Scope of preliminary chamber review regarding indictment description and nullity of police delegation orders lacking specific officer names

Şedinţa publică din data de 12 iunie 2025

Completul de 2 judecători de cameră preliminară

Asupra contestaţiei de faţă, în baza actelor dosarului constată:

Prin încheierea penală din 28 martie 2025, pronunţată în dosarul nr. x/2024, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 346 alin. (1) C. proc. pen. rap. la art. 345 alin. (1) C. proc. pen., a respins, ca neîntemeiate, cererile şi excepţiile formulate de inculpatul A..

În baza art. 346 C. proc. pen., a constatat legalitatea sesizării instanţei prin rechizitoriul nr. x din data de 26.08.2024 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, precum şi legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală.

În baza art. 346 C. proc. pen., a dispus începerea judecăţii cauzei.

Pentru a dispune astfel, Judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Bucureşti a constatat că, prin rechizitoriul nr. x din data de 26.08.2024 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A. pentru săvârşirea, în concurs real potrivit art. 38 alin. (1) C. pen., a infracţiunilor de conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe prevăzută de art. 336 alin. (1) C. pen. şi părăsire a locului accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor acestuia prevăzută de art. 338 alin. (1) şi (2) C. pen.

În actul de sesizare a instanţei s-a reţinut că, la data de 09.09.2022, inculpatul A. a condus autoturismul marca B., cu numărul de înmatriculare x, pe strada x din municipiul Bucureşti, din direcţia străzii Teiuş către strada x, având o alcoolemie mai mare de 0,80 g/l alcool pur în sânge (1,35 g‰ la ora 16:40 şi 1,16 g‰ la ora 17:40), împrejurare în care a fost implicat într-un accident rutier soldat cu lovirea victimei C.. Imediat după accident, inculpatul a părăsit locul accidentului, prin continuarea deplasării (fără a opri) cu autoturismul menţionat, până la intersecţia străzii Vaslui cu str. x, a modificat locul accidentului prin mutarea autoturismului pe o distanţă de aproximativ 25,7 metri, înapoi spre locul impactului, unde se afla victima.

Ambele deplasări au avut loc înainte de sosirea echipei de cercetare a poliţiei şi fără acordul acesteia.

Inculpatul a recunoscut infracţiunea de conducere sub influenţa alcoolului, însă a negat comiterea infracţiunii de părăsire a locului accidentului şi modificare a urmelor. Acesta a susţinut, în esenţă, că a perceput impactul ca pe o denivelare, a observat ulterior victima în oglinda retrovizoare, a frânat şi a oprit la circa 10 metri, apoi s-a deplasat pe jos la locul impactului. A mai arătat că autoturismul ar fi fost mutat ulterior doar aproximativ 2 metri, pentru a permite accesul echipajului medical.

Procurorul a apreciat însă că această versiune este contrazisă de probele administrate. S-a reţinut că inculpatul, realizând că a produs un accident cu victimă şi că se afla sub influenţa alcoolului, a decis să părăsească locul faptei, continuând deplasarea în speranţa că nu va fi identificat şi că nu se va putea dovedi alcoolemia sa la momentul accidentului.

Situaţia de fapt menţionată a fost susţinută cu următoarele mijloace de probă: declaraţiile inculpatului şi suporţii optici conţinând înregistrările acestora, declaraţii ale martorilor D., E., C., F., G., H., I., proces-verbal de cercetare la faţa locului cu schiţa locului accidentului şi planşă foto, acte medicale privind pe victima C., copii ale actelor autoturismului şi ale actelor inculpatului, rezultatul testării cu alcooltestul, fişa de examinare clinică a inculpatului, proces-verbal de recoltare mostre biologice, cerere de analiză, buletin de analiză toxicologică, proces-verbal de vizionare a înregistrărilor camerelor de supraveghere, înscrisuri referitoare la medierea intervenită între inculpat şi martorul C., procese-verbale, fisă cazier judiciar.

În cauză, inculpatul a invocat nelegalitatea actului de sesizare a instanţei, precum şi nelegalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organul de urmărire penală.

În esenţă, inculpatul a susţinut nulitatea actelor de urmărire penală, arătând, în primul rând, că acestea au fost delegate prin ordonanţa din data de 05.09.2023 şi realizate de către cms. J., menţionată nominal în cuprinsul ordonanţei, însă o parte dintre actele delegate prin aceeaşi ordonanţă ar fi fost efectuate de alţi lucrători de poliţie judiciară care nu au fost nominalizaţi în cuprinsul acesteia.

