Illegal deprivation of liberty; sufficiency of brief physical coercion and confinement to satisfy constitutive elements under Art. 205(1) of the Penal Code

Şedinţa publică din data de 12 iunie 2025

Asupra recursului în casaţie de faţă, în baza actelor din dosar, constată:

Prin sentinţa penală nr. 191 din data de 22 aprilie 2024 pronunţată de Judecătoria Târgovişte, în baza art. 205 alin. (1) C. pen., inculpatul A. a fost condamnat la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de lipsirea de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 205 alin. (1) C. pen. (faptă din data de 25.08.2022).

În baza art. 96 alin. (4) din C. pen. s-a revocat suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei aplicată prin sentinţa penală nr. 400 din 11.12.2019 pronunţată de Judecătoria Târgovişte, în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia penală nr. 185/25.02.2020 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti.

În baza art. 96 alin. (5) şi art. 41 alin. (1) şi art. 43 alin. (1) din C. pen. s-a adăugat pedeapsa de 1 an închisoare aplicată prin prezenta sentinţă la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare aplicată în dosarul nr. x/2019, inculpatul urmând a executa pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 6 luni închisoare, în detenţie.

În baza art. 404 alin. (4) C. proc. pen. şi art. 72 alin. (2) din C. pen. s-a dedus din pedeapsa cu închisoarea aplicată inculpatului perioada reţinerii, a arestării preventive şi a arestului la domiciliu perioada 26.08.2022 - 11.11.2022.

Prin decizia penală nr. 10 din 9 ianuarie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2022, în temeiul art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., s-a respins ca nefondat apelul formulat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 191 din data de 22 aprilie 2024 de către Judecătoria Târgovişte.

Împotriva deciziei penale nr. 10 din 9 ianuarie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2022, inculpatul A. a formulat cerere de recurs în casaţie, invocând dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., cu solicitarea de admitere a recursului în casaţie, casarea deciziei atacate şi achitarea sa sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 205 alin. (1) C. pen.

În esenţă, recurentul inculpat A. a susţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile privitoare la elementul material al infracţiunii prevăzute de art. 205 C. pen. şi urmarea imediată a acesteia, în condiţiile în care, conform celor declarate de persoana vătămată în cursul judecăţii, aceasta doar s-a speriat întrucât nu a recunoscut autoturismul, iar inculpatul a calmat-o, explicându-i de ce nu a venit cu autoturismul său, persoana vătămată nesimţindu-se lipsită de libertate în vreun mod, având tot timpul posibilitatea reală şi efectivă de a coborî din maşină sau de a se întoarce la hotel; în opinia sa, deşi este adevărat că a tras-o de păr pe persoana vătămată, prin această acţiune nu s-a realizat o lipsire de libertate.

Totodată, a susţinut că nu este îndeplinită nici condiţia privind forma de vinovăţie, lipsirea de libertate, în varianta tip, infracţiunea de lipsire de libertate putându-se realiza doar cu intenţie directă sau indirectă.

Prin încheierea din 6 martie 2025, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., s-a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 10 din 9 ianuarie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2022.

Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, în considerarea celor ce succed:

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac în anulare, care poate fi exercitată în cazurile limitativ prevăzute de lege, al cărei scop este, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 433 C. proc. pen., judecarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Faţă de scopul căii de atac a recursului în casaţie, respectiv îndreptarea erorilor de drept comise la soluţionarea cauzei, în prealabil, se impune precizarea că, orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv apel, intră în puterea lucrului judecat şi excede cenzurii instanţei investită cu judecarea recursului în casaţie.

Ca atare, motivele de casare trebuie să se raporteze la situaţia factuală şi la elementele care au circumstanţiat activitatea infracţională, astfel cum au fost stabilite de instanţa de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte neputând proceda la evaluarea materialului probator sau la reaprecierea situaţiei de fapt.

Limitarea obiectului judecăţii în recursul în casaţie la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a normelor substanţiale sau de procedură penală constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acele încălcări corespunzătoare unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că "dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie modificarea situaţiei de fapt, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel, sunt prevăzute ca infracţiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc - din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului." (decizia nr. 350/RC/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, www.x.ro).

Totodată, s-a reţinut că acest caz de casare vizează "acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblu sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv." (decizia nr. 442/R/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).

