Calculation of unexecuted sentence and post-conviction recidivism after conditional release under unconstitutional compensatory detention provisions

Şedinţa publică din data de 17 iunie 2025

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 3003 din 01.11.2024 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, secţia Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2024, în temeiul art. 335 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen. raportat la art. 43 alin. (1) C. pen. şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen.., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere în stare de recidivă postcondamnatorie (faptă săvârşită la 28.06.2024).

În temeiul art. 104 alin. (2) C. pen., a fost revocată liberarea condiţionată din executarea pedepsei de 6 ani şi 20 zile închisoare aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 3104/08.12.2020 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti în dosarul nr. x/2020, definitivă prin necontestare la 22.12.2020, şi s-a dispus executarea restului de pedeapsă de 538 zile închisoare.

În temeiul art. 104 alin. (2) C. pen. rap. la art. 43 alin. (1) C. pen., s-a adăugat pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare stabilită în cauză la restul de pedeapsă rămas neexecutat, de 538 zile închisoare, pentru care s-a dispus revocarea liberării condiţionate, urmând ca, în final, inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 1 an, 6 luni şi 538 zile închisoare.

În temeiul art. 45 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pe lângă pedeapsa închisorii şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), f) şi o) C. pen., constând în dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a fi tutore sau curator, dreptul de a se apropia de locuinţa persoanei vătămate B., la mai puţin de 300 m şi dreptul de a se apropia de locuinţa persoanei vătămate C., la mai puţin de 300 m, pe o perioadă de 5 ani, după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În temeiul art. 45 alin. (4) C. pen., s-a scăzut din durata pedepsei complementare a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), f) şi o) C. pen., pe o perioadă de 5 ani aplicată în cauză, perioada deja executată, de la 03.07.2024 la data rămânerii definitive a hotărârii.

În temeiul art. 45 alin. (5) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), f) şi o) C. pen., constând în dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a fi tutore sau curator, dreptul de a se apropia de locuinţa persoanei vătămate B., la mai puţin de 300 m şi dreptul de a se apropia de locuinţa persoanei vătămate C., la mai puţin de 300 m, de la rămânerea definitivă a hotărârii până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În temeiul art. 72 C. pen., s-a scăzut din durata pedepsei închisorii aplicate inculpatului A., durata reţinerii şi a arestării preventive, de la 28.06.2024 la zi.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. b) C. proc. pen.. raportat la art. 399 alin. (1), (4) C. proc. pen.., a fost menţinută măsura arestării preventive dispusă faţă de inculpatul A.. A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a arestului la domiciliu, formulată de inculpatul A..

Examinând actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a reţinut că, în drept, fapta inculpatului A., constând în aceea că, la data de 28.06.2024, în jurul orei 00:15, a condus pe drumurile publice autoturismul marca D., cu numărul de înmatriculare x, din direcţia Şos. Berceni către Bd. x, fără a poseda permis de conducere pentru nicio categorie de autovehicule, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prev. de art. 335 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen. raportat la art. 43 alin. (1) C. pen.

Sub aspectul laturii obiective, elementul material al infracţiunii a fost realizat prin acţiunea inculpatului de a conduce pe drumurile publice autoturismul marca D., cu numărul de înmatriculare x, deşi cunoştea faptul că nu deţine permis de conducere. Urmarea imediată o reprezintă atingerea adusă relaţiilor sociale referitoare la siguranţa circulaţiei pe drumurile publice şi crearea unei stări de pericol pentru circulaţia pe drumurile publice. Infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului este una esenţialmente de pericol, iar legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi rezultatul socialmente periculos - punerea în pericol a siguranţei circulaţiei pe drumurile publice - rezultă din însăşi săvârşirea faptei (ex re). Locul comiterii infracţiunii, "pe drumurile publice", ca element constitutiv cerut de norma de incriminare este întrunit, inculpatul săvârşind activitatea infracţională circulând din direcţia Şos. Berceni către Bd. x.

Sub aspectul laturii subiective, inculpatul a săvârşit fapta reţinută în sarcina sa cu intenţie directă, în accepţiunea art. 16 alin. (3) lit. a) C. pen., prevăzând rezultatul faptei sale şi urmărindu-l. Astfel, forma de vinovăţie a intenţiei directe rezultă din aceea că, deşi inculpatul avea cunoştinţă că nu posedă permis de conducere, a condus acel autoturism pe drumurile publice, prevăzând în momentul punerii autoturismului în circulaţie starea de pericol pe care o va crea.

Totodată, analizând fişa de cazier judiciar a inculpatului, instanţa a constatat că acesta a săvârşit fapta dedusă judecăţii în stare de recidivă postcondamnatorie, conform art. 41 alin. (1) C. pen. raportat la art. 43 alin. (1) C. pen. Astfel, prin sentinţa penală nr. 3104/08.12.2020 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. x/2020, definitivă prin necontestare la data de 22.12.2020, inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 6 ani şi 20 zile închisoare. Executarea pedepsei a început la 14.06.2018, urmând a expira la termen la 03.07.2024, inculpatul fiind însă liberat condiţionat la 12.01.2023, cu un rest neexecutat de 430 zile închisoare, rest rezultat în urma scăderii a 108 zile considerate executate suplimentar ca măsură compensatorie, conform Legii nr. 169/2017.

Având în vedere decizia Curţii Constituţionale nr. 242/2021, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 551 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, în interpretarea dată prin decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în conformitate cu care dispoziţiile art. 551 din Legea nr. 254/2013 nu reprezintă o normă de drept penal material, ci o normă care reglementează în materia executării pedepselor, instanţa de fond a constatat că pentru pedeapsa de 6 ani şi 20 zile închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 3104/08.12.2020 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti în dosarul nr. x/2020, definitivă prin necontestare la 22.12.2020, din care inculpatul A. a fost liberat condiţionat la 12.01.2023, restul rămas de executat este de 538 zile (430 zile+108 zile).