De asemenea, a fost invocată nulitatea ordonanţei de delegare din data de 04.11.2022, întrucât în cuprinsul acesteia nu ar fi fost nominalizat un poliţist anume din cadrul Brigăzii Poliţiei Rutiere care să efectueze activităţile delegate, precum şi pentru motivul că organul de cercetare penală ar fi efectuat şi alte activităţi decât cele pentru care fusese delegat.

Un alt motiv de nulitate invocat cu privire la ordonanţa de delegare din data de 04.11.2022 constă în faptul că aceasta s-ar fi fundamentat pe un probatoriu exclus şi pe probe administrate de alţi lucrători de poliţie decât cei delegaţi în cauză, precum şi în faptul că respectiva ordonanţă nu a fost comunicată inculpatului.

Inculpatul a invocat, totodată, nulitatea absolută a tuturor declaraţiilor martorului D., susţinând că audierea acestuia ar fi fost realizată de către organul de cercetare penală - Brigada Poliţiei Rutiere - care nu fusese delegat de către procuror în acest scop. De asemenea, a fost invocată nulitatea declaraţiei martorului D. din data de 09.02.2023, pe motivul lipsei citării legale şi a dovezii de comunicare a citaţiei în vederea audierii, precum şi nulitatea declaraţiei aceluiaşi martor din data de 16.01.2024, pentru neaducerea la cunoştinţa apărătorului inculpatului a numelui martorului ce urma să fie audiat, cu ocazia încunoştinţării prevăzute de art. 92 alin. (2) C. proc. pen., dar şi pentru neîncunoştinţarea inculpatului personal cu privire la efectuarea actului procedural.

În final, inculpatul a formulat o ultimă critică în sensul că descrierea faptelor pentru care a fost trimis în judecată ar fi necorespunzătoare şi incompletă, în special sub aspectul formei de participaţie penală, arătând că faptele descrise nu ar corespunde cu cele pentru care a fost acuzat în prima parte a urmăririi penale şi că acestea nu ar fi fost descrise în rechizitoriu suficient de clar pentru a fi plauzibile. Totodată, a susţinut că actele de urmărire penală efectuate după data de 14.11.2023 au avut ca scop doar repararea unor omisiuni judiciare neindicate şi acoperirea unor nulităţi absolute neindicate, în loc să vizeze refacerea integrală a urmăririi penale.

Examinând cauza raportat la obiectul procedurii camerei preliminare, precum şi, punctual, cererile şi excepţiile invocate, judecătorul de cameră preliminară, în principal, având în vedere dispoziţiile art. 38 Cod procedură, sub aspectul competenţei, a reţinut că instanţa sesizată, respectiv Curtea de Apel Bucureşti, are competenţă materială şi teritorială în soluţionarea cauzei, raportat la calitatea de avocat a inculpatului A..

În continuare, în ceea ce priveşte legalitatea sesizării instanţei, judecătorul fondului a apreciat că excepţia nelegalei sesizări, întemeiată pe pretinsa descriere necorespunzătoare a faptelor în rechizitoriu, este neîntemeiată, întrucât nu există nicio neconcordanţă între faptele pentru care inculpatul a fost pus sub acuzare în cursul urmăririi penale şi cele pentru care a fost trimis în judecată. Descrierea faptelor din rechizitoriu este realizată în mod coerent şi în concordanţă cu succesiunea actelor procedurale prin care acuzaţiile au fost aduse la cunoştinţa inculpatului.

Referitor la excepţiile de nulitate privind ordonanţele de delegare, s-a reţinut că dispoziţiile art. 324 alin. (3) C. proc. pen., precum şi cele ale art. 200 şi art. 201 C. proc. pen. nu impun nominalizarea expresă a lucrătorului de poliţie delegat, ci doar indicarea organului de cercetare penală. În acest context, s-a constatat că ordonanţele de delegare din datele de 05.09.2023 şi 04.11.2022 respectă cerinţele legale, întrucât activităţile au fost efectuate de poliţişti aparţinând aceluiaşi organ de cercetare penală delegat, iar inculpatul nu a indicat existenţa unei vătămări concrete cauzate de lipsa nominalizării persoanelor care au efectuat actele.

