Defendant's challenge to indictment rejected; attempted murder trial to proceed despite alleged procedural flaws.

Şedinţa publică din data de 04 iunie 2025

Asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Prin încheierea nr. 3/CP din data de 12 februarie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2024, în temeiul art. 345 alin. (1) C. proc. pen., au fost respinse cererile şi excepţiile invocate de inculpatul A., ca nefondate.

În baza art. 346 alin. (2) C. proc. pen., s-a constatat legalitatea sesizării instanţei cu rechizitoriul nr. x din 11.11.2024 emis de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, privind pe inculpatul A., a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală, dispunându-se începerea judecăţii.

În adoptarea acestei soluţii, judecătorul de cameră preliminară a avut în vedere următoarele:

Prin rechizitoriul nr. x din 11.11.2024 emis de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor, prevăzută de art. 188 alin. (1) raportat la art. 32 alin. (1) C. pen.

În esenţă, s-a reţinut că în data de 17.09.2024, în jurul orei 24:00, în timp ce se afla într-o cameră a B. din municipiul Iaşi, împreună cu persoana vătămată C., pe fondul unui conflict spontan, inculpatul i-a aplicat acesteia mai multe lovituri cu palmele şi pumnii în zona feţei, a strâns-o cu mâinile de gât şi i-a introdus degetele în gură pentru a o împiedica pe aceasta să strige după ajutor, după care a lovit-o cu capul de pereţii camerei, iar apoi, profitând de faptul că victima se afla căzută cu faţa la podea, s-a urcat pe aceasta şi a lovit-o de mai multe ori cu faţa de podea, agresiunea încetând abia atunci când victima a reuşit să scape din mâinile agresorului.

Copia certificată a rechizitoriului a fost comunicată părţilor în condiţiile art. 344 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul, prin apărător, formulând cereri şi excepţii.

Examinând cererile şi excepţiile formulate în cauză, judecătorul de cameră preliminară de la prima instanţă a reţinut faptul că actul de sesizare a instanţei îndeplineşte condiţiile de formă şi fond cerute de lege.

Astfel, fapta a fost descrisă suficient, încât să se poată stabili obiectul judecăţii şi să se realizeze corespondenţa cu norma penală.

De asemenea, s-a avut în vedere faptul că au fost parcurse etapele obligatorii în urmărirea penală şi există concordanţă între actele propriu-zise şi dispoziţiile legale incidente.

Referitor la faptul că aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect s-a realizat cu o întârziere de 6 zile, judecătorul de cameră preliminară a apreciat că acest aspect nu conduce la încălcarea dreptului la apărare al inculpatului, în condiţiile în care de la data de 24.09.2024, când s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de A., până la data de 30.09.2024, când i s-a adus la cunoştinţă această calitate, nu au fost administrate probe, cu excepţia încheierii unui proces-verbal de vizionare fotografii şi a depunerii raportului de expertiză medico-legală.

Aducerea la cunoştinţă a acuzării şi a drepturilor după câteva zile de la începerea urmăririi penale, nu conduce la încălcarea dreptului la apărare al inculpatului, în condiţiile în care în intervalul 19-30.09.2024, organul de urmărire penală a acţionat în vederea strângerii probelor, pe baza cărora să aprecieze dacă se conturează sau nu vinovăţia persoanei vizate, inculpatul având posibilitatea reală de a combate probatoriul administrat în intervalul precizat fiind audiaţi doar un martor şi persoana vătămată.

S-a reţinut faptul că împrejurarea, conform căreia organele de urmărire penală nu au luat măsuri pentru conservarea locului comiterii infracţiunii sau că nu au identificat persoanele pe care inculpatul le-a văzut în înregistrări alături de martorul D., nu poate fi examinată în acest cadru procesual.

De asemenea, respingerea motivată de către procuror a probelor solicitate de inculpat nu echivalează cu nesocotirea dreptului la apărare, ci reprezintă aprecierea organului de urmărire penală asupra necesităţii şi relevanţei probelor.

În ceea ce priveşte actele efectuate de către organele de urmărire penală imediat după sesizare, în lipsa delegării procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, judecătorul a constatat că acestea sunt legale.

Astfel, s-a avut în vedere faptul că plângerea persoanei vătămate C. a fost formulată la data de 19.09.2024, aceasta fiind audiată în aceeaşi zi de către lucrătorii de poliţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 111 alin. (9) şi (10) C. proc. pen.. La aceeaşi dată, organele de poliţie au emis ordonanţa privind efectuarea unei expertizei de către I.M.L. Iaşi, pentru a se constatat dacă persoana vătămată C. prezintă semne de violenţă pe corp, ordonanţă ce a fost comunicată Institutului de Medicină Legală.

În procesul-verbal din 19.09.2024 au fost consemnate concluziile preliminare formulate de medicul legist, iar printr-un alt proces-verbal de la aceeaşi dată, agentul de poliţe care s-a deplasat la B. din Iaşi, a constatat imposibilitatea efectuării cercetării la faţa locului.

Totodată, organele de cercetare penală au solicitat Baroului Iaşi să comunice dacă numitul A. avea la data de 18.09.2024 calitatea de avocat definitiv, baroul răspunzând afirmativ.

În aceste condiţii, prin ordonanţa nr. 9571/261/P/2024 din 20.09.2024, Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei privind săvârşirea infracţiunii de lovire sau alte violenţe, în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei unităţi de parchet la data de 23.09.2024.

Faţă de aceste împrejurări, judecătorul de la prima instanţă a apreciat că toate actele efectuate de organele de cercetare penală anterior declinării la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi se circumscriu noţiunii de urgenţă (inclusiv audierea persoanei vătămate şi efectuarea expertizei) şi au fost îndeplinite înainte de notificarea oficială din partea Baroului Iaşi a calităţii de avocat a inculpatului A..

Ulterior, procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi a audiat la data de 24.09.2024 persoana vătămată şi a emis ordonanţa de delegare a lucrătorilor de poliţie pentru audierea martorului D. şi ridicarea imaginilor video din ziua de 17.09.2024, înregistrate de camerele de supraveghere ale B., precum şi pentru întocmirea proceselor-verbale de redare a imaginilor video.

Susţinerea inculpatului că procurorul trebuia să emită o ordonanţă prin care să dispună şi predarea de către hotel a înregistrărilor video a fost apreciată nefondată, în condiţiile în care, indiferent de termenii folosiţi, această activitate a fost încredinţată de către procuror organelor de poliţie.

Referitor la declaraţiile persoanei vătămate şi ale martorului, s-a avut în vedere că lipsa menţiunilor privind înregistrarea acestora nu atrage nelegalitatea probelor, potrivit art. 111 alin. (4) C. proc. pen.. Pe de altă parte, s-a reţinut că legea procesuală penală nu impune consemnarea locului unde a fost dată declaraţia.

În ceea ce priveşte procesul-verbal de vizionare fotografii din 25.09.2024, judecătorul a constatat că acesta a vizat fotografiile postate pe site-ul de presă www.x.ro care surprind persoana vătămată C. şi interiorul camerei în care a avut loc agresiunea din incinta B., criticile invocate de inculpat referitoare la provenienţa acestor fotografii ţinând de temeinicia probei, iar nu de legalitatea acesteia.

Pe de altă parte, s-a apreciat că procedura de cameră preliminară nu poate urmări dezvăluirea identităţii persoanelor care furnizează informaţii organelor de cercetare penală.

Referitor la conţinutul declaraţiilor persoanei vătămate şi ale martorului D. şi interpretarea oferită de procuror acestora, s-a considerat că acestea reprezintă apărări de fond.

În altă ordine de idei, declaraţia dată de inculpat în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi nu a fost indicată de procuror între probele care susţin acuzarea.