În cauză, inculpatul A. a formulat recurs în casaţie întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

În esenţă, făcând referire la situaţia de fapt, recurentul inculpat a susţinut că, prin acţiunea reţinută în sarcina sa, respectiv aceea de a trage de păr persoana vătămată, nu s-a realizat o lipsire de libertate, în condiţiile în care, aşa cum a declarat, persoana vătămată doar s-a speriat nerecunoscând autoturismul şi, în plus, aceasta avea posibilitatea reală de a coborî din maşină sau de a se întoarce la hotel.

În aceste coordonate de principiu, în limitele criticilor ce se circumscriu motivului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte notează că, în cuprinsul hotărârii instanţei de fond, confirmată de instanţa de apel, a fost descrisă fapta care a justificat încadrarea acesteia ca realizând conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzute de art. 205 alin. (1) C. pen.

În fapt, instanţele de fond şi apel au reţinut că, la data de 25.08.2022, ora 20:43, în interiorul B. din mun. Târgovişte, Bd-ul. Libertăţii nr. 7, jud. Dâmboviţa, inculpatul A., prin constrângere fizică, a forţat-o pe numita C., contrar voinţei sale, să iasă din hotel, să se deplaseze către autoturismul marca D., model E. de culoare negru cu numărul de înmatriculare x ce era parcat în apropiere şi să urce în autoturismul pe locul dreapta faţă, autoturism cu care s-au deplasat ulterior până la domiciliul inculpatului din comuna Dragomireşti, sat Decideni, str. x, jud. Dâmboviţa.

În drept, s-a reţinut că fapta inculpatului A. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de "lipsirea de libertate în mod ilegal", prevăzută de art. 205 alin. (1) C. pen.

Pentru a verifica dacă inculpatul A. a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, Înalta Curte are în vedere situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel, care nu poate fi schimbată, având caracter definitiv. În ipoteza în care situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel nu se suprapune pe tipicitatea obiectivă a infracţiunii, astfel cum aceasta este prevăzută de lege, devin incidente dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Potrivit dispoziţiilor art. 205 alin. (1) C. pen., "lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 7 ani".

Se observă că norma legală nu prevede o limită minimă de timp pentru a fi întrunit elementul material al infracţiunii, astfel că infracţiunea există şi dacă victimei i-a fost îngrădită libertatea pentru o scurtă perioadă. Lipsirea de libertate (ca urmare imediată a infracţiunii) trebuie să dureze atât cât să rezulte că persoana a fost efectiv împiedicată de a se deplasa şi acţiona în conformitate cu voinţa sa.

Pornind de la aceste considerente de ordin teoretic, Înalta Curte constată că, pe fondul cauzei, instanţa de apel a reţinut că probele administrate dovedesc fără niciun dubiu existenţa elementului material, respectiv lipsirea (privarea) de libertate a persoanei vătămate C.. În acest sens, s-a reţinut fapta inculpatului A. de a o deplasa pe victimă împotriva voinţei sale, acesta acţionând direct asupra persoanei, prin tragerea de păr şi conducerea ei forţată dintr-un loc în altul, respectiv din holul hotelului până în autoturismul parcat în apropiere, în care a fost introdusă pe locul faţă dreapta, inculpatul blocând portierele, şi din care victima nu a putut coborî înainte de a se pune în mişcare.

Ca atare, analizând motivele de recurs în casaţie, în esenţă, recurentul inculpat susţinând, pe de o parte, că starea de fapt probată nu a produs urmarea imediată, întrucât persoana vătămată doar s-a speriat necunoscând autoturismul, fără a se simţi lipsită de libertate, iar, pe de altă parte, desi a tras-o de păr, nu acţionat cu vinovăţia cerută de lege, Înalta Curte constată că nu sunt reliefate, în cauză, aspecte de nelegalitate din perspectiva neprevederii faptei în legea penală.

Potrivit considerentelor deciziei recurate, acţiunile inculpatului A., de interes pentru realizarea elementului material al infracţiunii deduse judecăţii, constau în scoaterea persoanei vătămate cu forţa din interiorul hotelului în care se afla şi conducerea ei până în autoturismul parcat în apropiere, împotriva voinţei sale, precum şi introducerea acesteia pe locul din dreapta şoferului, concomitent cu blocarea portierelor de către inculpat, astfel încât victima nu a putut coborî înainte ca autoturismul să fie pus în mişcare.