S-a constatat că fapta care face obiectul prezentei cauze a fost săvârşită în intervalul de timp cuprins între acordarea liberării condiţionate şi împlinirea duratei pedepsei.

Astfel, potrivit art. 41 alin. (1) C. pen., există recidivă când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an şi până la reabilitare sau la împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie sau cu intenţie depăşită, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare, fiind îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege pentru reţinerea stării de recidivă postcondamnatorie.

Prin urmare, constatând că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, precum şi condiţiile răspunderii penale, în temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen.., instanţa de fond a stabilit în sarcina inculpatului A. o pedeapsă pentru fapta de conducere a unui vehicul fără permis de conducere.

La individualizarea sancţiunii, instanţa de fond a avut în vedere criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 74 C. pen., incidenţa circumstanţelor atenuante sau agravante, reţinând aplicabilitatea art. 396 alin. (10) C. proc. pen.

Drept urmare, având în vedere gravitatea concretă a infracţiunii, împrejurările şi scopul comiterii acesteia, antecedentele penale şi necesitatea responsabilizării inculpatului şi îndreptării acestuia, în vederea atingerii scopului educativ şi preventiv al pedepsei, instanţa de fond a aplicat acestuia o pedeapsă cu închisoarea orientată spre mediu, ţinând seama şi de circumstanţele sale personale, pentru a reflecta toate criteriile ce caracterizează individualizarea judiciară a pedepselor, dându-se relevanţă şi principiului proporţionalităţii între gravitatea faptei comise şi profilul socio-moral şi de personalitate al inculpatului. S-a reţinut că inculpatul nu se află la primul conflict cu legea penală, acesta perseverând pe cale infracţională (astfel cum a reieşit din fişa de cazier judiciar).

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel inculpatul A..

Prin motivele de apel, inculpatul A. a susţinut că hotărârea atacată este nemotivată prin raportare la cererile şi apărările formulate prin concluziile scrise, iar, din perspectiva ignorării concluziilor scrise, instanţa de fond a încălcat dreptul său la un proces echitabil şi dreptul la apărare.

În continuare, apelantul a susţinut că instanţa de fond a făcut o greşită încadrare juridică a faptei dedusă judecăţii şi a pronunţat, în consecinţă, o pedeapsă nelegală, iar individualizarea judiciară a pedepsei pentru infracţiunea de conducere a unui vehicul fără permis de conducere este greşită, întrucât se ţine cont de antecedentele penale, de perseverenţa infracţională, dar nu şi de efortul său real şi susţinut de reintegrare socială, dovedit prin înscrisurile în circumstanţiere, care au rămas neanalizate.

S-a mai arătat că, în mod greşit, instanţa de fond a generat un efect retroactiv deciziei Curţii Constituţionale nr. 242/2021, considerând că, potrivit acesteia, zilele câştigate pentru executarea pedepsei în condiţii necorespunzătoare nu mai pot fi scăzute din restul rămas neexecutat cu ocazia liberării condiţionate.

De asemenea, apelantul a formulat o cerere de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 335 alin. (1) C. pen. cu aplicarea dispoziţiilor de art. 41 alin. (1) C. pen. raportat la art. 43 alin. (1) C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 335 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen. raportat la art. 43 alin. (5) C. pen.

Întrucât această din urmă solicitare nu vizează în realitate încadrarea juridică a faptei, ci felul recidivei reţinute în sarcina inculpatului, instanţa de apel a constatat că aceasta reprezintă un motiv de apel, urmând să fie analizată ca atare.

Examinând actele şi lucrările dosarului, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut, asemenea primei instanţe, că fapta inculpatului A., constând în aceea că, la data de 28.06.2024, în jurul orei 00:15, a condus pe drumurile publice autoturismul marca D. cu numărul de înmatriculare x, din direcţia şos. Berceni către bd. x din Bucureşti, în condiţiile în care nu poseda permis de conducere pentru nicio categorie de autovehicule, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prev. de art. 335 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen.

Referitor la motivul de apel care vizează felul recidivei reţinute prin hotărârea atacată, s-a reţinut că infracţiunea dedusă judecăţii a fost săvârşită în stare de recidivă postcondamnatorie, conform art. 41 alin. (1) C. pen. raportat la art. 43 alin. (1) C. pen. Astfel, prin sentinţa penală nr. 3104/08.12.2020 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti în dosarul nr. x/2020, definitivă prin necontestare la 22.12.2020, inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 6 ani şi 20 zile închisoare. Executarea pedepsei a început la 14.06.2018, urmând a expira la termen la 03.07.2024. Inculpatul a fost liberat condiţionat la 12.01.2023, la data liberării fiind considerate ca executate suplimentar, ca măsură compensatorie, conform art. 551 din Legea nr. 254/2013, 108 zile de închisoare.

Având în vedere cele statuate prin decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, la data liberării condiţionate a fost calculat de către administraţia locului de deţinere un rest neexecutat de 430 de zile închisoare, rest la stabilirea căruia au fost avute în vedere (fiind scăzute din acesta) cele 108 zile de închisoare considerate ca executate suplimentar conform art. 551 din Legea nr. 254/2013.

Acest mod de calcul al restului rămas neexecutat din pedeapsa anterioară a devenit inaplicabil potrivit deciziei Curţii Constituţionale nr. 242/2021, pronunţată de Curtea Constituţională, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 551 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, în interpretarea dată prin decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt neconstituţionale.

În considerentele acestei decizii s-a reţinut, printre altele, că raţionamentul instanţei supreme expus în decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018 este eronat, întrucât, în intervalul cuprins între data liberării condiţionate şi data considerării ca executată a pedepsei, nu mai sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 254/2013, ci acelea ale Legii nr. 253/2013. Totodată, s-a statuat că dispoziţiile art. 551 din Legea nr. 254/2013 nu reprezintă o normă de drept penal material, astfel că nu este incident în privinţa lor principiul aplicării legii penale mai favorabile.

