Human trafficking conviction: Cassation limits review to legality and confirms prescription suspension during state of emergency

Şedinţa publică din data de 30 iulie 2025

Deliberând asupra recursului în casaţie declarat de recurenţii A. şi B. împotriva deciziei penale nr. 12/A din data de 30 ianuarie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2017, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 113/29 aprilie 2024 Tribunalul Galaţi, s-a dispus condamnarea inculpatului A. la o pedeapsă de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane, prevăzută de art. 210 (1) (a) C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. 1 C. pen. 2014 şi art. 19 din Legea nr. 682/2002 (faptă din perioada noiembrie 2013 - septembrie 2016, persoana vătămată C.). În temeiul art. 65 şi art. 66 C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. (a) - dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi lit. (b) C. pen. - dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat pe o durată de 4 ani, precum şi pedeapsa accesorie a interzicerii aceloraşi drepturi.

În temeiul art. 72 alin. 1 C. pen. deduce din pedeapsa cu închisoarea: durata reţinerii din 08.12.2016; durata arestării preventive din perioada 09.12.2016 - 16.12.2016;durata arestului la domiciliu de la data de 16.12.2016 la 05.10.2018.

În temeiul art. 396 alin. 6 în referire la art. 16 (1) (f) teza II C. proc. pen. s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare intervenirii prescripţiei răspunderii penale faţă de inculpatul A. sub aspectul infracţiunilor de:

-proxenetism, prevăzută de art. 213 alin. 1 C. pen. (faptă din perioada octombrie 2005 - aprilie 2007, vizând martora "D.";

-trafic de persoane, prevăzută de art. 210 alin. 1(a) şi (b) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. 1 şi art. 5 alin. 1 C. pen. (faptă din perioada ianuarie 2007 - iunie 2007, vizând martorele E. şi F.);

-trafic de minori, prevăzută de art. 211 alin. 1 şi (2) raportat la art. 210 alin. 1(a) şi (b) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. 1 şi art. 5 alin. 1 C. pen. (faptă din perioada 2006 - vara anului 2007, vizând martorele G., H. şi I.);

-spălare de bani (în formă continuată), prevăzută de art. 29 alin. 1(c) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 35 alin. 1 şi art. 5 alin. 1 C. pen. 2014 (faptă din perioada 2006 - 2015);

-instigare la spălare de bani, prevăzută de art. 53 alin. 3 C. pen. în referire la art. 29 alin. 1(a) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 5 alin. 1 C. pen. (faptă din 2007, vizând imobilul situat în municipiul Galaţi, b-dul x, nr. 13, jud. Galaţi);

-instigare la spălare de bani, prevăzută de art. 53 alin. 3 C. pen. în referire la art. 29 alin. 1(a) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 5 alin. 1 C. pen. (faptă din 2010, vizând imobilul situat în municipiul Galaţi, str. x, jud. Galaţi);

-instigare la spălare de bani, prevăzută de art. 53 alin. 3 C. pen. în referire la art. 29 alin. 1(a) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 5 alin. 1 C. pen. (faptă din 2010, vizând imobilul situat în municipiul Galaţi, Cartier Aurel Vlaicu, str. x, jud. Galaţi);

-instigare la spălare de bani, prevăzută de art. 53 alin. 3 C. pen. în referire la art. 29 alin. 1(a) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 5 alin. 1 C. pen. (faptă din 2011, vizând imobilul situat în municipiul Galaţi, str. x, jud. Galaţi);

- instigare la spălare de bani, prevăzută de art. 53 alin. 3 C. pen. în referire la art. 29 alin. 1(a) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 5 alin. 1 C. pen. (faptă din 2013, vizând imobilul situat în municipiul Galaţi, strada x nr. 186, judeţul Galaţi)

A condamnat pe inculpatul B. la o pedeapsă de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane, prevăzută de art. 210 (1) (a) C. pen., cu aplicarea art. 5 (1) C. pen. 2014 (faptă din perioada aprilie 2013 - decembrie 2016, persoana vătămată J.). În temeiul art. 65 şi art. 66 C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. (a) - dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi lit. (b) C. pen. - dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat pe o durată de 4 ani, precum şi pedeapsa accesorie a interzicerii aceloraşi drepturi.

În temeiul art. 38 (1) şi art. 39 (1) (b) C. pen., a contopit pedeapsa aplicată în przenta cauză cu pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 632/20.10.2017 a Tribunalului Galaţi (modificată şi definitivă prin decizia penală nr. 1086/A/26.10.2018 a Curţii de Apel Galaţi) pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor, prevăzută de art. 32 (1) raportat la art. 188 (1) C. pen. (faptă din data de 28.02.2016), urmând ca inculpatul să execute pedeapsa de 5 ani închisoare, sporită cu 1 an şi 2 luni închisoare la 6 ani şi 2 luni închisoare.

În temeiul art. 45 C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. (a) - dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi lit. (b) C. pen. - dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat pe o durată de 4 ani, precum şi pedeapsa accesorie a interzicerii aceloraşi drepturi.

În temeiul art. 72 (1) C. pen., a dedus din pedeapsa cu închisoarea: durata reţinerii din 08.12.2016; durata arestării preventive din perioada 09.12.2016 - 16.12.2016; durata arestului la domiciliu de la data de 16.12.2016 la 05.10.2018; durata reţinerii şi arestului la domiciliu de la 18.03.2016 la 23.08.2016 (sentinţa penală nr. 632/20.10.2017 a Tribunalului Galaţi); pedeapsa executată în baza sentinţei penale nr. 632/20.10.2017 a Tribunalului Galaţi de la 30.10.2018 la 21.11.2021.

În temeiul art. 396 (6) în referire la art. 16 (1) (f) teza II C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare intervenirii prescripţiei răspunderii penale faţă de inculpatul B. sub aspectul infracţiunilor de: complicitate la proxenetism, prevăzută de art. 213 alin. 1 C. pen. (faptă din perioada octombrie 2005 - aprilie 2007, vizând martora "D."); trafic de persoane, prevăzută de art. 210 (1) (a) şi (b) C. pen., cu aplicarea art. 35 (1)şi art. 5 (1) C. pen. (faptă din perioada ianuarie 2007 - iunie 2007, vizând martorele E. şi F.); trafic de minori, prevăzută de art. 211 alin. 1 şi (2) raportat la art. 210 (1)(a) şi (b) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. 1 şi art. 5 alin. 1 C. pen. (faptă din perioada 2006 - vara anului 2007, vizând martorele G., H. şi I.); instigare la spălare de bani, prevăzută de art. 53 alin. 3 C. pen. în referire la art. 29 (1)(a) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 5 (1) C. pen. (faptă din 2007, vizând imobilul situat în municipiul Galaţi, str. x, a sc. 6, p. 96, jud. Galaţi); instigare la spălare de bani, prevăzută de art. 53 alin. 3 C. pen. în referire la art. 29 (1) (a) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 5 (1) C. pen. (faptă din 2013, vizând imobilul situat în municipiul Galaţi, strada x nr. 3 (fostă ŞtiinŢei nr. 58), jud. Galaţi).

