Statute of limitations for flagrant offenses: Inapplicability of state-of-emergency procedural suspension

Şedinţa publică din data de 17 septembrie 2025

Asupra recursului în casaţie, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Prin sentinţa penală nr. 2548 din 18.11.2024 pronunţată de Judecătoria Iaşi, în dosarul nr. x/2019, s-a dispus, în baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen., condamnarea inculpatului A., pentru săvârşirea infracţiunii de purtare abuzivă, prevăzută de art. 296 alin. (2) C. pen., cu raportare la art. 193 alin. (2) C. pen., la pedeapsa amenzii de 20.000 de RON, compusă din 250 de zile - amendă, a câte 80 RON ziua.

În fapt, s-a reţinut că inculpatul A., în data de 10 martie 2017, în jurul orei 13:30, în timp ce se afla pe holul secţiei E 9 a Penitenciarului Iaşi în exercitarea atribuţiilor de serviciu în calitate de agent de penitenciare, a aplicat persoanei vătămate B. o lovitură cu pumnul drept în plină figură prin vizeta camerei de detenţie nr. 5, provocându-i astfel leziuni în regiunea ochiului stâng care au necesitat 1-2 de zile de îngrijiri medicale

II. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 266 din data de 31.03.2025 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2019, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de inculpatul A., împotriva sentinţei penale nr. 2548 din 18.11.2024, pronunţată de Judecătoria Iaşi, în dosarul nr. x/2019, sentinţă care a fost menţinută.

III. Împotriva hotărârii instanţei de apel a formulat cerere de recurs în casaţie, inculpatul A., prin avocat, prin care a invocat cazurile de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. pen., solicitând ca, în baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., desfiinţarea sentinţei penale şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar achitarea, în baza art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. (fapta nu există), iar într-o terţă apărare să se dispună încetarea procesului penal ca efect al prescripţiei răspunderii penale potrivit art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

A arătat că cererea formulată vizează, atât latura penală, cât şi latura civilă.

Prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., recurentul, în esenţă, a arătat că probatoriul administrat în cauză nu confirmă acuzaţia, motiv pentru care a solicitat aplicarea principiului in dubio pro reo, neexistând o situaţie de fapt clară, stabilită dincolo de orice dubiu, iar în lipsa unei situaţii clare a apreciat că nu se poate dispune condamnarea, întrucât prevederile art. 396 alin. (2) C. proc. pen. impun existenţa unei situaţii de fapt clare, lipsite de orice dubiu, ori o astfel de situaţie nu se regăseşte în cauză.

Cu privire la incidenţa cazului de casare prevăzută de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., în interpretarea dată prin Decizia nr. 50/18.02.2025 a Curţii Constituţionale, a susţinut că termenul de prescripţie de 8 ani s-a împlinit la 10.03.2025, apreciind necesar ca instanţa să pună în discuţie intervenirea prescripţiei şi posibila solicitare a inculpatului de a se continua procesul în baza art. 18 C. proc. pen.

S-a considerat că la modalitatea de calcul a prescripţiei nu poate fi avută în vedere perioada în care pe teritoriul României a fost declarată stare de urgenţă, raportat la Decizia nr. 358 din 26 mai 2022 a Curţii Constituţionale, prin care s-a statuat că "deşi Curtea Constituţională a făcut trimitere la vechea reglementare, evidenţiind reperele unui comportament constituţional pe care legiuitorul avea obligaţia să şi-l însuşească, aplicând cele statuate de Curte, acest fapt nu poate fi interpretat ca o permisiune acordată de către instanţa de contencios constituţional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale", stabilind astfel natura restrictivă a deciziei şi, prin urmare, creându-se un gol legislativ în perioada dintre cele două decizii, chiar dacă de această dată legiuitorul a modificat conţinutul art. 155 alin. (1) al C. pen., prin O.U.G. nr. 71 din 30 mai 2022.

Acest lucru a dus la prescrierea răspunderii penale în numeroase dosare, din simplul fapt că actualul C. pen. a rămas fără o reglementare concretă a vreunei cauze de întrerupere a prescripţiei.