Cu privire la raportul de expertiză medico-legală, s-a apreciat că acesta cuprinde toate menţiunile prevăzute de art. 178 şi art. 189 alin. (4) C. proc. pen., fiind dispus şi efectuat cu respectarea tuturor dispoziţiilor legale, prin examinarea fizică a victimei în incinta Spitalului "Prof. Dr. Nicolae Oblu" Iaşi

Faţă de acestea, menţiunile procesului-verbal din 19.09.2024, în care s-au notat concluziile preliminare formulate de medicul legist, menţiuni ce par a contrazice aspectele consemnate în raportul de expertiză, nu au niciun impact asupra legalităţii administrării probelor, în condiţiile în care procesul-verbal sus-indicat reprezintă un formular tipizat, care a fost completat olograf de către lucrătorii de poliţie, cu denumirea infracţiunii pentru care se efectuau cercetări, numele victimei, al medicului legist şi cu cele constatate de medic în urma examinării victimei C., iar în acest formular, în partea tipărită, există menţiunea "ne-am deplasat la sediul Institutului de Medicină Legală Iaşi, unde în urma efectuării examinării, medicul legist ...", secţiune standard care nu a fost barată sau înlăturată de lucrătorii de poliţie.

II. Împotriva încheierii penale nr. 3/CP din data de 12 februarie 2025 pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2024 a formulat contestaţie în termen legal inculpatul A..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 13.03.2025, fiind repartizată aleatoriu completului C8 - 2Jud. A.

Prin motivele de contestaţia formulate în scris şi depuse la data de 04.04.2025, inculpatul A. a solicitat:

a) în principal, admiterea contestaţiei, desfiinţarea încheierii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, motivat de nelegala compunere a completului de judecată, în condiţiile incompatibilităţii judecătorului de cameră preliminară, aspect sancţionat cu nulitate absolută, potrivit art. 281 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Cu privire la acest aspect, în esenţă, inculpatul a arătat că, deşi o cerere de recuzare a fost respinsă, judecătorul de la prima instanţă s-a antepronunţat cu privire la fondul cauzei în momentul în care a soluţionat cererile inculpatului A. la 30.12.2024, respectiv 03.01.2025, aceasta în condiţiile în care în încheierile de şedinţă de la acele date, judecătorul de cameră preliminară a făcut aprecieri subiective şi părtinitoare, stabilind inclusiv vinovăţia inculpatului pe fondul cauzei.

Dezvoltând acest motiv de contestaţie, a susţinut faptul că potrivit rezoluţiei judecătorului de camera preliminară, termenul limită până la care se puteau formula cereri şi excepţii a fost acela de 27.12.2024. Cu toate acestea, deşi nu erau formulate cereri şi excepţii, în ziua de 23.12.2024 sau 24.12.2024, judecătorul de camera preliminară a stabilit un termen de judecată pentru data de 30.12.2024. În aceste condiţii, cererile şi excepţiile au fost depuse la 26.12.2024.

La termenul de judecată din data de 30.12.2024, inculpatul A. a depus o serie de completări privind cererile şi excepţiile, formulând şi o cerere de probe.

Ulterior, pentru ca apărătorul inculpatului să ia legătura cu acesta, respectiv să-i prezinte pe larg cererile şi excepţiile invocate şi pentru a-i acorda o asistenţă juridică efectivă, cauza a fost amânată pentru 03.01.2025, fiind stabilit, totodată, şi un termen de grefă la 31.12.2024, deşi s-au solicitat termene mai lungi.

Faţă de aceste aspecte, inculpatul a apreciat că celeritatea manifestată de judecător a fost una nejustificată, fapt ce a creat aparenţa unei imparţialităţi.

La termenul de judecată din 03.01.2025, pe lângă persoanele interesate în cauză, în sala de judecată s-a aflat şi o persoană de sex feminin, fără calitate în dosar, însă aceasta nu a fost identificată sau legitimată şi nici nu a răspuns la apelul părţilor.

După apelul părţilor, la interpelarea judecătorului, aceasta a predat spre a fi ataşate la dosar, mai multe înscrisuri, însă fără ca această chestiune să fie pusă în discuţie.

Deşi s-a solicitat identificarea persoanei de sex feminin, stabilirea calităţii în cauză, discutarea tezei probatorii şi admisibilitatea probei cu înscrisuri, judecătorul de cameră preliminară a respins solicitările apărării, acordând cuvântul asupra fondului cauzei, situaţie în care s-a formulat cerere de recuzare, întemeiată pe dispoziţiile art. 64 alin. (1) lit. f) raportat la art. 67 alin. (4) teza a II-a C. proc. pen., ulterior, respinsă, ca neîntemeiată.

Astfel, a solicitat instanţei de control judiciar să se constate că în mod netemeinic s-a respins cererea de recuzare, considerentele încheierilor din 30.12.2024 şi 03.01.2025 circumscriindu-se unor motive obiective care justificau suspiciunea rezonabilă că imparţialitatea judecătorului de cameră preliminară este afectată.

b) O altă critică de nelegalitate invocată de inculpat a vizat lipsa de motivare a hotărârii atacate, în condiţiile în care aceasta, deşi însumează 22 de pagini, doar 6 dintre ele reprezintă motivarea hotărârii, hotărâre care nu conţine în concret o analiză a cererilor şi excepţiilor invocate, precum şi a apărărilor formulate.

S-a apreciat că prin modalitatea în care s-a desfăşurat faza camerei preliminare în faţa Curţii de Apel Iaşi, au fost încălcate principiile fundamentale ale procesului penal, respectiv dreptul la apărare şi la motivarea hotărârilor, iar în ansamblu, dreptul la un proces echitabil.

Faţă de acest motiv, s-a solicitat admiterea contestaţiei, desfiinţarea încheierii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

c) În subsidiar, s-a solicitat reexaminarea următoarelor cereri şi excepţii:

c.1) excepţia neloialităţii activităţii de urmărire penală, toate mijloacele de probă fiind administrate în faza in rem a urmăririi penale, în lipsa avocatului, în condiţiile în care exista un suspect în cauză; în acest caz a apreciat că intervine sancţiunea excluderii probelor obţinute în perioada 18-30.09.2024;

c.2) constatarea încălcării dreptului la un proces echitabil prin refuzul nejustificat al organelor de urmărire penală de a dispune administrarea/readministrarea unor mijloace de probă propuse de către inculpat; astfel, inculpatul nu a avut posibilitatea să se opună utilizării unor probe şi nici posibilitatea de a examina cea mai mare parte a martorilor, fiind plasat într-un evident dezavantaj;

c.3) excepţia neregularităţii actului de sesizare prin insuficienta descriere a faptei, sub sancţiunea refacerii acestuia în conformitate cu dispoziţiile legale; de asemenea, s-a invocat faptul că situaţia de fapt nu este în concordanţă cu acuzaţia adusă la cunoştinţă cu ocazia dobândirii calităţii de suspect şi inculpat, fapt pentru care inculpatul nu poate identifica care este fapta pentru care a fost trimis în judecată; în aceeaşi ordine de idei, s-a arătat că nu a fost indicat niciunul dintre elementele esenţiale din conţinutul constitutiv al infracţiunii de tentativă de omor, respectiv data şi locul comiterii presupusei infracţiuni, elementul material şi urmarea imediată; o altă critică a vizat faptul că procurorul nu a examinat efectiv probatoriul administrat în cauză şi nu a prezentat care sunt probele care au fundamentat concluziile asumate.

c.4) excepţia nelegalităţii activităţii de urmărire penală şi a probelor administrate, fiind efectuate acte de urmărire penală şi administrate mijloace de proba de către un organ de cercetare penală necompetent, cu referire la cele efectuate de către organele de cercetare penală, în lipsa delegării din partea unui procuror competent, în condiţiile în care se cunoştea faptul că inculpatul avea calitatea de avocat;

c.5) nulitatea unor activităţi de urmărire penală (audierile de persoană vătămată şi a martorilor), deoarece s-au desfăşurat cu încălcarea principiului loialităţii şi legalităţii administrării probelor, în condiţiile în care nu s-au consemnat locul audierii, dacă declaraţiile au fost sau nu înregistrate, precum şi motivul neînregistrării acestora; în aceeaşi ordine de idei, s-a invocat faptul că numitului A. nu i s-a adus la cunoştinţă de îndată calitatea de suspect, ci la 6 zile după efectuarea în continuare a urmăririi penale;

c.6) existenţa unor nelămuriri cu privire la întocmirea procesului-verbal de constatare a concluziilor preliminare, respectiv cu privire la data examinării fizice a persoanei vătămate, locul şi prezenţa acesteia la sediul I.M.L.;

c.7) nulitatea activităţii de vizionare din data de 25.09.2024, respectiv nulitatea procesului-verbal de vizionare fotografii întocmit la data de 25.09.2024, ce au avut drept rezultat obţinerea în mod nelegal a unor mijloace de probă constând în fotografii şi planşe foto; în acest sens, s-a arătat că aspectele surprinse la faţa locului nu au fost fixate de ofiţeri criminalişti, constatându-se imposibilitatea efectuării cercetării la faţa locului, ci de o sursă necunoscută;

c.8) nulitatea ordonanţei din data de 24.09.2024 întocmită de organul de cercetare penală E., a activităţii de predare a înregistrărilor video de către B., precum şi a activităţilor subsecvente, în condiţiile în care nu există o ordonanţă de delegare prealabilă emisă de procurorul de caz;

c.9) existenţa unor incertitudini cu privire la suportul optic obţinut de la reprezentantul B., în condiţiile în care acesta nu este individualizat.