În temeiul art. 112 (1) (a) C. pen., s-a dispus confiscarea următoarelor sume: de la inculpatul A. suma de 181.000 euro în echivalent RON la data plăţii; de la inculpatul B. suma de 156.400 euro în echivalent RON la data plăţi.

În temeiul art. 249 alin. 1 C. proc. pen., a instituit măsura sechestrului asigurător asupra cotei indivize deţinute de K. în ceea ce priveşte: imobil situat în extravilanul comunei Cuca, jud. Galaţi, identificat în tarlaua x, parcela x, având nr. cadastral x, înregistrat în cartea funciară numărul x, constituit din 10.000 mp teren arabil, achiziţionat în baza contractului de vânzare autentificat sub nr. x/08.05.2015; imobil situat în extravilanul comunei Cuca, jud. Galaţi, intabulat în cartea funciară nr x, acelaşi număr cadastral, constituit din 46.000 mp teren arabil, număr tarla x, număr parcelă 5, achiziţionat în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/16.11.2015.

În temeiul art. 2502 C. proc. pen., s-a menţinut ca legală şi temeinică măsura sechestrului asigurător instituit asupra: imobil situat în mun. Galaţi consistând în apartamentul nr. x, str. x 2, având nr. cadastral x, înregistrat în cartea funciarĂ nr. x, achiziţionat în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/26.06.2000, de către A. căsătorit cu K. (doar asupra cotei indivize deţinute de inculpatul A.); imobil situat în intravilanul comunei Cuca, jud. Galaţi, intabulat în cartea funciară nr. x, cu acelaşi număr cadastral, constituit din 1854 m.p. teren, tarlaua x, nr. parcelă 302, achiziţionat în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.04.2005, de către A. căsătorit cu K. (doar asupra cotei indivize deţinute de inculpatul A.); imobil situat în extravilanul comunei Cuca, jud. Galaţi, identificat în tarlaua x, parcela x, având nr. cadastral x, înregistrat în cartea funciară numărul x, constituit din 10.000 mp teren arabil, achiziţionat în baza contractului de vânzare autentificat sub nr. x/08.05.2015; imobil situat în extravilanul comunei Cuca, jud. Galaţi, intabulat în cartea funciară nr x, acelşi număr cadastral, constituit din 46.000 mp teren arabil, număr tarla x, număr parcelă 5, achiziţionat în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/16.11.2015 de către A. căsătorit cu K. (doar asupra cotei indivize deţinute de inculpatul A.); imobil situat în municipiul Galaţi, Blvd. Traian Vuia 13, apartament 3, jud. Galaţi, achiziţionat în baza actului notarial autentificat sub numărul x/12.07.2007, deţinut în drept de L. şi M.; imobil situat în municipiul Galaţi, strada x nr. 186, judeţul Galaţi, având număr cadastral compus din teren curţi - construcţii în suprafaţă totală real măsuratăde 685 mp (suprafaţa în acte 665 mp) şi construcţiile edificate pe acest teren constând în C1 - locuinţă, C2 - anexă şi C3 - anexă din tablă cu destinaţia garaj, achiziţionat în baza actului notarial autentificat sub numărul x/09.01.2013, deţinută în drept de N. şi O.; imobil situat în municipiul Galaţi, Cartier Aurel Vlaicu, str. x 24, apartament 14, jud. Galaţi, cu o suprafaţă de 73 mp, cu nr. cadastral x;14, înregistrat în cartea funciară nr. x, deţinut în drept de P. şi K..

A revocat măsura sechestrului asigurător instituit asupra: imobil situat în municipiul Galaţi, str. x 9, apartament 60, jud. Galaţi, constituit din 52 mp suprafaţă utilă, achiziţionat în baza actului notarial autentificat sub numărul x/30.03.2010, având numărul cadastral x, înregistrat în Cartea Funciară nr. x a Municipiului Galaţi; imobil situat în municipiul Galaţi, str. x 9, apartament 74, jud. Galaţi, cu numărul cadastral x;74, înregistrat în cartea funciară, achiziţionat în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub numărul x/16.06.2011; imobil situat în municipiul Galaţi, strada x 3 (fostă Ştiinţei 58), jud. Galaţi, format din suprafaţa de teren curţi construcţii 850 mp, real măsurată de 867 mp şi construcţia edificată pe acest teren, C1 - cu destinaţia de locuinţă edificată în regim de parter şi mansardă cu o suprafaţă construită la sol de 249,46 mp şi o suprafaţă utilă desfăşurată de 301,47 mp, imobilul fiind intabulat în Cartea Funciară nr. x a localităţii cadastrale Galaţi, având număr cadastral - teren şi -C1 - construcţia, achiziţionat în baza actului notarial autentificat sub numărul x/26.06.2013 la preţul de 600.000 RON; imobil situat în municipiul Galaţi, str. x 7, apartament 96, jud. Galaţi, în suprafaţă utilă de 68,18 mp, înscris în cartea funciară a municipiului Galaţi cu numărul x.

În temeiul art. 7 alin. 1 din Legea nr. 76/2008 a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpaţii A. şi B. în vederea introducerii în Sistemul de Date Genetice Judiciare.

În temeiul art. 274 (1) şi (2) din C. proc. pen., a obligat inculpaţii A. şi B. la plata cheltuielilor judiciare în cuantum de 50.000 RON fiecare.

În temeiul art. 272 C. proc. pen., a dispus avansarea onorariilor avocaţilor din oficiu din fondurile Ministerului Justiţiei (av. Q. - 942 RON, av. R. - 2040 RON).

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel inculpaţii A. şi B..

Prin decizia nr. 122/A din 31 ianuarie 2025 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. x/2017, în temeiul art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., au fost admise apelurile declarate de inculpaţii A. şi B., s-a desfiinţat, în parte, sentinţa penală nr. 113/29.04.2024 pronunţată de Tribunalul Galaţi, în dosarul nr. x/2017, în rejudecare:

S-a redus de la 4 ani închisoare la 3 ani şi 3 luni închisoare, pedeapsa aplicată inculpatului A. pentru comiterea infracţiunii de trafic de persoane, prevăzută de art. 210 alin. (1) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. 2014 şi art. 19 din Legea nr. 682/2002.