În continuare, a apreciat că se impune a se analiza incidenţa prescripţiei penale raportat la Decizia nr. 152 din 6 mai 2020 a Curţii Constituţionale prin care s-a constatat neconstituţionalitatea ordonanţei de urgenţă a guvernului prin care s-a instituit starea de urgenţă.

IV. Prin încheierea din 04.06.2025 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2019, fost admisă în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 266 din data de 31 martie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2019.

În esenţă, s-a reţinut că cererea de recurs în casaţie îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 434-438 C. proc. pen., însă numai sub aspectul motivelor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

V. Examinând recursul în casaţie declarat de inculpatul A. prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare reglementat în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., astfel cum au fost stabilite prin încheierea de admitere în principiu din 04.06.2025, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie verifică conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege, având ca scop îndreptarea erorilor de drept comise de curţile de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţe de apel.

Instanţa supremă, fiind învestită cu judecarea recursului în casaţie, verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate. Efectuând acest control, instanţa de recurs în casaţie porneşte de la situaţia de fapt stabilită cu autoritate de lucru judecat de instanţa de apel.

Motivul de casare invocat de inculpatul A. s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., în interpretarea conferită de Curtea Constituţională a României prin Decizia nr. 50/18.02.2025 şi a vizat faptul că în mod greşit nu s-a dispus încetarea procesului penal.

Critica inculpatului este întemeiată.

În acest sens, Înalta Curte reţine că potrivit art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal.

Tototdată, trebuie observat că prin Decizia nr. 50 din 18.02.2025 a Curţii Constituţionale, publicată în în Monitorul Oficial, Partea I nr. 328 din 11 aprilie 2025, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate invocată, constatându-se că soluţia legislativă din cuprinsul art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. care exclude inculpatul de la dreptul de a formula recurs în casaţie în ipoteza în care în mod greşit nu a fost dispusă încetarea procesului penal este neconstituţională.

În considerentele acestei decizii, instanţa de contencios constituţional a reţinut faptul că soluţia legislativă regăsită în dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. este contrară prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie şi celor ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, încălcând principiul egalităţii armelor, în condiţiile în care nu permite inculpatului să formuleze recurs în casaţie în ipoteza în care în mod greşit nu a fost dispusă în ceea ce îl priveşte încetarea procesului penal.

Situându-se în această din urmă ipoteză, inculpatul A. a invocat în esenţă faptul că la momentul pronunţării deciziei instanţei de apel era împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale sub aspectul săvârşirii infracţiunii de purtare abuzivă pentru care a fost condamnat de instanţele fondului, întrucât dispoziţiile privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, fiind declarate neconstituţionale, nu aveau aptitudinea de a întrerupe cursul termenului de prescripţie. Prin urmare, se impunea ca prin decizia instanţei de apel să se dispună încetarea procesului penal.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că la momentul judecării cauzei, instanţa de apel a apreciat că nu se poate considera ca fiind împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale, acesta urmând a se împlini la data de 09.05.2025, iar nu la 10.03.2025, astfel cum a susţinut apărarea.

Raportat la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea dedusă judecăţii, cuprinse între 6 luni şi 6 ani şi 8 luni, curtea de apel a considerat că termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 8 ani, conform art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen.

De asemenea, a constatat că faţă de legea penală mai favorabilă, reţinută ca fiind cea în vigoare în intervalul 09.08.2018-29.05.2022, când fondul legislaţiei penale nu a mai prevăzut un caz de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, în cauză este aplicabil doar termenul general de prescripţie a răspunderii penale.

În considerarea acestui raţionament, instanţa de apel a apreciat că acest termen de 8 ani a început să curgă la data de 10.03.2017, însă a fost suspendat pentru un interval de 60 de zile, respectiv în intervalul 16 martie 2020-14 mai 2020, timp în care, în baza unor dispoziţii legale obligatorii pentru instanţe (Decretul Preşedintelui nr. 195 din 16 martie 2020, privind instituirea stării de urgenţă, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 3 din 19 martie 2020, Decretul Preşedintelui nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgenţă pe întreg teritoriul României), judecata cauzei, potrivit art. 156 alin. (1) C. pen., a fost suspendată, după cum rezultă chiar din rezoluţia primei instanţe de la dosar.