Astfel, a solicitat admiterea cererilor şi excepţiilor şi restituirea cauzei la parchet în vederea completării materialului de urmărire penală

III. Examinând legalitatea şi temeinicia încheierii contestate, prin prisma motivelor invocate, în limitele prevăzute de dispoziţiile art. 347 alin. (1) şi (4), Înalta Curte apreciază contestaţia nefondată, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

În limitele prevăzute de acest cadru procesual, examenul judecătorului de cameră preliminară este limitat, prin voinţa legiuitorului, la chestiuni eminamente de drept, circumscrise exigenţelor de formă şi conţinut ale actelor procedurale, de concordanţă a acestora din urmă cu actele procesuale pe care le încorporează ori cu dispoziţiile legale pertinente în faza de urmărire penală.

În egală măsură, un atare examen implică o evaluare a probelor din aceeaşi unică perspectivă a legalităţii (sau, după caz, a loialităţii), judecătorul analizând doar legalitatea, iar nu oportunitatea actului prin care s-a dispus/respins administrarea unei probe de către organul de urmărire penală.

Judecătorul de cameră preliminară nu verifică dacă acuzaţia cu privire la faptele respective este reală şi nici dacă sunt probe suficiente pentru a conduce la stabilirea vinovăţiei. De asemenea, acesta nu evaluează pertinenţa, utilitatea sau concludenţa probelor, această chestiune fiind în sarcina instanţei la momentul cercetării judecătoreşti.

Analizând criticile invocate de inculpat prin raportare la aceste consideraţiuni de natură teoretică, Înalta Curte - Completul de 2 judecători de cameră preliminară constată că aspectele invocate de inculpatul A. sunt neîntemeiate, actul de sesizare fiind apt să învestească în mod legal instanţa de judecată, asigurând posibilitatea efectuării unei apărări concrete şi efective, fiind stabilit obiectul şi limitele judecăţii, astfel cum prevăd normele procesuale penale.

În ceea ce priveşte motivele contestaţiei formulate de inculpat, punctual, reţine următoarele:

a) Este nefondat motivul de contestaţie vizând nelegala compunere a completului de judecată raportat la presupusa incompatibilitate a judecătorului de cameră preliminară.

În acest sens, Completul de 2 judecători de cameră preliminară constată faptul că motivele invocate de inculpat în ceea ce priveşte eventuala incompatibilitate a judecătorului de cameră preliminară au format obiectul unui cereri de recuzare, aceasta fiind examinată şi respinsă, ca neîntemeiată, de către un alt complet de judecată.

Astfel, motivele invocate au fost analizate, constatându-se, fără cale de atac, potrivit art. 68 alin. (7) C. proc. pen., că judecătorul de cameră preliminară nu se află în situaţia de incompatibilitate invocată.

Prin urmare, o nouă reexaminare în această fază procesuală apare ca fiind inadmisibilă.

Este adevărat, astfel cum susţine apărarea, că, potrivit celor statuate prin Decizia nr. 462/2020 a Curţii Constituţionale, împotriva hotărârii ce urmează a se pronunţa după judecarea cauzei penale, părţile au deschise căile de atac prevăzute de lege, respectiv declararea apelului, în condiţiile prevăzute de art. 408-425 din C. proc. pen., ipoteză în care instanţa de apel este obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept (art. 417 alin. (2) din C. proc. pen.), astfel încât, apelul fiind devolutiv sub toate aspectele, existenţa cazului de incompatibilitate a judecătorului din fond poate fi supusă controlului instanţei de apel.

Însă, această statuare a instanţei de control constituţional nu poate fi extinsă şi asupra procedurii de cameră preliminară. Aceasta, deoarece caracterul devolutiv al apelului declanşează o nouă judecată asupra fondului cauzei, permiţând instanţei de apel să reexamineze toate aspectele de fapt şi de drept dezbătute la prima instanţă.

Or, în cauza de faţă, controlul Completului de 2 judecători de cameră preliminară se raportează exclusiv la obiectul procedurii de cameră preliminară, astfel cum acesta este reglementat în art. 342 C. proc. pen., respectiv asupra verificării, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificării legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

Critica referitoare la încălcarea dreptului la un proces echitabil prin celeritatea excesivă cu care a fost soluţionată cauza, este nefondată, având în vedere că termenele stabilite de judecător în cauză au respectat exigenţele impuse de dispoziţiile art. 343, art. 344 alin. (2) şi art. 355 C. proc. pen.

Astfel, art. 343 prevede durata procedurii în cameră preliminară, reglementând un termen de recomandare de cel mult 60 de zile de la data înregistrării cauzei la instanţă, ceea ce nu determină vreo sancţiune procesuală, însă atenţionează asupra caracterului urgent al procedurii.

Prezentul dosar a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Iaşi la data de 11.11.2024, instanţa fiind sesizată prin rechizitoriu, cu inculpatul aflat în stare de arest preventiv, iar cauza a fost soluţionată la data de 12.02.2025, deci după împlinirea celor 60 de zile.

Prin urmare, nu se poate aprecia că termenul de soluţionare a fost unul manifestat printr-o celeritate excesivă care să nu-i permită inculpatului să-şi exercite dreptul la apărare.

Pe de altă parte, a fost respectat şi termenul impus de art. 344 alin. (2) C. proc. pen., respectiv termenul în care inculpatul poate formula cereri şi excepţii şi care nu poate fi mai scurt de 20 de zile. Or, în cauză, judecătorul de cameră preliminară a stabilit un termen de 30 de zile în care puteau fi formulate cereri şi excepţii, mult mai mare decât termenul limită de 20 de zile.

Faptul că a judecătorul de cameră preliminară a acordat termene scurte în cauză a fost justificat pe de o parte, de caracterul de neîntârziat al procedurii, iar pe de altă parte, de faptul că inculpatul se afla arestat în cauză, situaţie ce impunea judecarea acestuia în procedură de urgenţă.

Cât priveşte faptul că judecătorul de la prima instanţă a stabilit termenul pentru dezbaterea cererilor şi excepţiilor anterior împlinirii celor 30 de zile în care inculpatul putea formula cereri şi excepţii nu este de natură a conduce la concluzia încălcării dreptului acestuia la un proces echitabil. Aceasta, deoarece a fost respectat termenul de 30 de zile în care inculpatul avea dreptul să formuleze cereri şi excepţii. Astfel, inculpatul a primit copia rechizitoriului la data de 13.11.2024, iar termenul de dezbateri a fost stabilit la 30.12.2024, deci la aproximativ 45 de zile de la comunicarea actului de sesizare, timp suficient în care inculpatul avea posibilitatea de a-şi pregăti şi formula apărarea, respectiv de a depune cereri şi excepţii.