S-a menţinut dispoziţia de executare a pedepsei în regim privativ de libertate. S-a redus de la 5 ani închisoare la 3 ani şi 9 luni închisoare, pedeapsa aplicată inculpatului B. pentru comiterea infracţiunii de trafic de persoane, prevăzută de art. 210 alin. (1) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. 2014. S-a redus pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului B. de la 6 ani şi 2 luni închisoare la 4 ani şi 11 luni închisoare.

A fost menţinută dispoziţia de executare a pedepsei în regim privativ de libertate.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.

Împotriva deciziei penale nr. . 122/A din 31 ianuarie 2025 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori au declarat recurs în casaţie inculpaţii B. şi A. la data de 6.03.2025.

Procedura de comunicare a recursului în casaţie cu părţile a fost îndeplinită.

Judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea verificării admisibilităţii cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., la data de 13.05.2025.

În cuprinsul cererii de recurs în casaţie formulată, inculpaţii B. şi A. au invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut prev.de art. 438 alin. (1) pct. (7) şi pct. (8) C. proc. pen.

Inculpaţii B. şi A. au criticat decizia penală nr. 122/A din 31 ianuarie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2017, au invocat cazurile de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. (7) şi pct. (8) C. proc. pen., şi au solicitat admiterea recursului în casaţie, desfiinţarea deciziei penale nr. 122/A din 31 ianuarie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi, rejudecând, în conformitate cu dispoziţiile art. 396 alin. (5), rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., achitarea inculpaţilor pentru presupusa săvârşire a infracţiunii prev. şi ped. de art. 210 alin. (1) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. 2014.

În subsidiar au solicitat, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen. înlăturarea greşitei aplicării a legii, respectiv încetarea procesului penal în raport cu inculpatul B. sub aspectul comiterii infracţiunii de trafic de persoane, prevăzută şi ped. de art. 210 alin. (1) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. 2014.

Totodată, prin cererea formulată de inculpaţii prin apărător ales a fost indicat drept temei pe care se întemeiază calea de atac - art. 438 alin. (1) pct. 7 şi pct. 8 din C. proc. pen., respectiv inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală şi în mod greşit, s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpat.

În esenţă, s-a susţinut că decizia din apel nu conţine o motivare, după cum nu conţine descrierea faptei realizată de către instanţa de control şi nici achiesarea la descrierea faptei realizată de către instanţa de fond. În ceea ce priveşte solicitarea de achitarea a inculpatului A., având în vedere lipsa tipicităţii infracţiunii de trafic de persoane care vizează persoana vătămată C. transpare prin raportare la lipsa oricăror acte de exploatare din partea inculpatului A. în raport de această persoană.

Contrar celor reţinute în decizia care face obiectul prezentului recurs în casaţie, că în cauză inculpatul A. nu a acţionat în condiţiile prev. de dispoziţiile art. 210 alin. (1) lit. a) C. pen., în sensul în care, în fapt, nu au existat acte de inducere în eroare, nici acte de constrângere, instanţa de apel a reţinut vinovăţia inculpatului A. sub aspectul comiterii infracţiunii de trafic de persoane în raport de numita C., deşi ansamblul probator, cu precădere declaraţiile acestei persoane, contrazic această teză.

Or, contrar susţinerilor apărătorului inculpaţilor, Curtea a reţinut că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpaţi. Aşadar, situaţia de fapt şi vinovăţia celor doi inculpaţi în comiterea infracţiunii de trafic de persoane, faptă prevăzută de art. 210 alin. (1) lit. a) C. pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. 2014 persoana vătămată C., respectiv persoana vătămată J. au fost corect stabilite de către prim instanţă, prin probele administrate în cauză, dându-se încadrarea juridică corespunzătoare faptei comise.

De altfel, pentru inculpatul B., apărarea a arătat că, soluţia de condamnare pronunţată în prezenta cauză a fost fundamentată pe o declaraţie a persoanei vătămate din etapa urmăririi penale in rem, declaraţie pe care nu a menţinut-o, arătând că aceasta nu corespunde adevărului.

Mai mult decât atât, a susţinut şi faptul că la momentul de debut al activităţii în discuţie persoana vătămată a consimţit să practice prostituţia, consimţământul fiind valabil, neviciat, cu atât mai mult cu cât aceasta practica prostituţia şi anterior oricărui contact cu inculpatul B.. Examinând modul efectiv şi concret în care instanţa de apel a circumscris fapta dedusă judecăţii la încadrarea juridică în temeiul căreia a dispus condamnarea recurentului, rezultă că în cauză s-a produs o grava eroare de drept.

Faţă de aceste argumente, recurentul inculpat B., prin apărător ales, a solicitat admiterea recursului în casaţie declarat împotriva deciziei penale recurate, casarea hotărârii atacate şi, în temeiul art. 16 lit. b) din C. proc. pen. şi achitarea sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 210 C. pen.

Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., acesta priveşte situaţiile în care s-a dispus în mod greşit încetarea procesului penal pentru oricare dintre motivele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din C. proc. pen.. Astfel, în concret, a făcut trimitere la decizia recurată prin care recurentul inculpat B. a fost condamnat sub aspectul comiterii infracţiunii de trafic de persoane, faptă prevăzută de art. 210 alin. (1) lit. a) C. pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. 2014 (faptă din perioada aprilie 2013- decembrie 2016 persoana vătămată J.).

Recurentul a susţinut că o primă carenţă se referă la perioada reţinută cu titlu de perioadă infracţională. Sub aspect probator, acuzaţia în raport de numita J. este susţinută de declaraţia acesteia din etapa urmăririi penale, fiind infirmată de cele date în faţa instanţei de judecată. Dincolo de aspectele invocate mai sus, inculpatul a arătat că numita J. a încetat să practice prostituţia în folosul inculpatului B. cel mai târziu data de 11.11.2016, persoana vătămată nu s-a mai prostituat în folosul inculpatului B., astfel încât, fapta a fost comisă în perioada cuprinsă între aprilie 2013- 11 noiembrie 2016. Cu privire la această susţinere, raportat la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane (de la 3 la 10 ani) dispoziţiile art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen. prescriau un termen de prescripţie a răspunderii penale de 8 ani.

În cuprinsul motivelor de recurs în casaţie, prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., inculpatul B. a mai arătat, că în cauza de faţă, sunt incidente dispoziţiile art. 43 alin. (2) din anexa 1 la Decretul Preşedintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgenţă, respectiv ale art. 64 alin. (5) din anexa nr. 1 la Decretul Preşedintelui României nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prevenirea stării de urgenţă, care exceptează de la suspendarea procesului cauzele care au ca obiect printre altele spălarea banilor fără a distinge după cum acestea au fost comise în timpul stării de urgenta sau anterior acesteia.