Având în vedere considerentele enunţate de Curtea Constituţională în decizia nr. 242/2021 şi dat fiind caracterul general obligatoriu al acestei hotărâri, care se impune a fi respectat în toate cauzele pendinte la data publicării deciziei, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că prima instanţă a conchis în mod judicios că nu pot fi scăzute din restul rămas neexecutat din pedeapsa anterioară cele 108 zile de închisoare considerate ca executate suplimentar conform art. 551 din Legea nr. 254/2013 la momentul liberării condiţionate a inculpatului. Potrivit deciziei amintite, prin care, infirmându-se interpretarea dată de instanţa supremă prin decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018, s-a stabilit că după momentul liberării condiţionate nu îşi mai găsesc aplicarea dispoziţiile Legii nr. 254/2013 (prin urmare nici cele ale art. 551 din această lege), autoritatea de lucru judecat a hotărârii de liberare condiţionată, invocată de inculpat în sprijinul primului motiv de apel, acoperă în mod exclusiv chestiunea îndeplinirii condiţiilor pentru acordarea acestei liberări, fără să se extindă asupra calculului restului rămas neexecutat din pedeapsa anterioară (pe care, de altfel, nici nu îl realizează instanţa care dispune liberarea condiţionată, ci administraţia locului de deţinere).

În consecinţă, în mod corect, s-a reţinut în hotărârea apelată că acest rest este în cuantum de 538 de zile de închisoare, respectiv perioada efectivă dintre data liberării condiţionate (12.01.2023) şi data la care s-ar fi împlinit durata pedepsei anterioare (03.07.2024). Cum fapta dedusă judecăţii (datând din 28.06.2024) a fost săvârşită anterior împlinirii acestei durate şi, deci, înainte de considerarea ca executată a pedepsei anterioare, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la recidiva postcondamnatorie.

Prin urmare, s-a constatat că primul motiv de apel este nefondat.

În ceea ce priveşte cel de al doilea motiv de apel, care vizează individualizarea pedepsei aplicate inculpatului, instanţa de control judiciar a constatat că pedeapsa aplicată în fond se constituie într-un tratament sancţionator mult prea sever în raport cu pericolul social concret al infracţiunii săvârşite, cu atitudinea procesuală a inculpatului şi cu eforturile de reintegrare socială depuse după liberarea din executarea pedepsei anterioare. Astfel, fără a minimaliza periculozitatea socială abstractă a infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere (faptă de natură să pună în pericol siguranţa circulaţiei rutiere), instanţa de apel a constatat că inculpatul a condus autoturismul la o oră la care traficul nu este intens şi nu a provocat evenimente rutiere, fiind oprit la un control de rutină efectuat de organele de poliţie. Apoi, pe tot parcursul procesului penal, încă de la momentul opririi în trafic, inculpatul a adoptat o atitudine sinceră şi cooperantă, contribuind semnificativ la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil. În fine, chiar dacă este cunoscut cu antecedente penale, după liberarea condiţionată din executarea pedepsei anterioare inculpatul a făcut eforturi pentru a se reintegra social, din înscrisurile de la dosar rezultând că îşi câştigă existenţa în mod licit.

Prin urmare, s-a apreciat că se impune admiterea apelului declarat de inculpat sub acest aspect şi, în rejudecare, reindividualizarea pedepsei aplicate acestuia pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, astfel încât să fie mai bine reflectate împrejurările favorabile inculpatului, anterior relevate. Având în vedere criteriile oferite de art. 74 C. pen., instanţa de apel a constatat că se impune aplicarea unei pedepse orientate mai aproape de minimul special prevăzut de lege, astfel cum a fost acesta redus ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen.. (privind efectele judecării cauzei în procedura simplificată a recunoaşterii vinovăţiei). În circumstanţele cauzei, instanţa de apel a constatat că o pedeapsă de 1 an închisoare este nu numai necesară, dar şi suficientă pentru atingerea scopurilor justiţiei penale.

Având în vedere considerentele expuse, prin decizia nr. 85/A din 23 ianuarie 2025 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2024, a fost admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 3003/1.11.2024 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, secţia penală, a fost desfiinţată în parte hotărârea apelată şi, rejudecând, a fost descontopită pedeapsa rezultantă de 1 an, 6 luni şi 538 de zile închisoare aplicată în primă instanţă în elementele sale componente, care au fost repuse în individualitatea lor.

În baza art. 335 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen. rap. la art. 43 alin. (1) C. pen. şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen.., s-a aplicat inculpatului A. o pedeapsă de 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere.

În baza art. 104 alin. (2) C. pen. rap. la art. 43 alin. (1) C. pen. s-a adăugat restul rămas neexecutat de 538 de zile de închisoare pentru care s-a dispus revocarea liberării condiţionate la pedeapsa de 1 an închisoare aplicată pentru infracţiunea dedusă judecăţii, urmând ca în final inculpatul să execute o pedeapsă rezultantă de 1 an şi 538 de zile de închisoare.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii apelate care nu contravin prevederilor deciziei.

S-a scăzut din durata pedepsei închisorii aplicate inculpatului durata reţinerii şi a arestării preventive, de la 28.06.2024 la zi.

Împotriva hotărârii pronunţată de instanţa de apel a declarat recurs în casaţie inculpatul A. la data de 22 februarie 2025 (dată e-mail - dosar Î.C.C.J.).