Referitor la nerespectarea dispoziţiilor privind desfăşurarea procesului în cameră de consiliu, în condiţiile prezenţei unei persoane străine de cauză la şedinţa de judecată din 03.01.2025, Înalta Curte - Completul de 2 judecători de cameră preliminară, constată că această încălcare a dispoziţiilor art. 345 alin. (1) C. proc. pen. nu este de natură să conducă la nulitatea procedurii de cameră preliminară sau la trimiterea cauzei spre rejudecare.

Astfel, potrivit art. 281 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., doar încălcarea dispoziţiilor privind publicitatea şedinţei de judecată determină întotdeauna nulitatea absolută, nu şi când se încalcă caracterul nepublic al şedinţei de judecată.

O astfel de încălcare poate determina constatarea nulităţii, însă doar în cazul în care s-ar fi produs o vătămare a drepturilor inculpatului, care nu ar fi putut fi înlăturată decât prin desfiinţarea actului, respectiv a încheierii contestate.

Or, inculpatul nu a invocat vreo vătămare prin prezenţa mamei persoanei vătămate la şedinţa de judecată din data de 03.01.2025.

De asemenea, depunerea unor înscrisuri de către mama părţii civile nu este de natură a conduce la sancţiunea nulităţii, respectiv la trimiterea cauzei spre rejudecare, în condiţiile în care inculpatul nu a suferit vreo vătămare, având posibilitatea de a studia acele înscrisuri şi de a-şi formula apărări în funcţie de acestea.

b) Este nefondată şi critica vizând lipsa motivării hotărârii atacate.

Procedând la analiza acestui motiv de contestaţie, Înalta Curte porneşte de la premisa că obligaţia de motivare a hotărârii reprezintă unul dintre aspectele esenţiale ale dreptului la un proces echitabil, constând în dreptul oricărei părţi în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanţei observaţiile, argumentele şi mijloacele sale de probă, corelativ cu obligaţia instanţei ca aceste observaţii şi argumente să fie examinate în mod efectiv.

Cu alte cuvinte, îi revine instanţei obligaţia de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi cererilor de probă ale părţilor sub rezerva aprecierii pertinenţei acestora (Cauza Albina c. României, Cauza Van de Hurk c. Ţărilor de Jos).

Chiar în aceste condiţii, dacă art. 6 paragraful 1 din Convenţie obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, el nu poate fi înţeles în sensul că impune un răspuns amănunţit pentru fiecare argument (Cauza Van de Hurk c. Ţărilor de Jos).

În aceste coordonate, nu poate fi primită critica inculpatului, care pe de o parte, a invocat faptul că hotărârea atacată, deşi însumează 22 de pagini, nu conţine în concret o analiză a cererilor şi excepţiilor invocate, precum şi a apărărilor formulate, iar pe de altă parte, că doar 6 dintre aceste pagini constituie în concret motivarea hotărârii.

Examinând considerentele hotărârii atacate, Înalta Curte - Completul de 2 judecători de cameră preliminară, constată că judecătorul de cameră preliminară de la prima instanţă a răspuns punctual cererilor şi excepţiilor invocate.

Faptul că nu au fost dezvoltate doctrinar sau jurisprudenţial criticile invocate de inculpat nu echivalează cu nemotivarea hotărârii, în condiţiile în care au fost indicate cu suficientă precizie şi claritate motivele care au fundamentat soluţia pronunţată. Acest fapt permite pe de o parte, inculpatului să înţeleagă raţionamentul logico-judiciar care a stat la baza hotărârii primei instanţe, iar pe de altă parte, realizarea de către instanţa superioară a controlului judiciar, odată cu învestirea acesteia cu soluţionarea căii de atac declarate împotriva hotărârii.

În altă ordine de idei, calitatea unei hotărâri judecătoreşti nu este conferită de întinderea sau dimensiunea acesteia, o motivare expusă pe foarte multe pagini neechivalând de plano cu o motivare corespunzătoare din punct de vedere al normelor procesuale.

Prin urmare, faptul că din 20 de pagini, doar 6 dintre acestea reprezintă răspunsul judecătorului de cameră preliminară la criticile invocate, nu constituie un criteriu obiectiv de apreciere asupra obligaţiei de motivare şi, în consecinţă, a respectării dreptului la un proces echitabil.

c) Pe fond, cererile şi excepţiile invocate de inculpat sunt neîntemeiate.

c.1) Nu poate fi primită critica inculpatului referitoare la neloialitatea administrării probelor, motivat de faptul că acestea ar fi fost administrate în faza in rem a urmăririi penale, în condiţiile existenţei unui suspect, în persoana inculpatului.

Pentru a examina această critică, Înalta Curte - Completul de 2 judecători de cameră preliminară, apreciază că trebuie avut în vedere contextul săvârşirii faptei, natura acesteia, circumstanţele în care s-a produs, modul în care a fost sesizată, precum şi activităţile ce se impuneau a fi desfăşurate într-o astfel de situaţie de către organele de urmărire penală.

Sub acest aspect, trebuie avut în vedere, astfel cum rezultă din actele de urmărire penală, că prezentul dosar a fost format urmare a sesizării victimei C. cu privire la faptul că în noaptea de 17/18.09.2024 a fost lovită cu pumnii în zona feţei şi a corpului de către un amic de-ai ei, respectiv de A., acţiuni ce i-au provocat răni şi suferinţe.

Sesizarea a fost consemnată în procesul-verbal din 18.09.2024, întocmit de Poliţia Municipiului Iaşi, secţia 3 Poliţie Urban . În acelaşi proces-verbal s-a consemnat şi faptul că victima se află în imposibilitate de a formula plângere prealabilă cu privire la fapta săvârşită.

Ulterior, la 19.09.2025, organele de poliţie au fost sesizate de persoana vătămată prin plângere.

Pornind de la acest context factual, coroborând dispoziţiilor art. 7 şi 8 C. proc. pen., Înalta Curte - Completul de 2 judecători de cameră preliminară, constată că organele de urmărire penală erau obligate, la momentul sesizării cu privire la săvârşirea acestei fapte, să efectueze urmărirea penală, astfel încât să fie constatate la timp şi în mod complet faptele care constituie infracţiuni, iar persoana care a săvârşit aceste infracţiuni să fie pedepsită în condiţiile legii.

În aceste circumstanţe, organele de urmărire penală aveau obligaţia să cerceteze fapta săvârşită cu violenţă, eventual dacă a fost de natură să pună în primejdie viaţa victimei, procedând, conform art. 305 alin. (1) C. proc. pen., la începerea urmăririi penale cu privire la fapta săvârşită (in rem).

De asemenea, era imperios necesar, potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. pen., ca organele de urmărire penală să efectueze actele de cercetare care nu sufereau amânare, chiar dacă priveau o cauză care nu era de competenţa acestora.

Practic, în astfel de cazuri, autorităţile erau obligate să ia măsurile, apreciate drept rezonabile şi accesibile, pentru a fi colectate dovezile (declaraţiile martorilor oculari, ridicarea unor probe, concluziile tehnice şi ştiinţifice, expertize medico-legale) care să permită descrierea exactă a leziunilor suportate şi stabilirea încadrării juridice a faptei.

Pe de altă parte, pentru a se dispune efectuarea în continuare a urmăririi penale (in personam), ar fi fost necesar să există probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală şi să nu existe vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) C. proc. pen.

Astfel, faţă de prevederile anterior menţionate şi raportat la fapta sesizată, Înalta Curte - Completul de 2 judecători de cameră preliminară, în acord cu judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de fond, reţine că organele de urmărire penală erau obligate să dispună începerea urmăririi penale cu privire la fapta săvârşită şi, în funcţie de aprecierile preliminare, să stabilească măsurile ce urmau a fi dispuse şi dacă acestea reclamau urgenţă.

În cauză, urmărirea penală a fost începută la data de 19.09.2024 sub aspectul săvârşirii infracţiunii de loviri sau alte violenţe, prevăzută de art. 193 alin. (1) C. pen., apreciindu-se că plângerea formulată de persoana vătămată C., ca act de sesizare, îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege.