Mai mult decât atât, a susţinut şi faptul că inculpatul B. a fost trimis în judecată şi pentru săvârşirea infracţiunii de spălarea banilor în prezenta cauză, motiv pentru care aceasta nu a fost suspendată în cursul celor 60 de zile în interiorul cărora a fost declarată starea de urgenta, mărturie în acest sens fiind faptul că la data de 08.05.2020, anterior ridicării stării de urgenta (15.05.2020), au avut loc dezbaterile în apel în primul ciclu procesual.

S-a solicitat să se aibă în vedere, faptul că nu s-a suspendat cursul prescripţiei răspunderii penale pe durata stării de urgenta, termenul general de prescripţie împlinindu-se la data de 7 iunie 2020, anterior pronunţării deciziei în apel, respectiv la data de 28 iulie 2020.

Prin încheierea din 13 mai 2025, s-a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpaţii B. şi A. împotriva deciziei penale nr. 122/A din 31 ianuarie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2017. S-a trimis cauza în vederea judecării recursului în casaţie la Completul nr. 2, în compunere de 3 judecători şi s-a fixat termen de judecată, la data 24 iunie 2025, cu citarea recurenţilor-inculpaţi şi a persoanelor vătămate C. şi J.. S-a încunoştinţat apărătorul ales al recurenţilor-inculpaţi, iar în ipoteza în care nu confirmă prezenţa la termenul de judecată acordat, se emite adresă la Baroul Bucureşti pentru asigurarea asistenţei juridice obligatorii.

Procedând la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de lege, Înalta Curte a constatat că cererea de recurs în casaţie formulată inculpaţii B. şi A. a fost introdusă în termenul legal prevăzut de art. 435 din C. proc. pen. şi îndeplineşte condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 434 din C. proc. pen., hotărârea recurată nefăcând parte din categoria celor care nu pot fi atacate cu recurs în casaţie.

Din examinarea cererilor de recurs în casaţie a rezultat şi îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 436 alin. (1) şi (6) din C. proc. pen., precum şi a cerinţelor de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) din C. proc. pen., în cuprinsul acestora fiind menţionate numele şi prenumele inculpatului, hotărârea care se atacă, domiciliul, precum şi semnătura apărătorului ales, avocat S., fiind ataşată împuternicirea avocaţială.

S-a reţinut că în cauza de faţă, recurenţii inculpaţi B. şi A. au invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 8 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală şi în mod greşit, s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpat".

Având în vedere de motivele invocate, respectiv lipsa elementelor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii pentru care au fost trimişi în judecată (antamând, printre altele, chestiunea neprevederii în legea penală a faptelor care li se impută şi dezincriminarea unor fapte), din perspectiva condiţiilor formale, s-a constatat că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpaţii B. şi A. este admisibilă în principiu.

Examinând recursurile în casaţie formulate de recurenţii inculpaţi B. şi A., Înalta Curte apreciază ca fiind nefondate, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 din C. proc. pen., pe această cale instanţa examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate.

Se constată, astfel, că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi/sau apel intră în puterea lucrului judecat şi nu pot face obiectul cenzurii Înaltei Curţi învestită cu judecarea recursului în casaţie, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege şi invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situaţia factuală şi elementele care au circumstanţiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Astfel, calea de atac extraordinară a recursului în casaţie nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., având, aşadar, ca scop exclusiv sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală şi nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor şi a vinovăţiei persoanei condamnate/achitate.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

În esenţă, inculpaţii A. şi B. au invocat cazurile de recurs în casaţie prev de art. 438 pct. 7 şi pct. 8 din C. proc. pen., şi au solicitat să se constate că, în mod greşit, au fost condamnaţi, pentru infracţiunea de trafic de persoane, nefiind întrunite elementele de tipicitate întrucât nu au existat acte de inducere în eroare şi nici de constrângere, lipsa oricăror acte de exploatare, precum şi că în mod greşit nu s-a dispus încetarea procesului penal cu privire la inculpatul B. sub aspectul comiterii infracţiunii de trafic de persoane.

Conform art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., hotărârile definitive sunt supuse casării dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Prin sintagma "fapta nu este prevăzută de legea penală" legiuitorul a avut în vedere atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracţiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravenţională, materială sau disciplinară), cât şi situaţia în care lipsesc anumite elemente constitutive ale infracţiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăţia prevăzută de lege".

În aceste coordonate de principiu, evaluând prezenta cale de atac, Înalta Curte constată că aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., invocat de inculpaţii A. şi B. ce au susţinut că nu sunt întrunite elementele de tipicitate ale infracţiunii de trafic de persoane.

În sarcina inculpatului A. s-a reţinut că în perioada noiembrie 2013 - septembrie 2016, în baza aceleaşi rezoluţii infracţionale, a îndemnat, înlesnit şi tras foloase recrutând şi traficând pe persoana vătămată majoră C. în vederea practicării de bunăvoie a prostituţiei iar ulterior a acţionat asupra aceleaşi persoane vătămate majore prin constrângere fizică şi psihică, prin inducere în eroare şi profitând de imposibilitatea acesteia de a se apăra şi de a-şi exprima voinţa şi de starea de vădită vulnerabilitate, în scopul exploatării prin obligarea la practicarea prostituţiei, suma de bani obţinută de aceasta (aproximativ 110.000 euro) fiind însuşită în cea mai mare parte de A..

În sarcina inculpatului B. s-a reţinut că în perioada aprilie 2013- decembrie 2016, în baza aceleaşi rezoluţii infracţionale, a îndemnat, înlesnit şi tras foloase recrutând şi traficând pe persoana vătămată majoră J. în vederea practicării de bunăvoie a prostituţiei iar, ulterior, a acţionat asupra acesteia prin constrângere fizică şi psihică, prin inducere în eroare şi profitând de imposibilitatea acesteia de a se apăra şi de a-şi exprima voinţa şi de starea de vădită vulnerabilitate, în scopul exploatării prin obligarea la practicarea prostituţiei, suma de bani obţinută de aceasta în cuantum de aproximativ 430.000 euro fiind însuşită în cea mai mare parte de inculpat.

Potrivit art. 210 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 17 iulie 2009, în vigoare de la 01 februarie 2014, constituie infracţiunea de trafic de persoane recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unei persoane în scopul exploatării acesteia, săvârşită prin constrângere, răpire, inducere în eroare sau abuz de autoritate şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. Obiectul juridic este constituit, pe de o parte, din relaţiile sociale care se referă la libertatea persoanei, iar pe de altă parte, din relaţiile sociale care se referă la respectarea demnităţii, protejarea integrităţii corporale sau sănătăţii, împotriva faptelor de exploatare a acesteia şi de transformare a persoanei într-un mijloc de obţinere a unor beneficii materiale. Obiectul material al infracţiunii, poate fi reprezentat de corpul persoanei, în măsura în care se acţionează în mod nemijlocit asupra acestuia. Infracţiunea de trafic de persoane are ca obiect material corpul persoanei în situaţia în care părţile vătămate au fost recrutate în vederea practicării prostituţiei prin inducere în eroare, apoi cazate şi supuse unor violenţe.