Prin motivele formulate, invocând cazul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.., recurentul inculpat A. a susţinut că pedeapsa stabilită prin decizia atacată este nelegală. Sub acest aspect, a arătat că, la 14.06.2018, a început executarea pedepsei de 6 ani şi 20 de zile stabilită prin sentinţa penală nr. 3104 din 08.12.2020 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, definitivă prin necontestare la 22.12.2020, a beneficiat de dispoziţiile art. 551 din Legea nr. 254/2013 pentru perioada 14.06.2018-20 decembrie 2019, acumulând un număr de 108 zile considerate ca executate în condiţii necorespunzătoare, astfel încât pedeapsa de 6 ani şi 20 de zile se consideră executată în cursul lunii martie 2024, conform deciziei nr. 10 din 12 ianuarie 2023 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, secţia Penală, în dosarul nr. x/2022.

S-a învederat că infracţiunea dedusă judecăţii în prezenta cauză a fost comisă la 28 iunie 2024, aşadar, după considerarea ca executată a pedepsei 6 ani şi 20 de zile, în stare de recidivă postexecutorie, nu în stare de recidivă postcondamnatorie, cum în mod greşit au stabilit instanţa de fond şi cea de control judiciar.

Recurentul a susţinut că, în mod greşit, instanţa de fond şi cea de apel au generat un efect retroactiv deciziei Curţii Constituţionale nr. 242/2021, considerând că, în baza acesteia, zilele câştigate pentru executarea pedepsei în condiţii necorespunzătoare nu mai pot fi scăzute din restul rămas neexecutat cu ocazia liberării condiţionate. Chiar dacă s-ar putea considera că vocaţia sa la numărul de zile considerate ca executate în perioada în care a fost în vigoare legea recursului compensatoriu nu reprezintă un drept substanţial, deci nu este un drept câştigat, de care trebuia să se ţină cont la data liberării condiţionate, instanţa învestită cu judecarea prezentei cauze nu putea modifica hotărârea privind liberarea condiţionată, prin care s-a stabilit restul de pedeapsă, întrucât încalcă puterea de lucru judecat a unei hotărâri definitive, precum şi principiul securităţii actelor juridice. În mod clar, restul de pedeapsă stabilit prin sentinţa penală nr. 1596/23.11.2022 pronunţată de Judecătoria Drobeta Turnu Severin în dosarul nr. x/2022, definitivă prin decizia penală nr. 10/12 ianuarie 2023 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, este de 430 de zile, iar cursul judecăţii prezentei cauze nu se poate stabili un rest de pedeapsă mai mare, respectiv de 538 de zile.

Operaţiunea de stabilire a restului de pedeapsă nu poate fi făcută decât în cadrul procesului privind o cerere de liberare condiţionată până la judecarea definitivă, eventual în calea de atac, şi nu poate fi repusă în discuţie în cadrul unui proces penal în care se verifică temeinicia acuzaţiei în materie penală pentru o presupusă infracţiune comisă ulterior. Aceasta abordare este în corelaţie cu principiul securităţii actelor juridice, care necesită respectarea autorităţii de lucru judecat, aşa încât să nu poate fi rejudecată cauza de liberare condiţionată sub niciun aspect, cuantumul restului de pedeapsă putând fi doar diminuat (modificat, deci, în avantajul inculpatului), în cazul unei circumstanţe având un caracter determinant: de exemplu, dacă nu ar fi fost avute în vedere zilele compensatorii pentru detenţie în condiţii necorespunzătoare, atunci ele ar fi fost scăzute din restul de pedeapsă stabilit prin hotărârea de liberare condiţionată.

Curtea de Apel Bucureşti nu poate recunoaşte în anumite limite autoritatea de lucru judecat a sentinţei penale nr. 1596 din 23.11.2022 pronunţată de Judecătoria Drobeta Turnu Severin, în dosarul nr. x/2022, definitivă prin decizia penală nr. 10 din 12.01.2023 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, doar pentru susţinerea soluţiei juridice greşite privind reţinerea stării de recidivă postcondamnatorie. Principiul securităţii actelor juridice impune ca la data liberării condiţionate să se fi ştiut când se consideră executată pedeapsa, iar această dată nu se poate modifica ulterior.

Recurentul a susţinut că pedeapsa de executat nu este stabilită în limitele legale, pornind de la ilegalitatea modificării restului de pedeapsă şi a încadrării juridice greşite: reţinerea stării de recidivă postcondamnatorie, în loc de cea postexecutorie. Din această perspectivă, pedeapsa de executat, incluzând şi restul de pedeapsă, nu se încadrează în limitele legale, ea fiind excesivă limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea comisă în stare de recidivă postexecutorie.

Pentru aceste motive, s-a solicitat admiterea recursului în casaţie şi să se asigure conformitatea soluţiei penale dată în apel cu legea, respectiv să fie determinate limitele de pedeapsă în raport cu reţinerea stării de recidivă postexecutorie şi să fie ajustată pedeapsa ce se execută în aceste limite.

Prin încheierea din camera de consiliu din 20 mai 2025, a fost admisă în principiu cererea de recurs în casaţie şi s-a trimis cauza completului competent în vederea judecării pe fond a căi extraordinare de atac, constatându-se îndeplinite condiţiile de formă prev. de art. 434-437 C. proc. pen.

S-a reţinut în acest sens că decizia nr. 85/A din 23 ianuarie 2025 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală (dosarul nr. x/2024) a fost pronunţată în apel şi poate fi atacată cu recurs în casaţie, neregăsindu-se printre hotărârile enumerate de art. 434 alin. (2) C. proc. pen.. Cererea de recurs în casaţie a fost formulată în termenul prevăzut de art. 435 C. proc. pen.. şi îndeplineşte condiţiile prevăzute art. 436 alin. (1) şi alin. (6), art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. proc. pen.. în cuprinsul acesteia fiind menţionate numele, prenumele şi domiciliul inculpatului, hotărârea care se atacă, iar cererea este semnată de avocatul părţii care a exercitat recursul în casaţie (E., cu împuternicirea avocaţială la dosar). Referitor la condiţia impusă de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.., s-a constatat că recurentul inculpat a invocat cazul reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.. (s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege).