Chiar dacă, initial, persoana vătămată îl însoţeşte benevol pe concubinul său de la acel moment (care, între timp, i-a devenit soţ) înspre ieşirea din hotel, este esential, însă, că la scurt timp aceasta se răzgândeşte şi fuge înapoi în interiorul clădirii la vederea autoturismului pe care nu-l cunoştea, voinţa sa fiind înfrântă imediat de către inculpat, care a apelat la forţa fizică pentru a schimba direcţia victimei către maşina pe care o conducea, ca şi când aceasta ar fi fost un obiect de care poate dispune după bunul plac, culminând cu urcarea acesteia pe locul din faţă-dreapta.

Practic, înfrângerea libertăţii de mişcare a persoanei vătămate C. a debutat cu schimbarea direcţiei de deplasare a acesteia de către inculpat, care a acţionat cu forţă asupra victimei, trâgând-o de păr în timp ce se îndrepta cu ea spre autoturismul parcat lângă hotel, introducând-o în autoturism contrar voinţei acesteia de a se întoarce în hotel; or, constrângerea exercitată de inculpat nu poate fi anulată prin posibilitatea pe care ar fi avut-o, ulterior, persoana vătămată de a părăsi autoturismul după bunul plac, aşa cum susţine inculpatul.

În acest context, instanţa de recurs în casaţie subliniază că, deşi în aprecierea elementului material ca element constitutiv al infracţiunii, un element important îl reprezintă durata privării de libertate, această durată, însă, nefiind stabilită cu caracter absolut în norma de incriminare, nu are un caracter absolut, ci se apreciază în raport cu situaţia concretă, dacă intervalul de timp în care s-a menţinut starea de lipsire de libertate a fost suficient pentru a reprezenta într-adevăr o îngrădire efectivă a libertăţii de mişcare a victimei. Doctrina juridică a stabilit că există lipsire de libertate chiar în cazul în care durata a fost extrem de redusă, dacă în intervalul de timp respectiv victima a fost împiedicată să realizeze o anumită acţiune.

Prin urmare, contrar susţinerilor în apărare, Înalta Curte reţine că fapta inculpatului, aşa cum a fost reţinută în mod definitiv de instanţa de apel, intră în sfera celor incriminate de art. 205 alin. (1) C. pen., perioada de timp cât persoana vătămată C. a fost lipsită de libertate fiind suficientă pentru a produce imposibilitatea acesteia de a se manifesta potrivit voinţei sale.

Totodată, instanţa de recurs în casaţie observă că aceleaşi susţineri ale inculpatului, au fost invocate şi în calea de atac a apelului, instanţa de apel constatând că nu se pune problema achitării, fapta inculpatului A., circumscriindu-se ipotezei incriminate de art. 205 alin. (1) C. pen.

Criticând decizia instanţei de apel, susţinerile recurentului inculpat tind, în realitate, la reanalizarea probelor şi înlăturarea raţionamentului care a condus la soluţia de condamnare, practic, la o rejudecare a cauzei în parametrii unei căi ordinare de atac. Însă, reevaluarea situaţiei de fapt reţinută în cauză, cu titlu definitiv, de către instanţa de apel şi concordanţa cu probele administrate, precum şi interpretarea dată acesteia prin hotărârea definitivă, nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanţei supreme în actuala procedură a recursului în casaţie.

Concluzionând, raportat la cele expuse, Înalta Curte constată că fapta imputată inculpatului A. constând în aceea că, la data de 25.08.2022, ora 20:43, în interiorul B. din mun. Târgovişte, Bd-ul. Libertăţii nr. 7, jud. Dâmboviţa, prin constrângere fizică, a forţat-o pe C., contrar voinţei sale, să iasă din hotel, să se deplaseze către autoturismul marca D., model E. de culoare negru cu numărul de înmatriculare x, parcat în apropiere, şi să urce în autoturismul pe locul dreapta faţă, autoturism cu care s-au deplasat ulterior până la domiciliul inculpatului din comuna Dragomireşti, sat Decideni, str. x, jud. Dâmboviţa", întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de "lipsirea de libertate în mod ilegal", prevăzută de art. 205 alin. (1) C. pen.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 10 din 9 ianuarie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2022.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 de RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 10 din 9 ianuarie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2022.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 de RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 iunie 2025.