În cauză, elementul material al laturii obiective a infracţiunii de trafic de persoane prev. de art. 210 alin. (1) lit. a) din C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., faptă săvârşită asupra persoanelor vătămate C. şi J., instanţa de control judiciar a reţinut că inculpaţii au efectuat acte de recrutare, în sensul arătat anterior, respectiv, după identificarea persoanelor, potenţiale victime, persoana tinere, necăsătorite, dar fără o experienţă de viaţă, au acţionat prin inducerea în eroare prin metoda "loverboy" pentru a le convinge să practice prostituţia în folosul lor, profitând de ataşamentul emoţional dezvoltat de acestea faţă de ei. Ambii inculpaţi ascundeau faţă de victime starea civilă, lăsând impresia fie că nu sunt căsătoriţi, fie că sunt căsătoriţi dar că nu au relaţii bune cu soţiile şi că sunt dispuşi să divorţeze în orice moment. Inculpaţii asigurau victimelor traficate transportul, cazarea în Italia, "strada" pe care să practice prostituţia, stradă care potrivit spuselor lor le aparţinea, cu promisiunea împărţirii în mod egal a veniturilor obţinute astfel şi cu promisiunea achiziţionării pe numele tinerelor a unor bunuri imobile. Ulterior, inculpaţii se foloseau de constrângere fizică şi psihică pentru a le determina pe victimele traficate să continue activitatea de prostituţie.

Aşadar, contrar susţinerii celor doi inculpaţi, fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de aceştia, iar situaţia de fapt şi vinovăţia celor doi în comiterea infracţiunii de trafic de persoane, faptă prevăzută de art. 210 alin. (1) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. 2014, privind pe persoana vătămată C., respectiv persoana vătămată J. au fost corect stabilite de prima instanţă şi instanţa de control judiciar, prin probele administrate în cauză, dându-se încadrarea juridică corespunzătoare faptei comise, în cauză fiind întrunite toate condiţiile ataşate elementului material.

Elementul material al infracţiunii de trafic de persoane se poate realiza în una din modalităţile sale, prin recrutare şi de cele mai multe ori, recrutarea se realizează prin inducerea în eroare a victimei. Pentru a putea fi reţinută infracţiunea de trafic de persoane, este necesar ca modalităţile elementului material să fie săvârşite prin folosirea anumitor mijloace, cum sunt: ameninţarea, violenţa sau alte forme de constrângere, răpirea, frauda ori înşelăciunea, abuzul de autoritate sau profitarea de imposibilitatea acelei persoane de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa, ori oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase pentru obţinerea consimţământului persoanei care are autoritate asupra altei persoane, în scopul exploatării acestei persoane. Aceste mijloace reprezintă condiţii ale elementului material. În lipsa lor nu se poate reţine săvârşirea infracţiunii analizate, fiind vorba despre îndeplinirea unor condiţii alternative, iar nu cumulative. Satisfacerea oricăreia dintre acestea este suficientă pentru întregirea elementului material.

Susţinerea inculpaţilor în sensul că nu au existat acte de inducere în eroare este neîntemeiată, întrucât inducerea în eroare a unei persoane, constă în prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a o recruta, transporta, transfera, caza sau primi, în vederea exploatării.

De asemenea, infracţiunea de trafic de persoane este o infracţiune de pericol, care se consumă în momentul realizării oricăreia dintre modalităţile elementului material, dacă fiecare dintre aceste acte au fost realizate în scopul exploatării unei persoane. În cazul acestei infracţiuni, rezultatul constă într-o stare contrară celei existente anterior, în care este afectată desfăşurarea normală a relaţiilor sociale legate de obiectul ocrotirii penale, care constă în apărarea libertăţii fizice, în principal, precum şi în apărarea libertăţii psihice, a vieţii, integrităţii fizice şi sănătăţii persoanei. Urmarea imediată constă, aşadar, în crearea unei stări de pericol, în ceea ce o priveşte pe victimă, pericolul fiind reprezentat de posibilitatea exploatării acesteia. Fiind vorba despre o infracţiune de pericol, în cazul infracţiunii privind traficul de persoane, nu este necesară cercetarea aspectului legat de producerea urmării imediate, pentru a se reţine consumarea acesteia.

Natura criticilor formulate de recurenţi ţin de fondul cauzei, de modalitatea în care instanţa de apel a reţinut, pe baza probelor din dosar, existenţa infracţiunii, sub aspectul laturii obiective şi subiective a acesteia.

Cu privire la lipsa concordanţei dintre situaţia de fapt reţinută şi tipicitatea obiectivă a infracţiunii de trafic de persoane, Înalta Curte reţine că scopul recursului în casaţie este verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, instanţa trebuie să plece în analiza tipicităţii obiective a infracţiunii de la situaţia de fapt reţinută de către instanţele de fond şi de apel, neputând să analizeze pertinenţa şi concludenta probelor administrate în cauză ori suficienţa acestora. Criticile recurenţilor referitoare la neîntrunirea elementelor laturii obiective în sensul că nu au existat acte de inducere în eroare, reprezintă în realitate chestiuni care vizează temeinicia hotărârii de condamnare, practic vizează probatoriul administrat cu consecinţa schimbării situaţiei de fapt reţinută de instanţa de apel.

Analiza pe care o poate face Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie este limitată exclusiv în drept. Aşadar, statuările în fapt ale instanţei care a pronunţat hotărârea definitivă, verificarea suportului probator al acestora, modalitatea de motivare a deciziei nu pot face obiectul cenzurii.

În cadrul acestui demers, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator şi să stabilească o situaţie de fapt diferită de cea menţionată în decizia penală, ci verifică, exclusiv, dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, astfel încât criticile recurentului inculpat, care reiau în fapt apărările formulate în faţa celorlalte instanţe, se impun a fi respinse ca nefondate.

Instanţa de casaţie este îndrituită a statua numai asupra aspectelor de legalitate a hotărârii definitive, în strictă concordanţă cu împrejurările factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanţa de apel, fără a putea reevalua ea însăşi, în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, temeinicia concluziilor definitive formulate cu privire la configuraţia faptică a acuzaţiilor

Concluzionând, Înalta Curte constată că există concordanţă deplină între fapta comisă de recurenţii inculpaţi A. şi B., astfel cum a reţinută de instanţa de apel şi modelul descris de legiuitor în norma de incriminare, fiind, aşadar, îndeplinite condiţiile de tipicitate ce caracterizează infracţiunea de trafic de persoane.