Contrar celor susţinute de către inculpat, în cauză nu se putea dispune direct efectuarea în continuare a urmăririi penale, doar pe baza sesizării persoanei vătămate, chiar dacă în aceasta era indicat un posibil făptuitor, în persoana numitului A., întrucât nu era îndeplinită condiţia probei, prevăzută de art. 305 alin. (3) C. proc. pen., măsura putând fi ulterior considerată abuzivă.

Prin urmare, în lipsa unor probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că numitul A. ar fi săvârşit infracţiunea pentru care s-a dispus începerea urmăririi penale, nu se putea atribui calitatea de suspect persoanei indicate ca fiind autorul infracţiunii, probele administrate în faza de urmărire penală având în vedere conturarea sau nu a indiciilor rezonabile la care face referire art. 305 alin. (3) C. proc. pen. şi nu tragerea la răspundere penală a numitului A.. În aceste circumstanţe, nu poate fi imputat procurorului alegerea momentului dispunerii efectuării în continuare a urmăririi penale.

În altă ordine de idei, Înalta Curte - Completul de 2 judecători de cameră preliminară, reţine faptul că după momentul începerii urmăririi penale şi până la momentul dobândirii calităţii de suspect, au fost audiaţi persoana vătămată şi martorul D. (de altfel, singurul martor), a fost efectuată o expertiză medico-legală, au fost ridicate şi vizionate imaginile surprinse de camerele de luat vedere ale B., respectiv cele publicate de site-ul www.x.ro.

Ulterior, dobândirii calităţii de suspect, în cauză au fost administrate şi alte mijloace de probă, respectiv au fost înaintate transcriptele convorbirilor telefonice înregistrate prin SNUAU 112, în care martorul D. reclama săvârşirea unor acte de violenţă săvârşite în incinta B..

De asemenea, a fost audiat numitul A. în calitate de suspect şi inculpat şi au fost ataşate, ca probă în favoarea inculpatului, extrasele convorbirilor purtate ulterior de inculpat cu persoana vătămată prin intermediul aplicaţiei F..

Totodată, au fost soluţionate şi cererile de probe formulate de inculpat.

Prin urmare, având în vedere că în cauză au fost administrate probe atât după începerea urmăririi penale in rem, cât şi după data la care inculpatului i s-a adus la cunoştinţă formularea unei acuzaţii împotriva sa, nu se poate susţine că toate probele au fost administrate în faza in rem de urmărire penală, iar pe de altă parte, se poate observa că probele administrate anterior dobândirii calităţii de suspect au fost probe care reclamau urgenţă, fiind necesare pentru stabilirea împrejurărilor comiterii faptei şi încadrarea juridică a acesteia.

Referitor la posibilitatea avocatului ales al inculpatului de a participa la efectuarea acestor acte, instanţa de control judiciar constată că singura probă la care inculpatul, prin apărător, s-ar fi putut opune este reprezentată de declaraţia martorului D., administrarea celorlalte probe, respectiv audierea victimei şi examinarea acesteia constituind, potrivit normelor legale, obligaţii pozitive imediate ale organului de urmărire penală.

Cu toate acestea, lipsa acestei depoziţii a martorului D. ar fi făcut improbabilă/incertă îndeplinirea condiţiei probei din cuprinsul art. 305 alin. (3) C. proc. pen.

Prin urmare, instanţa de control judiciar constată că elementele invocate de apărare nu pot fi apreciate drept suficiente pentru a considera în ansamblu că dreptul la un proces echitabil al inculpatului a fost viciat.

c.2) Este nefondată critica privind încălcarea dreptului la un proces echitabil prin refuzul nejustificat al organelor de urmărire penală de a dispune administrarea/readministrarea unor mijloace de probă propuse de către inculpat.

În acest sens, Înalta Curte - Completul de 2 judecători de cameră preliminară, apreciază că excede obiectului cauzei o analiză în această procedură a temeiniciei soluţiei procurorului cu privire la o cerere de probatorii a inculpatului, procurorul având deplină libertate să aprecieze asupra pertinenţei, concludenţei şi utilităţii probelor.

Astfel, inculpatul s-a limitat să invoce încălcarea dreptului la apărare prin respingerea probelor de către procurorul de caz (soluţii confirmate de procurorul ierarhic superior), fără a preciza în concret în ce a constat conduita neloială a procurorului sau dispoziţiile legale presupus a fi încălcate de către acesta.

În altă ordine de idei, respingerea unei cereri de probe poate fi sancţionată numai atunci când sunt incidente dispoziţiile art. 5 alin. (2) teza finală C. proc. pen. care prevăd că respingerea sau neconsemnarea cu rea-credinţă a probelor propuse în favoarea suspectului ori inculpatului se sancţionează conform dispoziţiilor C. proc. pen., însă aceste dispoziţii nu sunt aplicabile în cauză, buna-credinţă a procurorului fiind prezumată până la proba contrară.

Pe de altă parte, inculpatul nu a prezentat şi nici nu a adus argumente care să releve un comportament părtinitor al procurorului sau existenţa unei intenţii frauduloase a acestuia.

Prin urmare, susţinerile sale nu au acoperire legală, fiind simple speculaţii, fără suport probator în realitatea obiectivă, iar simpla enunţare a unor pretinse nelegalităţi sau a unor potenţiale vătămări nu poate atrage nulitatea relativă a ordonanţelor de probă invocate.

Simpla formulare a unor cereri de probe nu înseamnă neapărat şi admiterea acestora, iar soluţia de respingere nu conduce de plano la nulitatea actului, procurorul motivând de fiecare dată soluţia de respingere a cererilor de probe.

Este adevărat, astfel cum susţine inculpatul, că procurorul este obligat să administreze probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea inculpatului pentru a fi respectat principiul egalităţii de arme, respectiv cel al loialităţii, însă această obligaţie nu trebuie înţeleasă ca abolind posibilitatea procurorului de a examina utilitatea, concludenţa sau relevanţa probelor, acesta fiind singurul în măsură să evalueze consistenţa probelor necesare pentru efectuarea în continuare a urmăririi penale, punerea în mişcare a acţiunii penale sau trimiterii în judecată.

În concluzie, simpla respingere a probelor solicitate, nu conduce la concluzia încălcării dreptului la un proces echitabil al inculpatului şi plasarea acestuia într-o situaţie dezavantajoasă.

c.3) Este nefondată excepţia neregularităţii actului de sesizare prin insuficienta descriere a faptei.

Pentru a satisface exigenţele dispoziţiilor art. 328 alin. (1) din C. proc. pen., descrierea faptelor din actul de sesizare trebuie să fie făcută de o manieră rezonabilă, să fie clară, inteligibilă, să facă referire la toate împrejurările de timp şi de loc, cu prezentarea tuturor elementelor ce prezintă relevanţă penală sub aspectul conţinutului unei infracţiuni.

Importanţa acestei descrieri rezultă din dispoziţiile art. 371 din C. proc. pen., care fixează obiectul judecăţii la faptele şi persoanele arătate în actul de sesizare. Totodată, descrierea faptei este şi o condiţie a asigurării posibilităţii de exercitare a unei apărări efective de către inculpat, statuată la nivel de principiu de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, caracterul echitabil al procedurii depinzând de o informare precisă şi completă asupra acuzaţiilor formulate împotriva unei persoane, respectiv asupra faptelor materiale imputate, precum şi asupra încadrării juridice.

Astfel, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că art. 6 parag. 3 lit. a) CEDO recunoaşte acuzatului dreptul de a fi informat în mod amănunţit asupra naturii şi acuzaţiei aduse împotriva sa. Garanţia prevăzută de art. 6 parag. 3 lit. a) din convenţie are ca scop asigurarea posibilităţii persoanei împotriva căreia se formulează o acuzaţie în materie penală de a-şi pregăti o apărare efectivă şi eficientă (Cauza Pelissier şi Sassi c. Franţei). De asemenea, s-a mai reţinut că parag. 3 lit. a) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului recunoaşte acuzatului dreptul de a fi informat, în mod detaliat, nu numai cu privire la cauza acuzării, adică faptele materiale de care este acuzat şi pe care este fondată acuzaţia, dar şi cu privire la natura acuzării, adică încadrarea juridică a faptelor (Cauza Dallos c. Ungariei).