Înalta Curte a reţinut că invocarea formală a unui caz de casare prevăzut de lege, deşi necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibilă a cererii de recurs în casaţie. În etapa admisibilităţii în principiu se verifică şi aparenta corespondenţă între motivele susţinute şi cazurile de casare în care acestea au fost încadrate.

Potrivit jurisprudenţei instanţei supreme, cazul reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.. vizează înlăturarea nelegalităţilor care afectează limitele şi natura sancţiunii (pedepse principale, complementare, accesorii, măsuri educative). Aceste prevederi sunt de strictă interpretare şi vizează doar stabilirea pedepsei în limitele prevăzute de lege în raport cu încadrarea juridică dată faptei, textul nepermiţând cenzurarea oricărui alt aspect de nelegalitate care, în final, ar putea produce consecinţe asupra cuantumului pedepsei. Aprecierea legalităţii limitelor de pedeapsă în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie se face în funcţie de încadrarea juridică reţinută şi menţinută prin hotărârea atacată, precum şi de cauzele de atenuare sau de agravare a pedepsei a căror incidenţă a fost stabilită de instanţa de fond sau de apel.

Conform susţinerilor recurentului inculpat, pedeapsa stabilită prin decizia atacată este nelegală, având în vedere că, la 14.06.2018, a început executarea pedepsei de 6 ani şi 20 de zile stabilită prin sentinţa penală nr. 3104 din 08.12.2020 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, definitivă prin necontestare la 22.12.2020, a beneficiat de dispoziţiile art. 551 din Legea nr. 254/2013 pentru perioada 14.06.2018-20 decembrie 2019, acumulând un număr de 108 zile considerate ca executate în condiţii necorespunzătoare, astfel încât pedeapsa de 6 ani şi 20 de zile se consideră executată în cursul lunii martie 2024, conform deciziei nr. 10 din 12 ianuarie 2023 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, secţia Penală, în dosarul nr. x/2022. Drept urmare, infracţiunea dedusă judecăţii, comisă la 28 iunie 2024, după considerarea ca executată a pedepsei 6 ani şi 20 de zile, a fost săvârşită în stare de recidivă postexecutorie, nu de recidivă postcondamnatorie, cum în mod greşit au stabilit instanţa de fond şi cea de control judiciar.

Instanţa a constatat că recursul în casaţie este admisibil pentru cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.., în ceea ce priveşte verificarea aplicării dispoziţiilor privind tratamentul sancţionator al recidivei postcondamnatorii [art. 43 alin. (1) C. pen..].

. . . . . . . . . .

Înalta Curte reţine că examinarea cauzei în recurs în casaţie are o dublă limitare: pe de o parte, dispoziţiile ce reglementează soluţionarea pe fond a acestei căi extraordinare de atac, pe de altă parte, limitele admiterii în principiu.

Din această perspectivă, examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.., în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte constată că recursul în casaţie este nefondat.

Conform art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.., hotărârile sunt supuse casării atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

În jurisprudenţa instanţei supreme s-a reţinut că acest caz de casare este incident în situaţia unor erori de drept produse ca urmare a stabilirii unei pedepse neprevăzute de legea penală sau cu o durată superioară ori inferioară limitelor legale speciale. Acest caz de recurs în casaţie este incident atunci când sunt încălcate limitele prevăzute în partea specială, dispoziţiile privind concursul de infracţiuni, recidivă, circumstanţe atenuante sau măsuri educative. (...) o pedeapsă depăşeşte, de regulă, limitele prevăzute de lege dacă se situează în afara limitelor speciale ale pedepsei prevăzute de C. pen. pentru o anumită infracţiune (Î.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 84/RC/2019).

Invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.., recurentul a susţinut că pedeapsa stabilită prin decizia atacată este nelegală, întrucât infracţiunea dedusă judecăţii a fost săvârşită la 28 iunie 2024, după considerarea ca executată a pedepsei 6 ani şi 20 de zile stabilită prin sentinţa penală nr. 3104 din 08.12.2020 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, definitivă prin necontestare la 22.12.2020, trebuind, astfel, reţinută starea de recidivă postexecutorie, iar nu cea de recidivă postcondamnatorie. Recurentul a precizat că, la 14.06.2018, a început executarea pedepsei de 6 ani şi 20 de zile stabilită prin sentinţa penală anterior indicată, a beneficiat de dispoziţiile art. 551 din Legea nr. 254/2013 pentru perioada 14.06.2018-20 decembrie 2019, acumulând un număr de 108 zile considerate ca executate în condiţii necorespunzătoare, astfel încât pedeapsa de 6 ani şi 20 de zile se consideră executată în cursul lunii martie 2024, conform deciziei nr. 10 din 12 ianuarie 2023 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, secţia Penală, în dosarul nr. x/2022 (prin care s-a dispus liberarea condiţionată).

Înalta Curte reţine că, astfel cum s-a menţionat deja, prin sentinţa penală nr. 3003 din 01.11.2024 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, secţia Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2024, în temeiul art. 335 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen. raportat la art. 43 alin. (1) C. pen. şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen.., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere în stare de recidivă postcondamnatorie (faptă săvârşită la 28.06.2024).

În temeiul art. 104 alin. (2) C. pen., a fost revocată liberarea condiţionată din executarea pedepsei de 6 ani şi 20 zile închisoare aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 3104/08.12.2020 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti în dosarul nr. x/2020, definitivă prin necontestare la 22.12.2020, şi s-a dispus executarea restului de pedeapsă de 538 zile închisoare.

În temeiul art. 104 alin. (2) C. pen. rap. la art. 43 alin. (1) C. pen., s-a adăugat pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare stabilită în cauză la restul de pedeapsă rămas neexecutat, de 538 zile închisoare, pentru care s-a dispus revocarea liberării condiţionate, urmând ca, în final, inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 1 an, 6 luni şi 538 zile închisoare.