În ceea ce priveşte cazul de recurs în casaţie invocat de inculpaţi prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal", Înalta Curte reţine că acesta priveşte situaţiile în care, în raport cu actele şi lucrările dosarului, s-a reţinut în mod eronat incidenţa unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din C. proc. pen. (respectiv lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii), dispunându-se încetarea procesului penal.

Pentru a se constata incidenţa acestui motiv de nelegalitate, existenţa cauzei de încetare a procesului penal trebuie apreciată prin raportare la datele existente la momentul pronunţării hotărârii definitive atacate.

Este de menţionat că, din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., pentru a se constata acest motiv de nelegalitate, existenţa cauzei de încetare a procesului penal se apreciază prin raportare la datele existente la momentul pronunţării hotărârii definitive atacate.

Astfel, de pildă, în cazul prescripţiei răspunderii penale, analiza este strict limitată la verificarea împlinirii sau nu a termenului, pornind de la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului, în raport cu încadrarea juridică a faptei şi legea penală mai favorabilă, stabilite, cu caracter definitiv, de instanţa de apel, având însă în vedere eventuala incidenţă a unor cauze de suspendare sau întrerupere a cursului acestui termen.

În jurisprudenţa instanţei supreme, s-a apreciat că se circumscrie acestui caz de recurs în casaţie critica soluţiei de încetare a procesului penal întemeiată greşit pe intervenirea prescripţiei răspunderii penale atunci când aceasta a fost pronunţată fără a se ţine seama de cererea inculpatului de continuare a procesului penal formulată în temeiul art. 18 din C. proc. pen. (deciziile nr. 262/RC din 17 octombrie 2014, nr. 234/RC din 26 iunie 2018 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală) ori când au fost aplicate dispoziţiile art. 153 - art. 156 din C. pen., fără, însă, să fi fost incidente (deciziile nr. 251/RC din 20 iunie 2019, nr. 174/RC din 15 mai 2019, nr. 286/RC din 22 septembrie 2015 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).

Însă, prin Decizia nr. 50 din 18 februarie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 11 aprilie 2025, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că este neconstituţională soluţia legislativă din cuprinsul art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., care exclude inculpatul de la dreptul de a formula recurs în casaţie în ipoteza în care în mod greşit nu a fost dispusă încetarea procesului penal, situaţie care permite analizarea recursului în casaţie formulat în cauză.

Contrar celor susţinute de inculpaţi, Înalta Curte constată că termenul general al prescripţiei răspunderii penale nu era împlinit la data pronunţării deciziei în apel.

Astfel, în prealabil, Înalta Curte analizează, în condiţiile pronunţării Deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale a României şi a Deciziei nr. 67/2022 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, problema intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

La momentul adoptării şi intrării în vigoare a C. pen. al României, 01 februarie 2014, întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale era reglementată în art. 155 alin. (1), textul legal având următoarea formă:

"Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză".

Prin Decizia nr. 297/2018, Curtea Constituţională a României a constatat că:

"soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională".

Pe cale de consecinţă, ulterior pronunţării acestei decizii a instanţei de contencios constituţional, în condiţiile în care legiuitorul nu a intervenit activ în modificarea prevederilor legale constatate neconstituţionale conform considerentelor deciziei precitate, în fondul legislativ activ, art. 155 alin. (1) din C. pen. a avut următoarea formă: "Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe (...)".

Prin Decizia nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale a României a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate invocată şi s-a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma ulterioară deciziei nr. 297/2018, sunt neconstituţionale.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de contencios constituţional a reţinut următoarele:

"72. Aşa fiind, Curtea constată că ansamblul normativ în vigoare nu oferă toate elementele legislative necesare aplicării previzibile a normei sancţionate prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018.

Astfel, deşi Curtea Constituţională a făcut trimitere la vechea reglementare, evidenţiind reperele unui comportament constituţional pe care legiuitorul avea obligaţia să şi-l însuşească aplicând cele statuate de Curte, acest fapt nu poate fi interpretat ca o permisiune acordată de către instanţa de contencios constituţional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale.

73. În consecinţă, Curtea constată că, în condiţiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale."

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte reţine, în conformitate cu considerentele obligatorii ale Deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale, că în perioada cuprinsă între momentul publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018, respectiv la 25 iunie 2018, şi momentul publicării O.U.G. nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din C. pen., 30 mai 2022, în legislaţia naţională penală nu au fost prevăzute cazuri de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale, aplicabile în această materie fiind, exclusiv, dispoziţiile cuprinse în prevederile art. 153 - 154 din C. pen., termenele de prescripţie a răspunderii penale fiind cele menţionate în art. 154 alin. (1), fără ca acestea să fie susceptibile de a fi întrerupte.

În sensul celor de mai sus este Decizia nr. 67 din data de 25 octombrie 2022 a Înalte Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală prin care s-a statuat că "Având în vedere delimitarea efectelor prescripţiei răspunderii penale astfel cum rezultă din considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.092/2012 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013) într-un efect principal, reprezentat de înlăturarea răspunderii penale şi, respectiv, un efect derivat, de ordin procesual, constând în înlăturarea acţiunii penale, se reţine că, la rândul său, întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale are un efect de drept material, modificând regimul răspunderii penale prin prelungirea intervalului de timp în care statul îşi poate exercita dreptul de a trage la răspundere penală, şi un efect derivat, de ordin procesual, respectiv repunerea organelor judiciare într-un nou termen în care îşi pot exercita rolul activ, conferit de dispoziţiile art. 5 din C. proc. pen., de stabilire a adevărului, în cauzele penale, pe baza probelor administrate.

Cele două efecte nu se confundă şi nu sunt reglementate de aceleaşi categorii de norme legale.

În consecinţă, nu este posibilă extinderea regulilor referitoare la aplicarea în timp a legii procesuale care reglementează condiţiile de legalitate ale actului procedural care constituie cauza la efectul de drept material al întreruperii cursului prescripţiei. Mai concret, dacă s-ar admite că întreruperea prescripţiei este reglementată de norme procesuale întrucât cauza ei este un act de procedură, ar însemna să se confunde cauza în sine cu efectul principal constând în întreruperea cursului prescripţiei penale. Or, aşa cum s-a arătat, cauza prevăzută de art. 155 alin. (1) din C. pen. (îndeplinirea unui act de procedură) are ca efect de drept material întreruperea termenului de prescripţie, care produce consecinţa prelungirii termenului în care poate fi atrasă răspunderea penală.

