consecinţă, cu toate că instanţa de apel a examinat intervenirea prescripţiei răspunderii penale şi cu privire la infracţiunile de distrugere, loviri şi alte violenţe şi tulburarea ordinii şi liniştii publice (motiv ce a fost avut în vedere la examinarea admisibilităţii şi admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie a inculpatului), deşi contestaţia în anulare nu a fost admisă şi pentru aceste infracţiuni, acest lucru nu dă dreptul inculpatului de a solicita, pe calea recursului în casaţie, o reexaminare a cauzei din perspectiva intervenirii prescripţiei răspunderii penale cu privire la infracţiunile anterior menţionate, cauza fiind definitivă din acest punct de vedere, nesusceptibilă de a fi atacată prin intermediul prezentei cereri de recurs în casaţie.

În realitate, ceea ce se critică în prezenta cale de atac este dispoziţia instanţei care a soluţionat calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare şi care a constatat întemeiată soluţia Judecătoriei Oraviţa de admitere a contestaţiei în anulare doar în ceea ce priveşte latura penală a cauzei cu referire la infracţiunile de ameninţare, soluţie însă nesusceptibilă de a fi analizată în calea de atac a recursului în casaţie.

Practic, prin promovarea recursului în casaţie, inculpatul, contrar dispoziţiilor art. 434 C. proc. pen., urmăreşte să infirme soluţia ce a fost dată în contestaţia în anulare, promovată în considerarea aceluiaşi unic aspect, respectiv încetarea procesului penal.

Or, în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie nu se poate pune în discuţie modalitatea prin care s-a soluţionat contestaţia în anulare, hotărârea supusă recursului în casaţie în cauza de faţă fiind reprezentată de decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, ca instanţă de apel, hotărâre dată în executarea deciziei prin care s-a admis pe fond contestaţia în anulare doar cu privire la infracţiunile de ameninţare.

În această manieră, recursul în casaţie este deturnat de la scopul său, astfel cum acesta este reglementat în art. 433 C. proc. pen. (acela de a reforma o hotărâre pronunţată de o curte de apel, ca instanţă de apel şi care vizează fondul cauzei, respectiv acţiunea penală), încercându-se a se înfrânge ceea ce s-a stabilit în mod definitiv şi cu autoritate de lucru judecat în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare.

Practic, se doreşte a se trece peste prezumţia de legalitate a hotărârii pronunţate în contestaţie în anulare, nerecunoscându-se autoritatea de lucru judecat a acesteia.

Or, în concepţia C. proc. pen., o hotărâre dată într-o cale de atac extraordinară, astfel cum este şi contestaţia în anulare, se bucură de autoritate de lucru judecat şi nu poate fi îndreptată printr-o altă cale extraordinară de atac.

Interpretând altfel, în sensul dorit de inculpat, prin anularea dispoziţiei de admitere a contestaţiei în anulare, ar însemna recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesual penală, aspect ce constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi autorităţilor.

Or, unul din elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul stabilităţii raporturilor juridice, conform căruia soluţia dată într-o manieră definitivă de către instanţa de judecată nu mai poate fi pusă în discuţie ulterior pe calea unui apel deghizat, astfel cum se încearcă în prezenta cauză, în sensul reexaminării hotărârii prin care a fost admisă contestaţia în anulare.

Importanţa acestui principiu a fost subliniată inclusiv în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului care, în Cauza Hornsby contra Greciei, a reţinut că unul dintre aspectele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii juridice care impune, printre altele, ca, atunci când instanţele au pronunţat o soluţie definitivă (cum este şi cazul de faţă, în care hotărârea prin care a fost admisă contestaţia în anulare este definitivă, nefiind supusă căilor de atac), soluţia lor să nu mai poată fi pusă în discuţie.

Concluzionând, instanţa sesizată cu judecarea unui recurs în casaţie nu verifică dacă hotărârea de admitere a contestaţiei în anulare care a avut ca urmare rejudecarea în parte a cauzei a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale, o reexaminare a acestei hotărâri transformând calea extraordinară de atac a recursului în casaţie într-un apel deghizat, aspect ce apare ca o situaţie inadmisibilă în ordinea de drept.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1055/A din data de 17 decembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în dosarul nr. x/2024.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul-inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1055/A din data de 17 decembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în dosarul nr. x/2024.

Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 septembrie 2025.