Ulterior, prin decizia penală nr. 85/A din 23 ianuarie 2025 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2024, a fost admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 3003/1.11.2024 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, secţia penală, a fost desfiinţată în parte hotărârea apelată şi, rejudecând, a fost descontopită pedeapsa rezultantă de 1 an, 6 luni şi 538 de zile închisoare aplicată în primă instanţă în elementele sale componente, care au fost repuse în individualitatea lor şi, în baza art. 335 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen. rap. la art. 43 alin. (1) C. pen. şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen.., s-a aplicat inculpatului A. o pedeapsă de 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere.

În baza art. 104 alin. (2) C. pen. rap. la art. 43 alin. (1) C. pen. s-a adăugat restul rămas neexecutat de 538 de zile de închisoare pentru care s-a dispus revocarea liberării condiţionate la pedeapsa de 1 an închisoare aplicată pentru infracţiunea dedusă judecăţii, urmând ca în final inculpatul să execute o pedeapsă rezultantă de 1 an şi 538 de zile de închisoare.

În speţă, s-a reţinut că inculpatul a comis infracţiunea dedusă judecăţii în stare de recidivă postcondamnatorie faţă de condamnarea la pedeapsa de 6 ani şi 20 zile închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 3104/08.12.2020 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti în dosarul nr. x/2020, definitivă prin necontestare la 22.12.2020.

Recurentul inculpat a invocat autoritatea de lucru judecat a deciziei penale nr. 10/12.01.2023 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, secţia penală, în dosarul nr. x/2022, prin care a fost admisă contestaţia formulată de condamnatul A. împotriva sentinţei penale nr. 1596/23.11.2022, pronunţată de Judecătoria Drobeta Turnu Severin, a fost desfiinţată parţial sentinţa penală atacată în sensul că a fost admisă cererea de liberare condiţionată şi s-a dispus liberarea condiţionată a condamnatului din executarea pedepsei de 6 ani, 20 zile aplicată prin sentinţa penală nr. 3104/2020 a Judecătoriei Bucureşti Sector 4 şi punerea lui în libertate de sub puterea mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 5662/2020, emis de Judecătoria Bucureşti Sector 4, dacă nu este arestat în altă cauză.

S-a solicitat să fie avute în vedere considerentele acestei decizii (nr. 10 din 12 ianuarie 2023 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi), conform cărora pedeapsa de 6 ani şi 20 de zile, stabilită prin sentinţa penală nr. 3104 din 08.12.2020 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, definitivă prin necontestare la 22.12.2020, se consideră executată în cursul lunii martie 2024, de unde rezultă că infracţiunea dedusă judecăţii în prezenta cauză a fost săvârşită în stare de recidivă postexecutorie, nu de recidivă postcondamnatorie, întrucât a fost comisă la 28 iunie 2024, după considerarea ca executată a pedepsei anterior indicate.

Înalta Curte constată că, într-adevăr, decizia nr. 10 din 12 ianuarie 2023 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, în dosarul nr. x/2022, are autoritate de lucru judecat cu privire la îndeplinirea condiţiilor privind liberarea condiţionată, însă, în considerentele acestei hotărâri, nu s-a efectuat o analiză cu privire la restul rămas de executat din pedeapsa de 6 ani şi 20 de zile stabilită prin sentinţa penală nr. 3104 din 08.12.2020 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, definitivă prin necontestare la 22.12.2020, nestabilindu-se care ar fi cuantumul restului rămas de executat.

În privinţa susţinerii recurentului, în sensul că, în cuprinsul deciziei privind liberarea condiţionată s-a reţinut că pedeapsa de 6 ani şi 20 de zile se consideră executată în cursul lunii martie 2024, Înalta Curte constată că, în realitate, Tribunalul Mehedinţi doar a făcut trimitere la relaţiile comunicate de Penitenciarul Drobeta Turnu Severin şi a constatat că sunt îndeplinite condiţiile privind liberarea condiţionată:

"Astfel, din relaţiile comunicate de Penitenciarul Drobeta Turnu Severin cu privire la situaţia carcerală, caracterizarea, comportamentul şi evoluţia persoanei private de libertate, rezultă că petentul A. se află în executarea pedepsei principale de 6 ani şi 20 de zile închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de agresiune sexuală prev. de art. 219 noul C. pen., a început executarea pedepsei la data de 14.06.2018, că pedeapsa urmează să expire în termen la data de 17.03.2024, a fost discutat pentru a treia oară de comisia de liberări condiţionate din Penitenciarul Tr. Severin la data de 06.10.2022, a manifestat un interes adecvat faţă de programele şi activităţile de reintegrare socială la care a fost inclus, nu a fost sancţionat disciplinat şi a fost recompensat de 14 ori, aspecte care dovedesc că acesta a avut o evoluţie comportamentală pozitivă pe parcursul traseului execuţional, executând pedeapsa în regim semideschis.

Faţă de toate cele de mai sus, se apreciază că scopul pedepsei principale a fost atins, iar un nou termen de amânare nu se mai justifică în cauză, într-un astfel de interval de timp nefiind posibilă, de altfel, schimbarea temeiurilor invocate de instanţa de fond."

În continuare, Înalta Curte constată că, în mod just, instanţa de apel a avut în vedere cele statuate prin decizia Curţii Constituţionale nr. 242/2021, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 551 din Legea nr. 254/2013, în interpretarea dată prin decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt neconstituţionale.