Revenind la motivul de casare invocat de inculpat, în analiza acestuia, Înalta Curte va porni de la situaţia de fapt şi încadrarea juridică stabilite cu autoritate de lucru judecat de instanţa de apel, respectiv că în data de 10 martie 2017, în jurul orei 13:30, în timp ce se afla pe holul secţiei E 9 a Penitenciarului Iaşi în exercitarea atribuţiilor de serviciu în calitate de agent de penitenciare, inculpatul A. a aplicat persoanei vătămate B. o lovitură cu pumnul drept în plină figură prin vizeta camerei de detenţie nr. 5, provocându-i astfel leziuni în regiunea ochiului stâng care au necesitat 1-2 de zile de îngrijiri medicale, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de purtare abuzivă, prevăzută de art. 296 alin. (2) C. pen., raportat la art. 193 alin. (2) C. pen.

Raportat la aspectele factuale, încadrarea juridică şi legea penală mai favorabilă definitiv reţinute prin hotărârea instanţei de apel şi care nu mai pot fi cenzurate de instanţa de casaţie, termenul de prescripţie generală a răspunderii penale pentru infracţiunea dedusă judecăţii, respectiv purtare abuzivă, prevăzută de art. 296 alin. (2) C. pen., raportat la art. 193 alin. (2) C. pen. ale cărei limite de pedeapsă sunt de la 8 luni şi 6 ani şi 8 luni, este, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., de 8 ani şi a început să curgă de la data săvârşirii faptei, respectiv 10 martie 2017.

De vreme ce, subsecvent deciziilor luate în contenciosul constituţional, legea penală în ansamblu mai favorabilă, astfel cum a fost apreciată de instanţa de apel (respectiv C. pen. în vigoare în perioada 25 iunie 2018 - 30 mai 2022), nu a inclus cazuri de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, termenul de general de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit la data de 9 martie 2025, anterior soluţionării definitive a cauzei prin pronunţarea hotărârii de către instanţa de apel.

Prin urmare, la data soluţionării cauzei de către instanţa de apel prin pronunţarea deciziei penale nr. 266 din data de 31 martie 2025, răspunderea penală a inculpatului a fost înlăturată ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, motiv pentru care instanţa de apel era obligată să dispună încetarea procesului penal, potrivit art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. cu referire la art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen.

Nu se poate aprecia, astfel cum a susţinut curtea de apel, că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 156 alin. (1) C. pen. privind suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale pentru un interval de 60 de zile, respectiv în intervalul 16 martie 2020-14 mai 2020, ca urmare a adoptării de către Preşedintele României a Decretului nr. 195 din 16 martie 2020, privind instituirea stării de urgenţă, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 3 din 19 martie 2020, şi a Decretului nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgenţă pe întreg teritoriul României.

Prealabil, este de precizat faptul că în cauză inculpatul a fost trimis în judecată şi condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de purtare abuzivă, reţinându-se că, în exercitarea atribuţiilor de serviciu în calitate de agent de penitenciare, a aplicat unui deţinut o lovitură cu pumnul drept în plină figură prin vizeta camerei de detenţie nr. 5, de faţă fiind un agent supraveghetor (martorul C.) care, sesizând infracţiunea, a raportat-o de îndată şefului de tură.

Prin urmare, astfel cum au statuat inclusiv instanţele fondului, infracţiunea ce formează obiectul cauzei, fiind descoperită imediat după săvârşirea ei, constituie infracţiune flagrantă în sensul dispoziţiilor art. 293 C. proc. pen.