În acest sens este şi jurisprudenţa instanţei supreme care, prin încheierea din data de 25.03.2015, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară, a reţinut că acuzaţiile trebuie să fie formulate într-o manieră suficient de clară, încât să dea posibilitatea persoanei inculpate să înţeleagă, chiar beneficiind de sprijinul unor specialişti ai dreptului (avocaţi, consilieri juridici) ce anume i se reproşează de către autorităţi şi care este semnificaţia penală a conduitei sale (încadrare juridică şi implicit tratament sancţionator).

În schimb, verificarea rechizitoriului nu poate fi realizată din perspectiva îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 327 lit. a) C. proc. pen.. Astfel, nu se poate verifica dacă urmărirea penală este completă şi există probe necesare trimiterii în judecată, aceste chestiuni vizând temeinicia acuzaţiei, aspect care excedează competenţei judecătorului de cameră preliminară.

Verificând actul de sesizare în aceste coordonate, Înalta Curte - Completul de 2 judecători de cameră preliminară, reţine următoarele:

Inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor, arătându-se, în esenţă, la secţiunea "Încadrarea juridică a faptei", că în data de 17.09.2024, în jurul orei 24:00, în timp ce se afla într-o cameră a B. din municipiul Iaşi, împreună cu persoana vătămată C., pe fondul unui conflict spontan, inculpatul i-a aplicat acesteia mai multe lovituri cu palmele şi pumnii în zona feţei, a strâns-o cu mâinile de gât şi i-a introdus degetele în gură pentru a o împiedica pe aceasta să strige după ajutor, după care a lovit-o cu capul de pereţii camerei, iar apoi, profitând de faptul că victima se afla căzută cu faţa la podea, s-a urcat pe aceasta şi a lovit-o de mai multe ori cu faţa de podea, agresiunea încetând abia atunci când victima a reuşit să scape din mâinile agresorului.

Examinând această situaţie de fapt, instanţa de control judiciar constată că rechizitoriul conţine o expunere detaliată a acuzaţiei, fiind precizate împrejurările în care fapta a fost comisă, respectiv reperele spaţiale şi temporale, modalitatea de săvârşire, precum şi circumstanţele în care activitatea infracţională a fost stopată, fără a exista contradicţii care să afecteze regularitatea acestuia.

De altfel, fapta presupus săvârşită şi circumstanţele de comitere sunt pe larg expuse în Secţiunea I a rechizitoriului, "Situaţia de fapt", unde se precizează detaliat modalitatea în care a debutat activitatea infracţională, motivele care au stat la baza acesteia, circumstanţele în care s-a produs, elementul material al infracţiunii, atitudinea subiectivă a inculpatului, urmările produse, modul cum a fost stopată acţiunea violentă a inculpatului, sesizarea organelor de poliţie şi a ambulanţei etc.

Faţă de reperele precizate anterior, instanţa de control judiciar constată că descrierea faptei satisface exigenţele prevăzute de art. 328 raportat la art. 371 C. proc. pen., în rechizitoriu fiind descrise toate elementele ce prezintă relevanţă penală sub aspectul conţinutului infracţiunii, permiţând inculpatului să-şi exercite dreptul la un proces echitabil, iar instanţei să se pronunţe asupra acestora fapte.

Contrar celor susţinute de inculpat, situaţia de fapt din rechizitoriu este în concordanţă cu acuzaţia ce a fost adusă la cunoştinţă cu ocazia dobândirii calităţii de suspect şi inculpat, acesta putând cu uşurinţă să înţeleagă fapta pentru care a fost trimis în judecată.

Pe de altă parte, dispoziţiile procesual penale nu impun ca acuzaţia adusă la cunoştinţă cu ocazia dobândirii calităţii de suspect sau inculpat să fie identică cu cea formulată prin actul de sesizare, aceasta putând prezenta anumite variaţiuni sau diferenţe. De altfel, o eventuală nuanţare a acuzaţiei este firească, având în vedere că de la momentul dobândirii calităţii de suspect sau inculpat şi până la momentul trimiterii în judecată pot fi administrate probe care să conducă la o astfel de situaţie. Esenţial este ca inculpatul să aibă pe tot parcursul procesului penal cunoştinţă de acuzaţia care i se impută, condiţie ce în cauză este îndeplinită.

Contrar celor susţinute de apărare, în cazul de faţă, încă de la momentul efectuării în continuare a urmăririi penale şi până în prezent, inculpatului i se impută aceeaşi acuzaţie, respectiv că a exercitat violenţe asupra persoanei vătămate C., acţiune care prin natura ei, ar fi fost aptă să conducă la decesul acesteia.

Prin urmare, descrierea faptei respectă standardul de claritate şi permite instanţei să stabilească obiectul judecăţii şi să analizeze elementele infracţiunii din perspectiva laturii obiective şi subiective.

În antiteză cu cele susţinute de inculpat, respectiv că procurorul nu a examinat efectiv probatoriul administrat în cauză şi nu a prezentat care sunt probele care au fundamentat concluziile asumate, Înalta Curte - Completul de 2 judecători de cameră preliminară, constată că în rechizitoriu procurorul a analizat probele administrate, care au stat la baza trimiterii în judecată (declaraţiile persoanei vătămate, ale martorului D., ale inculpatului, raportul de primă expertiză medico-legală, imaginile surprinse de camerele de supraveghere ale B. etc.), precizând inclusiv motivele pentru care nu au putut fi primite susţinerile inculpatului.

De altfel, referitor la modalitatea în care procurorul a indicat şi a dezvoltat probele pe care se sprijină acuzarea, instanţa de control judiciar constată că dispoziţiile procesual penale nu impun o anumită formă pentru redactarea actului de sesizare sau pentru prezentarea argumentelor ce susţin acuzarea, acestea fiind lăsate la latitudinea procurorului.

Prin urmare, se constată că procurorul a indicat probele care susţin săvârşirea faptei şi vinovăţia inculpatului, precum şi raţionamentul pentru care se impune soluţia de trimitere în judecată, fiind respectate exigenţele art. 328 C. proc. pen.

c.4) Se impune a fi respinsă şi excepţia nelegalităţii activităţii de urmărire penală şi a probelor administrate.

Cu privire la acest aspect, inculpatul a invocat faptul că au fost efectuate acte de urmărire penală şi administrate mijloace de proba de către un organ de cercetare penală necompetent, în condiţiile în care a lipsit dispoziţia de delegare din partea procurorului, fiind cunoscut faptul că inculpatul avea calitatea de avocat.

Cu alte cuvinte, inculpatul reclamă faptul că actele efectuate de organele de poliţie sub supravegherea procurorului de pe lângă Judecătoria Iaşi până la momentul declinării competenţei în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, în considerarea calităţii de avocat a inculpatului, sunt lovite de nulitate absolută, fiind efectuate de un organ necompetent.

Procedând la examinarea acestei critici, Înalta Curte - Completul de 2 judecători de cameră preliminară, constată că, raportat la calitatea inculpatului de avocat şi infracţiunea sesizată, este evident că procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi era singurul competent să efectueze actele de urmărire penală, în conformitate cu dispoziţiile art. 56 alin. (3) lit. a) raportat la art. 38 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

Însă aceste prevederi nu sunt absolute, dispoziţiile art. 60 C. proc. pen. fiind norme care derogă de la norma generală şi care se aplică în mod corespunzător. Potrivit dispoziţiilor acestui text de lege, procurorul sau organul de cercetare penală, după caz, este obligat să efectueze actele de urmărire penală care nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză care nu este de competenţa acestuia (luarea măsurilor necesare pentru prinderea făptuitorului, păstrarea şi conservarea urmelor infracţiunii, de descoperire a persoanelor care au perceput ceea ce s-a întâmplat etc.). În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 306 alin. (2) C. proc. pen., în care se arată că organele de cercetare penală au obligaţia de a efectua actele de cercetare care nu suferă amânare, chiar dacă privesc o cauză pentru care nu au competenţa de a efectua urmărirea penală.