Cu privire la critica referitoare la ordonanţa prin care a fost infirmată soluţia de clasare, judecătorul de cameră preliminară a arătat că aceasta a fost emisă în temeiul dispoziţiilor art. 68 alin. (3) din Legea nr. 304/2022 şi art. 335 alin. (1) şi (6) C. proc. pen., texte legale care nu impun obligaţia comunicării ordonanţei de infirmare persoanei vizate. Totodată, s-a reţinut că soluţia procurorului general nu se întemeiază pe probe excluse sau pe acte procedurale nule, analiza realizată vizând raţionamentul logic care a stat la baza soluţiei de clasare, şi nu conţinutul factual al probelor administrate.

În ceea ce priveşte declaraţiile martorului D., judecătorul fondului a constatat că declaraţia luată de organul de cercetare penală la data de 22.11.2022 a fost deja exclusă din materialul probator şi nu se regăseşte în dosarul trimis instanţei. Declaraţiile ulterioare, din datele de 09.02.2023 şi 16.01.2024, au fost date în faţa procurorului şi, fiind ulterioare excluderii, nu pot fi înlăturate pentru motivele invocate de inculpat.

Referitor la susţinerile privind nelegalitatea citării în vederea audierii martorului la data de 09.02.2023, judecătorul reaminteşte că nerespectarea dispoziţiilor privind citarea poate atrage cel mult nulitatea actelor de procedură referitoare la citare, şi nu nulitatea declaraţiei martorului, în lipsa unor încălcări ale regulilor de audiere prevăzute de art. 114 şi următoarele C. proc. pen.. De asemenea, s-a subliniat că aceste neregularităţi nu sunt sancţionate cu nulitate absolută şi că inculpatul nu a indicat existenţa unei vătămări concrete.

În ceea ce priveşte critica privind necomunicarea numelui martorului audiat la data de 16.01.2024 şi neîncunoştinţarea inculpatului personal, judecătorul a reţinut că art. 92 alin. (2) C. proc. pen. prevede doar dreptul avocatului de a fi încunoştinţat cu privire la data şi ora efectuării actului de urmărire penală, nu şi cu privire la identitatea persoanei audiate, iar inculpatul nu are un drept legal de a asista la acte de urmărire penală care nu presupun prezenţa sa.

În final, judecătorul de cameră preliminară a arătat că toate criticile formulate de inculpat privind temeinicia acuzaţiei, modul de interpretare a probelor şi valoarea acestora excedează obiectului procedurii de cameră preliminară, acestea urmând a fi analizate în faza de judecată pe fond. În consecinţă, s-a constatat că rechizitoriul este întocmit cu respectarea dispoziţiilor art. 328 C. proc. pen., probele au fost administrate legal, iar actele de urmărire penală sunt conforme cu legea, cauza putând fi trimisă spre judecată.

Împotriva încheierii penale din 28 martie 2025, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2024, inculpatul A. a formulat contestaţie, solicitând admiterea acesteia, desfiinţarea încheierii atacate şi, reexaminarea cererilor şi excepţiile invocate, astfel încât să se constate neregularitatea actului de sesizare a instanţei şi să fie excluse probele nelegal administrate.

În susţinerea contestaţiei, prin motivele scrise depuse la dosar de apărătorul ales al inculpatului, s-au reiterat criticile invocate în procedura iniţială a camerei preliminare, acestea având la bază, în esenţă, aceleaşi argumente.

În opinia apărării, este greşită interpretarea dată de judecătorul de cameră preliminară asupra excepţiilor invocate; astfel, au fost reluate susţinerile vizând neregularitatea actului de sesizare a instanţei, nelegalitatea administrării probelor şi nelegalitatea efectuării actelor de către organul de urmărire penală.

Examinând încheierea atacată, în raport de criticile invocate şi dispoziţiile legale aplicabile, Completul de 2 judecători de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este nefondată contestaţia formulată în cauză, motivele respingerii cererilor şi excepţiilor, aşa cum au fost expuse de către judecătorul de cameră preliminară al Curţii de Apel Bucureşti, fiind concordante cu soluţia dispusă.

Astfel, procedând la evaluarea aspectelor deduse judecăţii, având în vedere obiectul controlului exercitat în camera preliminară, conform art. 342 din C. proc. pen., Completul de 2 judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie notează că, judecătorul de cameră preliminară exercită atribuţii în domeniul legalităţii, rezolvând chestiuni ce ţin de competenţa şi legalitatea sesizării instanţei, de legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală, iar rolul său este acela de a asigura premisele şi de a crea cadrul adecvat, propice pentru soluţionarea cauzei.