În considerentele deciziei Curţii Constituţonale anterior indicate, printre altele, s-au reţinut următoarele:

"29. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018, a reţinut că (i) dispoziţiile art. 551 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 254/2013 nu disting, în acordarea măsurii compensatorii, între persoanele private de libertate aflate în executarea pedepsei închisorii la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017 şi persoanele liberate condiţionat şi nu limitează aplicarea dispoziţiilor art. 551 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 254/2013 la persoanele private de libertate aflate în executarea pedepsei închisorii la momentul intrării în vigoare a legii menţionate; (ii) evoluţia procesului legislativ care a condus la adoptarea Legii nr. 169/2017 relevă, cu claritate, voinţa legiuitorului de a nu limita aplicarea dispoziţiilor art. 551 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 254/2013 la persoanele private de libertate aflate în executarea pedepsei închisorii la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017 şi de a nu limita acordarea măsurii compensatorii la instituţia liberării condiţionate, aplicabilă ulterior intrării în vigoare a legii menţionate; (iii) modificările operate de legiuitor asupra formei iniţiale a proiectului, prin eliminarea reglementării măsurii compensatorii din capitolul consacrat liberării condiţionate şi includerea acestei reglementări în capitolul dedicat condiţiilor de detenţie, dar mai ales prin eliminarea referirii la liberarea condiţionată, reflectă voinţa acestuia de a nu restrânge aplicabilitatea dispoziţiilor art. 551 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 254/2013 la persoanele private de libertate aflate în executarea pedepsei închisorii, care au vocaţia de a beneficia de liberarea condiţionată ulterior intrării în vigoare a legii menţionate; (iv) excluderea persoanelor liberate condiţionat anterior din sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 551 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 254/2013, atunci când devin incidente dispoziţiile în materia revocării liberării condiţionate, ar contraveni voinţei legiuitorului, care rezultă din evoluţia procesului legislativ.

36. (...) cu privire la instituţia liberării condiţionate, Curtea reţine că aceasta poate fi împărţită în două etape, circumstanţiate în funcţie de situaţia persoanei condamnate, etape ce sunt delimitate de hotărârea judecătoriei prin care se dispune liberarea condiţionată/hotărârea tribunalului prin care se soluţionează contestaţia împotriva hotărârii judecătoriei. Astfel, prima etapă se grefează pe situaţia persoanei condamnate aflate în executarea unei pedepse în cadrul unui penitenciar şi are în vedere îndeplinirea şi, subsecvent, verificarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 99 şi art. 100 din C. pen.. Cea de-a doua etapă se grefează pe situaţia persoanei condamnate, faţă de care s-a dispus liberarea condiţionată, aflată în termenul de supraveghere (...). După epuizarea termenului de supraveghere, în cazul în care condamnatul nu a săvârşit o nouă infracţiune descoperită până la expirarea acestuia, nu s-a dispus revocarea liberării condiţionate şi nu s-a descoperit o cauză de anulare, pedeapsa se consideră executată.

37. În ceea ce priveşte prima etapă a liberării condiţionate, astfel cum s-a precizat anterior, aceasta trebuie privită în corelaţie cu îndeplinirea/verificarea îndeplinirii anumitor condiţii specifice, care, printre altele, se referă la executarea obligatorie a anumitor fracţii de pedeapsă, potrivit art. 99 alin. (1), art. 100 alin. (1) lit. a) şi alin. (2), (3) şi (4) din C. pen.. Referitor la îndeplinirea condiţiei ce priveşte fracţiile de pedeapsă ce trebuie obligatoriu executate (pentru a avea vocaţie pentru liberare condiţionată în cazul pedepsei închisorii), se constată că, pe lângă executarea pedepsei concretizată/materializată prin prezenţa fizică a persoanei condamnate în penitenciar, legiuitorul a permis ca la calculul acestora să se ţină seama de partea din durata pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate [potrivit art. 100 alin. (3) şi (4) din C. pen..]. În completarea acestor prevederi ale C. pen., Legea nr. 254/2013 reglementează la art. 96 dispoziţii referitoare la partea din durata pedepsei care este considerată ca executată pe baza muncii prestate şi/sau a instruirii şcolare şi formării profesionale, făcându-se referire la munca remunerată, munca neremunerată, munca prestată pe timpul nopţii, participarea la cursurile de şcolarizare pentru formele de învăţământ general obligatoriu, participarea la cursurile de calificare ori recalificare profesională, elaborarea de lucrări ştiinţifice publicate sau invenţii şi inovaţii brevetate.

38. Verificarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute la art. 99 sau art. 100 din C. pen. se realizează prin parcurgerea procedurii reglementate la art. 97 din Legea nr. 254/2013 şi la art. 587 din C. proc. pen., finalizându-se cu pronunţarea de către judecătorie/tribunal (în a căror circumscripţie se află locul de deţinere) a unei hotărâri. Numai în condiţiile pronunţării unei hotărâri prin care se dispune liberarea condiţionată a persoanei condamnate se poate constata epuizarea primei etape a liberării condiţionate şi trecerea în cea de-a doua etapă a acesteia.

39. (...) Curtea constată că prima etapă a liberării condiţionate, ce presupune îndeplinirea condiţiilor legale şi verificarea îndeplinirii acestora, este indisolubil legată de plasarea fizică a condamnatului în cadrul unui penitenciar, fapt ce presupune restrângerea exerciţiului libertăţii individuale a persoanei condamnate. Cu alte cuvinte, îndeplinirea condiţiilor specifice care conferă vocaţie pentru dispunerea liberării condiţionate nu poate fi realizată decât de persoana care este privată de libertate, ca urmare a pronunţării unei hotărâri definitive de condamnare a acesteia la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a închisorii, şi care se află efectiv într-un loc de detenţie.

40. În ceea ce priveşte a doua etapă, Curtea apreciază că aceasta se circumscrie punerii în executare a măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor stabilite de instanţă, potrivit C. pen., prin hotărârea prin care s-a dispus liberarea condiţionată a persoanei condamnate. Această etapă nu are în vedere şi nu se referă la verificarea condiţiilor specifice care conferă vocaţie pentru dispunerea liberării condiţionate, aspect relevant în ceea ce priveşte prima etapă a liberării condiţionate. (...) Curtea constată că a doua etapă a liberării condiţionate este indisolubil legată de punerea în libertate a persoanei condamnate, numai în acest cadru putându-se vorbi de respectarea de către aceasta a măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor stabilite de instanţă, potrivit C. pen.