Într-adevăr, Decretul nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgenţă, prevede la art. 41 faptul că prescripţiile şi termenele de decădere de orice fel nu încep să curgă, iar, dacă au început să curgă, se suspendă pe toată durata stării de urgenţă instituite potrivit prezentului decret. De asemenea, este de netăgăduit, astfel cum prevede art. 43 alin. (2) din acelaşi decret, că pe durata stării de urgenţă procesele penale aflate în curs pe rolul instanţelor de judecată, inclusiv cele aflate în procedură în camera preliminară, se suspendă de drept.

Cu toate acestea, analizând aceste decrete, instanţa de casare constată că regula evocată nu este una absolută, fiind instituite şi excepţii. Astfel, atât art. 43 alin. (2) din anexa nr. 1 la Decretul Preşedintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, cât şi art. 64 alin. (5) din anexa nr. 1 la Decretul Preşedintelui României nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, prevăd în mod explicit că infracţiunile flagrante sunt exceptate de la suspendarea procesului, fără a distinge între infracţiunea flagrantă săvârşită înainte sau după decretarea stării de urgenţă.

În cauză, fiind vorba despre o infracţiune flagrantă, descoperită imediat după săvârşire, deci o cauză exceptată de la suspendare, nu sunt aplicabile dispoziţiile Decretului Preşedintelui nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgenţă, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 3 din 19 martie 2020 şi cele ale Decretului Preşedintelui nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgenţă, pe întreg teritoriul României, motiv pentru care sunt inaplicabile inclusiv dispoziţiile art. 156 alin. (1) C. pen. referitoare la suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale.

Faţă de aceste argumente şi având în vedere că dispoziţia instanţei de fond, de suspendare a cauzei ca urmare a decretelor de instituire a stării de urgenţă, stabilită prin rezoluţie, a fost luată cu încălcarea dispoziţiilor decretelor Preşedintelui României, deci în mod nelegal, nu se poate considera că în cauză a operat întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale pe durata stării de urgenţă cuprinsă în perioada de 60 de zile, cuprinsă între 16 martie 2020-14 mai 2020

Prin urmare, în condiţiile în care dispoziţia instanţei de fond de suspendare a cauzei, care a vizat o infracţiune flagrantă, a fost luată cu nerespectarea condiţiilor legale şi chiar dacă judecarea cauzei a fost suspendată în fapt, cursul prescripţiei răspunderii penale nu a fost întrerupt.

Concluzionând, cum fapta a fost săvârşită la data de 10 martie 2017, termenul general de prescripţie fiind de 8 ani, conform art. 154 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., şi neoperând prescripţia specială (legea penală mai favorabilă fiind C. pen. cuprins între datele publicării în Monitorul Oficial ale deciziilor Curţii Constituţionale privind prescripţia), termenul de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit la data de 9 martie 2025, anterior pronunţării deciziei nr. 266 din data de 31 martie 2025 a instanţei de apel, deci înainte de soluţionarea definitivă a cauzei.

Pentru aceste considerente, constatând că în cauză a fost împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., va admite recursul în casaţie declarat de inculpat, va casa în parte decizia penală recurată şi, rejudecând, în temeiul art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. cu referire la art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., va înceta procesul penal pornit împotriva inculpatului A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de purtare abuzivă, prevăzută de art. 296 alin. (2) C. pen. cu raportare la art. 193 alin. (2) C. pen., menţinând celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., vor fi înlăturate dispoziţiile privind obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare în fond şi în apel, cheltuielile judiciare din recurs în casaţie rămânând în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 266 din data de 31 martie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2019.

Casează, în parte, decizia penală nr. 266 din data de 31 martie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, şi, în parte, sentinţa penală nr. 2548 din 18.11.2024 pronunţată de Judecătoria Iaşi, secţia Penală, şi, rejudecând:

În baza art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. cu referire la art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., încetează procesul penal pornit împotriva inculpatului A. , sub aspectul săvârşirii infracţiunii de purtare abuzivă, prevăzută de art. 296 alin. (2) C. pen. cu raportare la art. 193 alin. (2) C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

Înlătură dispoziţiile privind obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare în fond şi în apel.

Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 septembrie 2025.