Cu alte cuvine, procedura camerei preliminare poartă exclusiv asupra aspectelor de legalitate a actului de trimitere în judecată şi a activităţii specifice urmăririi penale.

În ceea ce priveşte limitele controlului, verificarea efectuată sub aspectul legalităţii sesizării instanţei vizează îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 328 din C. proc. pen. referitoare la conţinutul rechizitoriului. Concluzia se impune în raport cu dispoziţiile art. 345 alin. (2) şi (3) din C. proc. pen. care se referă la "neregularităţi ale actului de sesizare" şi art. 346 alin. (3) lit. a) din C. proc. pen. care prevede sancţiunea în cazul în care rechizitoriul este neregulamentar întocmit, neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termen, iar aceasta atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii.

Ca atare, verificarea nu se poate face din perspectiva îndeplinirii condiţiilor pentru emiterea rechizitoriului prevăzute de art. 327 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., respectiv dacă urmărirea penală este completă şi există probe necesare trimiterii în judecată, judecătorul de cameră preliminară neputând analiza aparenţa de temeinicie a probelor, suficienţa sau insuficienţa acestora, şi nici dacă conduc la încadrarea juridică dată faptei, aceste elemente ţinând exclusiv de fondul cauzei (în sensul celor de mai sus, încheierea nr. 118 din 19 februarie 2015 a ICCJ, dosar x/2014).

În ceea ce priveşte legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, Completul de 2 judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie aminteşte că, în cadrul procedurii de cameră preliminară, se stabileşte dacă au fost parcurse etapele obligatorii în urmărirea penală şi, în cazul în care acestea există, concordanţa între actele efectuate şi dispoziţiile legale ce reglementează modul în care sunt efectuate actele de către organul de urmărire penală, conform art. 286 din C. proc. pen., art. 281 alin. (1) lit. e), f) din C. proc. pen. şi art. 282 din C. proc. pen., precum şi actele propriu zise.

În situaţia incidenţei cazurilor de nulitate absolută sau relativă, legiuitorul a instituit o excepţie de la regula refacerii actului nul sau anulabil în materia mijloacelor de probă, în care constatarea nulităţii impune îndepărtarea mijlocului de probă din ansamblul probator (art. 102 şi art. 118 din C. proc. pen.).

Referitor la modul de soluţionare a cererilor de probaţiune, verificările care pot fi efectuate din perspectiva legalităţii sunt legate de analizarea acestora de către procuror şi pronunţarea asupra lor prin ordonanţă motivată, procurorul având deplină libertate să aprecieze asupra pertinenţei, concludenţei şi utilităţii probei. Judecătorul de cameră preliminară nu examinează aptitudinea probelor de a conduce la pronunţarea unei hotărâri de condamnare sau lipsa de claritate a probelor; nu evaluează pertinenţa, utilitatea sau concludenţa probelor, astfel cum este cazul în cadrul cercetării judecătoreşti, ci se limitează la a constata dacă probele au sau nu caracter legal, dacă au fost administrate în condiţiile legii, iar atunci când constată o încălcare a dispoziţiilor legate de administrarea probelor, evaluează impactul acesteia asupra probatoriului.

Potrivit art. 346 alin. (3) C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet dacă:

a) rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut la art. 345 alin. (3), dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii;

b) a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale;

c) procurorul solicită restituirea cauzei, în condiţiile art. 345 alin. (3), ori nu răspunde în termenul prevăzut de aceleaşi dispoziţii".

În aceste coordonate de principiu, Completul de 2 judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în speţă, în cuprinsul rechizitoriului, nu se relevă vreo neregularitate în sensul dispoziţiilor art. 346 alin. (3) lit. a) C. proc. pen., faptele care fac obiectul trimiterii în judecată a inculpatului A. fiind precis determinate, cu încadrările juridice legale, astfel încât cadrul procesual poate fi stabilit.

Totodată, constată că nu se impune, în cauză, aplicarea sancţiunii excluderii vreunei probe administrate în cursul urmăririi penale.