Prin urmare, se impune a se analiza dacă actele efectuate de organele de poliţie după momentul sesizării şi până la data declinării competenţei se circumscriu noţiunii de "cazuri urgente".

În acest sens, instanţa de control judiciar, constată că organele de poliţie au fost sesizate de persoana vătămată la data de 19.09.2024 cu privire la săvârşirea infracţiunii de lovire sau alte violenţe, prevăzute de art. 193 alin. (1) C. pen., fără a se preciza calitatea de avocat a presupusului făptuitor.

La aceeaşi dată, organul de cercetare penală din cadrul Poliţiei Municipiului Iaşi a dispus începerea urmăririi penale in rem, cu privire la fapta săvârşită, apreciind că sesizarea formulată de persoana vătămată îndeplineşte cerinţele prevăzute de lege.

Or, după acest moment, în considerarea dispoziţiilor art. 60, art. 172 cu raportare la art. 189, art. 192, respectiv a celor prevăzute de art. 111 alin. (9) C. proc. pen., organele de urmărire penală erau obligate să ia toate măsurile şi să efectueze actele de urmărire penală care nu sufereau amânare, chiar dacă aveau cunoştinţă că astfel de acte sau măsuri privesc o cauză care nu este dată de lege în competenţa lor.

Acesta este şi cazul speţei de faţă, unde organele de urmărire penală, având date conform cărora persoana acuzată că ar fi săvârşit actele de violenţă împotriva persoanei vătămate deţine calitatea de avocat, au emis, în vederea stabilirii competenţei, adresă către Baroul Iaşi.

Cu toate acestea, organele de cercetarea penală nu erau obligate să aştepte răspuns din partea baroului, ci din contră, era imperativ să ia toate măsurile ce reclamau urgenţă, tocmai pentru a evita pericolul de dispariţie a unor mijloace de probă, agravarea stării de sănătate a victimei care ar fi făcut dificilă stabilirea împrejurărilor de comitere a faptei, sustragerea făptuitorului ori constatarea imediată a unor fapte sau împrejurări etc.).

De altfel, după atestarea oficială a calităţii de avocat a inculpatului A., respectiv la 20.09.2024, organele de cercetare penală au înaintat procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Iaşi un referat cu propunere de declinare a competenţei. Astfel, prin ordonanţa din 20.09.2024, Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi şi-a declinat competenţa în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi.

Ceea ce s-a efectuat imediat după sesizare şi efectuarea urmăririi penale a constat în audierea victimei, emiterea unei ordonanţe în vederea examinării medico-legale a persoanei vătămate prin infracţiune şi constatarea imposibilităţii efectuării cercetării la faţa locului.

În ceea ce priveşte audierea victimei, aceasta se realizează de îndată, fără întârzieri nejustificate, potrivit art. 111 alin. (9) C. proc. pen., dispoziţii ce au în vedere o relatare a victimei cât mai corectă şi cât mai apropiată de adevărul faptic, chiar dacă este realizată de către un organ necompetent.

Referitor la examinarea fizică a victimei, este firesc ca aceasta să fie realizată de îndată, întrucât printr-un astfel de procedeu probatoriu se urmăreşte a fi constatate urmele şi consecinţele infracţiunii, aspecte de o importanţă deosebită pentru încadrarea juridică a faptei şi ghidarea ulterioară a activităţii de urmărire penală. Prin urmare, inclusiv această activitate se înscrie în "acte ce nu suferă amânare", reglementată în art. 306 alin. (2) C. proc. pen.

Cât priveşte activitatea de cercetare la faţa locului, aceasta se efectuează de regulă în cazul săvârşirii oricărei infracţiuni, potrivit art. 192 C. proc. pen., impunându-se când este necesară constatarea directă în scopul determinării sau clarificării unor împrejurări de fapt ce prezintă importanţă pentru stabilirea adevărului.

Faptul că nu s-a realizat, constatându-se imposibilitatea efectuării, nu este de natură să conducă la nulitatea urmăririi penale, faptele sau împrejurările necesare soluţionării cauzei putând fi stabilite şi prin alte mijloace probatorii.

În concluzie, astfel cum a constatat şi judecătorul de la prima instanţă, actele efectuate de organele de cercetare penală din cadrul Poliţiei Municipiului Iaşi se circumscriu noţiunii de urgenţă, fiind considerate acte, respectiv activităţi ce nu suferă amânare, în accepţiunea dispoziţiile art. 60 şi art. 306 alin. (2) C. proc. pen.

c.5) Referitor la critica conform căreia cu ocazia audierilor persoanei vătămate, respectiv a martorilor, nu s-au consemnat locul audierii, dacă declaraţiile au fost sau nu înregistrate, precum şi motivul neînregistrării acestora, Înalta Curte - Completul de 2 judecători de cameră preliminară, constată că un astfel de aspect nu poate conduce la concluzia încălcării principiilor loialităţii reglementat în art. 101 C. proc. pen., principiu ce vizează cu totul alte aspecte decât cele invocate de inculpat.

Referitor la nulitatea acestor probe, cu referire la declaraţiile martorului D., respectiv ale persoanei vătămate, motivat de faptul că ele nu conţin locul audierii, dacă au fost sau nu înregistrate şi motivul neînregistrării acestora, instanţa de control judiciar constată că inculpatul nu a invocat vreo vătămare, de natură să conducă aplicarea dispoziţiilor art. 282 C. proc. pen., respectiv la nulitatea declaraţiilor administrate în cauză.

De asemenea, nu se poate aprecia că inculpatului i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, prin aceea că i-a fost adusă la cunoştinţă calitatea de suspect la 6 zile după efectuarea în continuare a urmăririi penale.

Este adevărat că, potrivit art. 10 alin. (3) C. proc. pen., suspectul are dreptul de a fi informat de îndată despre fapta pentru care se efectuează urmărirea penală şi încadrarea juridică a acesteia, însă acelaşi text de lege, prevede că acest lucru se efectuează înainte de prima ascultare.

În cauză, urmărirea penală a fost efectuată în continuare faţă de suspectul A. la data de 24.09.2025, imediat după ce a fost schimbată încadrarea juridică.

Inculpatului i s-a adus la cunoştinţă calitatea de suspect la 30.09.2025, ulterior fiind audiat. Prin urmare, acesta a fost ascultat după ce i s-a adus la cunoştinţă învinuirea, la momentul declaraţiei având cunoştinţă de ceea ce i se impută.

Ca atare, nu se poate susţine că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil prin aceea că declaraţia i-a fost luată fără a cunoaşte acuzaţia formulată împotriva sa şi drepturile pe care le are în cursul procesului penal.

Faptul că nu a fost încunoştinţat de această calitate imediat după ce a fost efectuată urmărire penală in personam, nu conduce la concluzia unei conduite neloiale din partea procurorului, întrucât între data dobândirii calităţii de suspect şi aducerii la cunoştinţă a acesteia, nu au fost efectuate acte de urmărire penală.

Depunerea raportului de expertiză medico-legală şi procesul-verbal de vizionare fotografii au fost activităţi consecinţă a unor dispoziţii anterioare ale organelor de urmărire penală, care nu ar fi putut fi influenţate de inculpat.

c.6) În ceea ce priveşte existenţa unor nelămuriri cu privire la întocmirea procesului-verbal de constatare a concluziilor preliminare, respectiv cu privire la data examinării fizice a persoanei vătămate, locul şi prezenţa acesteia la sediul I.M.L., Înalta Curte - Completul de 2 judecători de cameră preliminară constată că aceste inadvertenţe sunt rezultatul unor erori de tehnoredactare regăsite în procesul-verbal în care s-au notat concluziile preliminare, precum şi în adresa înaintată de I.M.L Iaşi, modalitatea şi locul de examinare a persoanei vătămate rezultând cu exactitate din cuprinsul raportului de expertiză medico-legală.

În raportul de primă expertiză medico-legală se consemnează că examinarea fizică a persoanei vătămate a avut loc la data de 19.09.2024, în incinta Spitalului "Prof. Dr. Nicolae Oblu" - Iaşi, expertiza având în vedere şi documentaţia medicală rezultată ca urmare a internării victimei.