Aşadar, nu pot fi extinse dispoziţiile procesuale care reglementează cauza (actul de procedură) la întreaga instituţie a întreruperii cursului prescripţiei, efectul acesteia fiind prevăzut în mod distinct de legea penală de drept material şi constând în prelungirea termenului în care poate fi atrasă răspunderea penală."

Prin Decizia nr. 16 din 16 septembrie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1229 din 06 decembrie 2024) s-a stabilit că:

"1. Actele de procedură emise anterior datei de 25 iunie 2018 (data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018) au efect întreruptiv al prescripţiei răspunderii penale, indiferent de valoarea prejudiciului, fără a fi necesară evaluarea în concret a unui risc sistemic de impunitate, în toate cauzele având ca obiect infracţiuni contra intereselor financiare ale Uniunii Europene şi infracţiuni de corupţie, numai dacă legea penală mai favorabilă stabilită în mod global potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014) este C. pen. sau legislaţia specială conţinând dispoziţii penale în forma în vigoare între 1 februarie 2014 şi 24 iunie 2018.

2. Actele de procedură pentru care există obligaţia legală de a fi comunicate suspectului sau inculpatului ulterior datei de 30 mai 2022 (data publicării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022) întrerup curgerea termenului de prescripţie a răspunderii penale numai cu privire la faptele comise începând cu data de 30 mai 2022 ori cu privire la faptele săvârşite anterior, numai dacă legea penală mai favorabilă stabilită în mod global potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014) este C. pen. sau legislaţia specială conţinând dispoziţii penale în forma în vigoare începând cu data de 30 mai 2022."

Prin urmare, Înalta Curte arată că în perioada 25.06.2018-30.05.2022, dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen., referitoare la întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, au încetat să mai aibă efecte juridice, dispoziţiile C. pen. în vigoare în perioada menţionată constituind legea penală mai favorabilă indiferent de natura infracţiunii deduse judecăţii.

Pe cale de consecinţă, termenele de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea săvârşită de inculpat se raportează numai la dispoziţiile art. 154 alin. (1) C. pen., deoarece, în lipsa unor dispoziţii legale referitoare la întreruperea cursului prescripţiei, nu se poate stabili că a început un nou termen de prescripţie, cu consecinţa socotirii ca fiind împlinit a termenului de prescripţie, în cazul depăşirii cu încă o dată a acestuia.

Înalta Curte constată că termenul de prescripţie se calculează potrivit dispoziţiilor art. 154 alin. (1) şi (2) C. pen., în raport de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile pentru care cei doi recurenţi inculpaţi au fost condamnaţi.

Termenul de 8 ani, de prescripţie generală a răspunderii penale pentru infracţiunea prevăzută de art. 210 alin. (1) lit a din C. pen., plecând ca dată de începere a curgerii a termenului din decembrie 2016 şi luând în considerare suspendările termenelor de prescripţie din perioada stării de urgenţă pe durata a 60 de zile, nu s-a împlinit la data pronunţării deciziei recurate, respectiv 31 ianuarie 2025 (termenul de prescripţie se împlinea în februarie 2025, conform art. 154 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) C. pen. rap. la art. 186 alin. (2) teza a II-a C. pen.).

Sub aspectul suspendării cauzei pe durata a 60 de zile, Înalta Curte reţine că în perioada 16 martie - 14 mai 2020, ca urmare a pandemiei de COVID-19, a fost declarată stare de urgenţă pe întreg teritoriul ţării prin Decretul Preşedintelui României nr. 195/2020 din 16.03.2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16.03.2020, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 3/2020 din 19.03.2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 224 din 19 martie 2020 şi Decretul Preşedintelui României nr. 240/2020 din 14.04.2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 311 din 14.04.2020 aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 4/2020 din 16.04.2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 320 la 16.04.2020.

Cu privire la aceste decrete, Înalta Curte constată că nu a intervenit suspendarea cursului prescripţiei penale, întrucât Decretul Preşedintelui României nu se încadrează în noţiunea de dispoziţie legală, ca fiind cauză de suspendare a prescripţiei răspunderii penale (art. 156 C. pen.), având în vedere calificarea dată Decretelor Preşedintelui de Curtea Constituţională prin decizia nr. 152 din 06.05.2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 387 din 13.05.2020, aceea de act administrativ cu caracter normativ, cu forţă juridică inferioară legii, care nu poate să deroge, să se substituie sau să adauge la lege.

De asemenea, Curtea Constituţională a mai arătat că, "90. Odată stabilită natura juridică a decretului şi poziţia sa în ierarhia actelor normative care consacră materia stării de urgenţă, apare evident faptul că atât măsurile care urmează a fi luate, cât şi restrângerea exerciţiului drepturilor şi libertăţilor fundamentale nu sunt reglementate de Preşedintele României, ci sunt prevăzute de legea a cărei executare cade în sarcina acestei autorităţi publice. Ca atare, transpunând normele legale, prin actul administrativ de aplicare a legii, Preşedintele nu face decât să identifice acele măsuri de primă urgenţă, prevăzute de lege, dar care sunt adaptate situaţiei concrete care a generat starea excepţională, precum şi acele drepturi şi libertăţi fundamentale al căror exerciţiu urmează a fi restrâns pe durata stării de urgenţă. Având în vedere forţa juridică inferioară legii, decretul Preşedintelui nu poate să deroge, să se substituie sau să adauge la lege, deci nu poate conţine norme de reglementare primară."

Cu privire la împrejurarea că aceste decrete au fost aprobate prin lege, Curtea Constituţională a reţinut:

"91. În continuare, pornind de la realitatea că decretul de instituire a stării de urgenţă este actul administrativ emis în exercitarea unei atribuţii constituţionale, deci având rang constituţional, Curtea constată că acesta este emis sub condiţia rezolutorie de a fi aprobat prin hotărâre a Parlamentului, neîndeplinirea condiţiei atrăgând revocarea de îndată a decretului şi încetarea aplicabilităţii măsurilor dispuse. În vederea obţinerii încuviinţării, Preşedintele are obligaţia de a formula solicitarea în termenul stipulat de Constituţie, cel mult 5 zile de la data luării măsurii. Parlamentul funcţionează pe toată durata stării de urgenţă, iar dacă nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de urgenţă."