Verificând punctual dacă au susţinere criticile contestatorului inculpat, în acord cu judecătorul de cameră preliminară al Curţii de Apel Bucureşti, instanţa de control judiciar nu poate primi, în această procedură, motivele inculpatului cu referire la temeinicia acuzaţiei, modul de interpretare a probelor şi valoarea acestora.

Sub aspectul motivelor care se circumscriu neregularităţii rechizitoriului, în sensul că descrierea faptelor este necorespunzătoare şi incompletă, în special sub aspectul formei de participaţie penală, în opinia inculpatului, faptele descrise nu corespund cu cele pentru care a fost acuzat în prima parte a urmăririi penale şi nu sunt prezentate în rechizitoriu suficient de clar pentru a fi plauzibile, Completul de 2 judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că rechizitoriul poate conduce la stabilirea obiectului şi a limitelor judecăţii, notând că, în procedura de cameră preliminară nu se verifică temeinicia acuzaţiei, nici legalitatea şi temeinicia încadrării juridice ori concludenţa probelor, aceste operaţiuni fiind specifice unei alte etape a procesului penal, aceea a judecăţii. Or, imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii presupune ca, în cauză, să nu se poată determina prin folosirea unor argumente logice sau sistematice, fapta şi/sau persoana pentru care s-a dispus trimiterea în judecată.

În prezenta cauză, instanţa este în mod legal sesizată deoarece au fost arătate în concret faptele care fac obiectul trimiterii în judecată. Din această perspectivă, se reţine că rechizitoriul nr. x din 26.08.2024 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti se limitează la faptele şi persoanele pentru care s-a efectuat urmărirea penală, cuprinde menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2), datele privitoare la faptele reţinute în sarcina inculpatului şi încadrările juridice, probele şi mijloacele de probă, cheltuielile judiciare, dispoziţia de trimitere în judecată, precum şi alte menţiuni necesare pentru soluţionarea cauzei - cum sunt cele referitoare la analiza probelor, cele referitoare la inculpaţi şi la urmărirea penală.

Apreciind asupra afirmaţiilor contestatorului inculpat privind descrierea faptelor, în acord cu judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, instanţa de control judiciar constată că faptele şi încadrarea juridică a acestora, pentru care s-a efectuat urmărirea penală şi s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A. sunt descrise într-o manieră clară şi precisă în conţinutul rechizitoriului, fiind indicate circumstanţele de timp, de loc şi modalitatea de comitere într-un mod care permite inculpatului să înţeleagă, cu exactitate, conţinutul obiectiv al acuzaţiilor penale.

Prin urmare, susţinerile inculpatului în sensul vătămării dreptului său la apărare, astfel cum acesta este desprins din dispoziţiile art. 6 parag. 3 lit. b)-c) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cât şi din art. 10 C. proc. pen., printr-o descriere lacunară a faptelor imputate, nu pot fi primite.

Referitor la toate criticile privind nelegalitatea probelor, astfel cum sunt detaliate în încheierea atacată, Completul de 2 judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că ipotezele avansate de către contestatorul inculpat nu sunt susţinute de dispoziţiile legale în baza cărora au fost încuviinţate, obţinute şi administrate probele în cursul urmăririi penale.

Evaluând argumentele judecătorului de cameră preliminară de la instanţa de fond, prin prisma dispoziţiilor procesual penale reţinute ca fiind incidente în cauză raportat la aspectele invocate de către inculpat, Completul de 2 judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că motivele ce au condus la reţinerea netemeiniciei criticilor de nelegalitate formulate în cauză îşi păstrează valabilitatea în faţa instanţei de control judiciar, nefiind identificate motive care să justifice o soluţie contrară.

În acest sens, în baza propriului examen, Completul de 2 judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, judecătorul de cameră preliminară a reţinut corect că normele procesual penale incidente nu impun nominalizarea expresă a lucrătorului de poliţie delegat, ci doar indicarea organului de cercetare penală delegat, în cauză, activităţile fiind efectuate de lucrători de poliţie aparţinând aceluiaşi organ de cercetare penală indicat în ordonanţele de delegare, respectiv DGPMB - Brigada Rutieră; aşadar, legea nu condiţionează valabilitatea delegării de nominalizarea unei persoane anume. Susţinerile privind efectuarea unor activităţi în afara limitelor delegării nu au fost concretizate prin indicarea unor acte precise şi a unei vătămări efective, astfel încât nu pot conduce la sancţionarea cu nulitate a actelor de urmărire penală.