Prin urmare, consemnarea eronată a unor menţiuni din cuprinsul raportului de expertiză medico-legală în alte acte de urmărire penală sau înscrisuri nu afectează legalitatea actului primar, adică a raportului de primă expertiză medico-legală.

De altfel, judecătorul de cameră preliminară de la prima instanţă a reţinut în mod corect faptul că raportul de expertiză medico-legală cuprinde menţiunile prevăzute în art. 178 şi art. 189 alin. (4) C. proc. pen., potrivit art. 189 alin. (3) C. proc. pen., acesta putând fi realizat printr-o examinare fizică, iar când aceasta nu este posibilă, în baza documentaţiei pusă la dispoziţia expertului.

c.7) Cu privire la cererea de constatare a nulităţii a probei constând în imaginile fixate în camera de B., preluate de organele de cercetare penală de pe site-ul www.x.ro, s-a invocat faptul că această probă a fost obţinută în mod nelegal, întrucât acele imagini nu au fost obţinute de experţi criminalişti, ci prin preluare de pe site-ul www.x.ro, fără a fi cunoscută sursa exactă. În acest sens, s-a apreciat că maniera în care au procedat organele de cercetare penală este una neconformă cu dispoziţiile legale, procedeul probatoriu nefiind prevăzut de C. proc. pen.

Această critică este nefondată.

Astfel, potrivit art. 97 C. proc. pen., orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal constituie probă în procesul penal şi poate fi obţinută prin mijloacele reglementate în art. 98 alin. (2) C. proc. pen., inclusiv prin fotografii,

Sigur, în toate cazurile este valabilă condiţia prevăzută de art. 97 alin. (3) C. proc. pen., respectiv ca procedeul probatoriu, adică modalitatea de obţinere a mijlocului de probă, să fie legal.

Prin urmare, faţă de aceste reglementări, fotografia reprezintă mijloc de probă în procesul penal, legalitatea acestuia nefiind condiţionată de cerinţa ca procedeul probatoriu prin care a fost obţinut mijlocul de probă să provină exclusiv de la organul de urmărire penală. Cu alte cuvinte, nu doar fotografiile judiciare realizate de experţi criminalişti cu ocazia cercetării la faţa locului pot constitui mijloc de probă în procesul penal, ci şi cele realizate de părţi, martori etc., singura cerinţă fiind ca acestea să fie obţinute legal.

În cauză, fotografiile respective au fost postate pe site-ul www.x.ro, fiind preluate de organele de urmărire penală, potrivit procesului-verbal din 25.09.2024, întocmit potrivit art. 97 alin. (2) lit. e) C. proc. pen., cu respectarea dispoziţiilor art. 198 alin. (2) şi art. 199 C. proc. pen.

Faptul că nu se cunoaşte sursa exactă, respectiv autorul fotografiilor nu poate conduce la nelegalitatea acestui mijloc de probă. Pe de o parte, sursa ar putea fi anonimă inclusiv pentru publicaţia anterior menţionată.

Pe de altă parte, inculpatul nu a indicat vreo vătămare prin omisiunea organului de cercetare penală de a preciza în concret sursa exactă a acelor fotografii.

În altă ordine de idei, trebuie avută în vedere inclusiv interpretarea oferită de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin jurisprudenţa sa în ceea de priveşte libertatea de exprimare, garantată de art. 10 din Convenţie.

Astfel, art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează nu numai fondul şi conţinutul informaţiilor şi ideilor transmise în spaţiul public de o publicaţie media, ci şi mijloacele de transmitere a acestora, inclusiv confidenţialitatea surselor jurnalistice. Astfel, s-a apreciat că dezvăluirea unei astfel de surse se impune numai atunci când există un interes public semnificativ, când, practic, se invocă un avantaj public mai mare decât prejudiciul adus, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă.

În acest sens, trebuie avută în vedere Cauza Goodwin împotriva Regatului Unit, hotărârea din 27 martie 1996, pct. 39, unde se reţine că Protecţia surselor jurnalistice este una dintre condiţiile fundamentale ale libertăţii presei. [...] Fără această protecţie, sursele ar putea fi descurajate să ajute presa să informeze publicul despre chestiuni de interes public. În consecinţă, rolul vital de gardian public al presei ar putea fi subminat, iar capacitatea presei de a prezenta informaţii corecte şi demne de încredere ar putea fi afectată negativ. [...] un ordin de divulgare a sursei [...] nu poate fi compatibil cu art. 10 din Convenţie, cu excepţia cazului în care este justificat de un interes public superior.

c.8) Referitor la critica vizând nulitatea ordonanţei din data de 24.09.2024 întocmită de organul de cercetare penală E., a activităţii de predare a înregistrărilor video de către B., precum şi a activităţilor subsecvente, în condiţiile în care nu există o ordonanţă de delegare prealabilă emisă de procurorul de caz, instanţa de control judiciar o apreciază neîntemeiată.

Contrar celor susţinute de apărare, în cauză a existat ordonanţă emisă de procurorul de caz din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi pentru desfăşurarea activităţilor apreciate drept nelegale de către inculpat. Astfel, prin ordonanţa din 24.09.2025, procurorul competent a delegat lucrători de poliţie judiciară din cadrul Poliţiei Municipiului Iaşi în vederea ridicării imaginilor surprinse în data de 17.09.2024 de camerele de supraveghere video montate în incinta B., precum şi întocmirea proceselor-verbale de redare a imaginilor video.

Faptul că în ordonanţa respectivă nu se precizează modalitatea detaliată sau activităţile concrete ce urmau a fi desfăşurate de organele de poliţie în vederea ducerii la îndeplinire a dispoziţiei de ridicare (activităţi subsecvente: predare, suport informatic, suport scris, transmitere prin e-mail etc.) nu conduce la nelegalitatea acestor activităţi. Astfel, se subînţelege că pentru ducerea la îndeplinire a dispoziţiei procurorului, lucrătorii de poliţie erau obligaţi să ia toate măsurile legale şi să efectueze demersurile necesare, nefiind obligatoriu ca în ordonanţă să se precizeze în concret şi în detaliu toate activităţile subsecvente unei astfel de proceduri.

Activităţile întreprinse de organele de poliţie ar fi pătruns în sfera nelegalităţii doar dacă ar fi depăşit limitele delegării sau în situaţia în care ar fi fost efectuate acte procesuale excluse de la delegare, potrivit art. 201 raportat la art. 200 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., ceea ce nu este cazul în speţa de faţă.

c.9) Şi în fine, nu poate fi primită critica vizând existenţa unor incertitudini cu privire la suportul optic obţinut de la reprezentantul B., în condiţiile în care acesta nu a fost individualizat.

Faptul că nu se individualizează suportul optic pe care s-au ridicat imaginile nu prezintă relevanţă din punct de vedere al legalităţii probei, în condiţiile în care aceasta a fost obţinută legal în baza ordonanţei dispuse de procuror, dispoziţie pusă în executare prin procesul-verbal de ridicare întocmit de organele de poliţie cu respectarea dispoziţiilor art. 198 coroborat cu art. 199 C. proc. pen.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte - Completul de 2 judecători apreciază că încheierea care face obiectul prezentei contestaţiei este legală şi temeinică, în mod corect, judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de fond constatând legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Astfel, în mod just, s-a dispus începerea judecăţii.

Pentru argumentele enunţate anterior, în baza art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) coroborat cu art. 347 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de inculpatul A. împotriva încheierii penale nr. 3/CP din data de 12 februarie 2025 pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2024.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga pe contestatorul-inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În conformitate cu dispoziţiile art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata-parte civilă C., în cuantum de 565 RON, respectiv cel parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul-inculpat A., în cuantum de 189 RON, vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de inculpatul A. împotriva încheierii penale nr. 3/CP din data de 12 februarie 2025 pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2024.

Obligă contestatorul-inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata-parte civilă C., în cuantum de 565 RON, rămâne în sarcina statului.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul-inculpat A., în cuantum de 189 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în camera de consiliu, astăzi, 04 iunie 2025.