În continuare, Curtea Constituţională a arătat că Parlamentul nu şi-a exercitat a rolul de a verifica aceste decrete, reţinând:

"105. Pe de altă parte, Curtea observă că, încuviinţând instituirea stării de urgenţă, Parlamentul României avea obligaţia de a verifica îndeplinirea condiţiilor constituţionale şi legale pe care decretul Preşedintelui trebuia să le respecte. Or, prin articolul unic al Hotărârii nr. 3 din 19 martie 2020 pentru încuviinţarea măsurii adoptate de Preşedintele României privind instituirea stării de urgenţă pe întreg teritoriul României, Parlamentul s-a limitat să încuviinţeze măsura, fără a-şi îndeplini obligaţia de a verifica respectarea exigenţelor pe care Constituţia şi legea le impun decretului Preşedintelui şi de a sancţiona exercitarea ultra vires a competenţelor legale.

106. Prin Hotărârea nr. 4 din 16 aprilie 2020 privind încuviinţarea prelungirii stării de urgenţă, Parlamentul a prevăzut expres la art. 2 modul în care poate fi restrâns exerciţiul drepturilor şi al libertăţilor fundamentale în starea de urgenţă, respectiv "numai prin acte normative cu putere de lege", restrângerea trebuie să fie determinată exclusiv de prevenirea şi combaterea epidemiei COVID-19, să fie temeinic motivată şi cu respectarea strictă a exigenţelor art. 53 alin. (2) din Constituţie. De asemenea art. 3 din hotărâre prevede că "modificările, abrogările sau completările actelor normative cu caracter legal, motivate de prevenirea şi combaterea pandemiei de COVID-19, se pot dispune numai prin acte normative cu caracter legal". Cu toate acestea, anexa nr. 1 la Decretul nr. 240/2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, intitulată Măsuri de primă urgenţă cu aplicabilitate directă, prin care s-au adoptat, de asemenea, derogări de la legislaţia în vigoare la momentul prelungirii stării de urgenţă, nu a fost supusă controlului parlamentar.".

Or, în condiţiile în care Curtea Constituţională a constatat că:

I. Măsurile de primă urgenţă cu aplicabilitate directă dispuse prin cele două decrete ale Preşedintelui (printre care şi suspendarea de plin drept a cauzelor civile fără a fi necesară efectuarea vreunui act de procedură în acest scop, întreruperea termenele de exercitare a căilor de atac, limitarea activităţii de urmărire penală şi cea a judecătorilor de drepturi şi libertăţi, suspendarea de drept a proceselor penale aflate în curs pe rolul instanţelor de judecată, inclusiv a celor aflate în procedură în camera preliminară), nu sunt prevăzute de art. 26 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 şi constituie, în mod expres [art. 32, art. 37, art. 41] sau implicit, derogări de la legislaţia în vigoare la momentul instituirii stării de urgenţă, dar Preşedintele a dispus, pe de o parte, suspendarea sau neaplicarea unor dispoziţii legale sau, pe de altă parte, modificarea şi completarea unor legi, dispoziţiile sale având impact asupra unor drepturi şi libertăţi fundamentale (dreptul la muncă, libertatea economică, accesul liber la justiţie etc.)."- paragraful 101, dar şi că:

II. Parlamentul s-a limitat să încuviinţeze măsura, fără a-şi îndeplini obligaţia de a verifica respectarea exigenţelor pe care Constituţia şi legea le impun decretului Preşedintelui şi de a sancţiona exercitarea ultra vires a competenţelor legale (paragraful 105), deşi Preşedintele şi-a exercitat atribuţia constituţională prin depăşirea cadrului legal (paragraful 104).

Astfel fiind, Înalta Curte constată că cele două decrete ale Preşedintelui nu se încadrează în noţiunea de dispoziţie legală drept cauză de suspendare a cursului termenului prescripţiei răspunderii penale.

Cu toate acestea, Înalta Curte reţine că, în cauza de faţă, în perioada stării de urgenţă (16 martie - 14 mai 2020) nu s-au efectuat acte de către prima instanţă de judecată, având în vedere restricţiile de circulaţie pe care starea pandemică le-a impus, situaţie în care cursul termenului de prescripţie a răspunderii penale a fost suspendat.

Suspendarea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale îşi găseşte motivarea în împrejurarea că organele judiciare nu au stat pasive, ci au fost împiedicate, potrivit legii ori unei stări de fapt, să acţioneze.

O categorie de cauze care determină suspendarea cursului prescripţiei, potrivit art. 156 alin. (1) din C. pen., priveşte împrejurări de neprevăzut, cum ar fi: cutremur, catastrofă, epidemie. În astfel de situaţii, din cauza izolării ori a faptului că primordiale sunt acţiunile de salvare, activitatea judiciară este îngreunată.

Existenţa vreuneia dintre cauzele de suspendare are ca efect oprirea cursului prescripţiei din ziua în care a apărut şi până în ziua în care a încetat acea cauză.

Se observă că procesul penal în faza de judecată în primă instanţă nu s-a putut desfăşura în intervalul 16 martie - 14 mai 2020, pe perioada stării de urgenţă, intervenind o împrejurare de neprevăzut şi de neînlăturat în sensul art. 156 alin. (1) din C. pen.

În concluzie, cursul prescripţiei a fost suspendat cel puţin în intervalul de 60 de zile în care activitatea organelor judiciare a fost limitată prin decretele Preşedintelui României, reluându-se ulterior, cu consecinţa prelungirii termenului de prescripţie generală cu 60 de zile.

Acest interval de timp nu este luat în considerare la calcularea termenului de prescripţie, urmând ca prescripţia să-şi reia cursul după încetarea cauzei de suspendare. Dacă au avut loc mai multe suspendări, în cursul aceluiaşi termen de prescripţie, durata fiecărei suspendări este scoasă din calcul, considerându-se câştigate prescripţiei toate intervalele de timp de dinaintea apariţiei cauzei de suspendare.

În aceste condiţii, termenul prescripţiei răspunderii penale pentru infracţiunea de trafic de persoane prev de art. 210 alin. (1) lit. a) din C. pen., nu era împlinit la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, respectiv data de data 31 ianuarie 2025 când a fost pronunţată decizia recurată, astfel că nu e incident în cauză cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 pct. 8 C. proc. pen., aşa cum a fost configurat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 50/2025.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că, prin criticile aduse hotărârii definitive, recurenţii inculpaţi A. şi B. nu au evidenţiat elemente de nelegalitate care să conducă la concluzia că faptele pentru care au fost condamnaţi nu sunt prevăzute de legea penală sau să se fi impus încetarea procesului penal pentru aceştia raportat la Decizia Curţii Constituţionale nr. 50/2025.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B. împotriva deciziei penale nr. 122/A din data de 31 ianuarie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2017.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurenţii-inculpaţi plata sumei de câte 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul-inculpat T., în sumă de 720 RON, va rămâne în sarcina statului şi se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie declarate de inculpaţii A. şi B. împotriva deciziei penale nr. 122/A din data de 31 ianuarie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2017.

Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 iulie 2025.