Referitor la criticile privind ordonanţa din 14.11.2023 şi infirmarea soluţiei dispuse anterior, se constată că judecătorul de cameră preliminară a aplicat corect dispoziţiile art. 68 alin. (3) din Legea nr. 304/2022 şi art. 335 alin. (1) şi (6) C. proc. pen., care nu prevăd obligaţia comunicării ordonanţei de infirmare persoanei vizate. Dimpotrivă, art. 335 alin. (6) C. proc. pen. reglementează expres posibilitatea infirmării unei soluţii de clasare anterior comunicării acesteia, neexistând, aşadar, obligaţia legală de comunicare către suspect sau inculpat în această situaţie. Totodată, nu rezultă că infirmarea ar fi fost fundamentată pe probe excluse sau pe acte procedurale nule, analiza procurorului ierarhic superior vizând raţionamentul care a stat la baza soluţiei de clasare, şi nu existenţa ori validitatea probatoriului administrat.

În aceeaşi măsură, nu au temei în actele dosarului nici susţinerile privind declaraţiile martorului D., constatându-se că declaraţia martorului din data de 22.11.2022, luată de organul de cercetare penală, a fost deja exclusă din materialul probator prin ordonanţa din 06.02.2023, neregăsindu-se în dosarul înaintat instanţei, iar declaraţiile ulterioare, din 09.02.2023 şi 16.01.2024, au fost date în faţa procurorului şi sunt ulterioare excluderii, neexistând temei legal pentru înlăturarea acestora pe motivele invocate.

Completul de 2 judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine, de asemenea, ca neîntemeiate, criticile referitoare la declaraţia martorului din data de 09.02.2023, în condiţiile în care eventualele neregularităţi ale procedurii de citare nu pot atrage nulitatea declaraţiei martorului, în lipsa încălcării dispoziţiilor legale care reglementează modul de audiere a acestuia, respectiv art. 114 şi următoarele C. proc. pen., respectiv la declaraţia martorului din data de 16.01.2024, judecătorul de cameră preliminară reţinând corect că dispoziţiile art. 92 alin. (2) C. proc. pen. consacră doar dreptul avocatului de a fi încunoştinţat cu privire la data şi ora efectuării actului de urmărire penală, nu şi cu privire la identitatea persoanei audiate; totodată, inculpatul nu are un drept legal de a fi încunoştinţat sau de a participa la efectuarea unor acte de urmărire penală care nu presupun prezenţa sa.

În consecinţa celor expuse, Completul de 2 judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie conchide că nu există niciun motiv pentru a se reţine, eventual, o nulitate absolută a actelor de urmărire penală indicate, întrucât, din punct de vedere al legalităţii acestora, s-au respectat dispoziţiile procedurale, nefiind identificat niciunul dintre cazurile de nulitate expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. a) - f) din C. proc. pen.

Astfel, Completul de 2 judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în mod corect şi întemeiat, judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de fond a reţinut că rechizitoriul ce face obiectul cauzei este legal întocmit şi cuprinde o descriere a faptelor reţinute în sarcina inculpatului, conţinând toate elementele necesare pentru judecarea cauzei.

Aşadar, judecata va avea loc în limitele stabilite prin actul de sesizare privitoare la fapte şi inculpat, urmând ca, în urma administrării/readministrării probatoriului şi a interpretării dispoziţiilor legale aplicabile, să se stabilească dacă faptele descrise în rechizitoriu sunt dovedite şi constituie infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A..

Prin urmare, Completul de 2 judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că motivele contestaţiei formulate de inculpatul A. sunt neîntemeiate, iar dispoziţiile cuprinse în încheierea atacată de respingere a cererilor şi excepţiilor formulate de inculpat, de constatare a legalităţii sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi de începere a judecăţii, sunt legale.

Faţă de considerentele expuse, în baza art. 4251 alin. (1) şi (7) pct. 1 lit. b) rap. la art. 347 C. proc. pen., Completul de 2 judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de inculpatul A. împotriva încheierii din 28 martie 2025, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2024.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga contestatorul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul inculpat, în cuantum de 753 de RON, rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de inculpatul A. împotriva încheierii din 28 martie 2025, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2024.

Obligă contestatorul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul inculpat, în cuantum de 753 de RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa din Camera de consiliu, astăzi, 12 iunie 2025.