41. Curtea constată, aşadar, că, din perspectiva reglementărilor în vigoare, pe lângă dispoziţiile C. pen. şi ale C. proc. pen., prima etapă a liberării condiţionate este reglementată de dispoziţiile Legii nr. 254/2013, pe când cea de-a doua etapă a liberării condiţionate este reglementată de dispoziţiile Legii nr. 253/2013.

[...]

46. (...) în condiţiile în care Legea nr. 254/2013 normează numai în sfera chestiunilor ce decurg sau ţin de starea de privare de libertate (survenită ca urmare a pronunţării unei hotărâri definitive de condamnare la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a închisorii sau a unei hotărâri prin care se dispune o măsură preventivă privativă de libertate), concluzia logică ce decurge din interpretarea sistematică a acesteia este că dispoziţiile referitoare la compensarea în cazul cazării în condiţii necorespunzătoare se circumscriu primei etape a liberării condiţionate, acestea reprezentând, în fapt, o altă modalitate de calcul ce trebuie avută în vedere la verificarea îndeplinirii condiţiei ce priveşte fracţiile de pedeapsă ce trebuie obligatoriu executate.

47. Curtea reţine că art. 551 face parte din capitolul IV - "Condiţiile de detenţie" - al titlului III - "Executarea pedepselor privative de libertate". În acest context, Curtea observă că titlul III conţine zece capitole care reglementează, pe lângă condiţiile de detenţie, organizarea executării pedepselor privative de libertate, siguranţa penitenciarelor, regimurile de executare a pedepselor privative de libertate, drepturile persoanelor condamnate, munca prestată de persoanele condamnate la pedepse privative de libertate, activităţile educative, de asistenţă psihologică şi asistenţă socială, instruirea şcolară, învăţământul universitar şi formarea profesională a persoanelor condamnate, liberarea condiţionată, recompensele, abaterile şi sancţiunile disciplinare, documentele întocmite de administraţia penitenciarului. Astfel, Curtea observă că întreg titlul III, ca de altfel întreg ansamblul normativ al Legii nr. 254/2013, se referă la măsuri/proceduri/situaţii ce decurg sau au legătură cu starea de privare de libertate a persoanei condamnate.

48. În aceste condiţii, având în vedere sfera normativă a Legii nr. 254/2013, Curtea apreciază că legiuitorul nu trebuia să realizeze precizarea expresă, în sensul că art. 551 se va aplica doar în cazul persoanelor care se află la momentul adoptării acestei dispoziţii într-un penitenciar. Această concluzie decurge logic, pe de-o parte, din obiectul de reglementare al legii modificate şi, pe de altă parte, din opţiunea legiuitorului de a legifera distinct, prin două acte normative separate, punerea în executare a acelor "instituţii"/"măsuri" care presupun restrângerea exerciţiului libertăţii individuale, respectiv, punerea în executare a acelor "instituţii"/"măsuri" care se realizează prin alte procedee, care, deşi pot determina restrângerea exerciţiului unor drepturi ori al unor libertăţi fundamentale, nu produc efecte în sfera libertăţii individuale, în sensul restrângerii exerciţiului acesteia, pe de altă parte. A aprecia în mod contrar ar însemna că în cazul oricărei dispoziţii din Legea nr. 254/2013 legiuitorul ar trebui să facă precizări relative la persoanele care intră în sfera de aplicare a acesteia, ceea ce ar determina o îngreunare nejustificată a actului normativ, cu implicaţii asupra calităţii şi previzibilităţii normelor conţinute.

[...]

56. (...) Curtea apreciază că argumentele adoptate de instanţa supremă nu pot fi reţinute, astfel că şi concluzia ce se regăseşte în dispozitivul Deciziei nr. 7 din 26 aprilie 2018 apare ca fiind lipsită de susţinere."

Având în vedere cele statuate prin decizia Curţii Constituţionale nr. 242/2021, Înalta Curte constată, că, în mod judicios, instanţa de apel a apreciat că nu pot fi scăzute din restul rămas neexecutat din pedeapsa anterioară cele 108 zile de închisoare considerate ca executate suplimentar conform art. 551 din Legea nr. 254/2013 la momentul liberării condiţionate a inculpatului. Aşa cum s-a stabilit prin decizia instanţei de contencios constituţional anterior indicată, ulterior liberării condiţionate nu mai sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 254/2013 (prin urmare nici cele ale art. 551 din această lege), autoritatea de lucru judecat a hotărârii de liberare condiţionată privind chestiunea îndeplinirii condiţiilor pentru acordarea acestei liberări, fără să se extindă asupra calculului restului rămas neexecutat din pedeapsa anterioară.

Drept urmare, acest rest este în cuantum de 538 de zile de închisoare, reprezentat de perioada efectivă dintre data liberării condiţionate - 12.01.2023 - şi cea la care s-ar fi împlinit durata pedepsei anterioare - 03.07.2024. Având în vedere că fapta dedusă judecăţii în prezenta cauză a fost săvârşită la 28.06.2024, înainte de considerarea ca executată a pedepsei anterioare (de 6 ani şi 20 de zile stabilită prin sentinţa penală nr. 3104 din 08.12.2020 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, definitivă prin necontestare la 22.12.2020), sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la recidiva postcondamnatorie.

Faţă de considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen.., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 85/A din 23 ianuarie 2025 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în dosarul nr. x/2024.

Conform prevederilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen.., va fi obligat recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 85/A din 23 ianuarie 2025 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în dosarul nr. x/2024.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 iunie 2025.