Cassation inadmissibility: prohibition on reviewing subjective intent and discretionary penalty individualization in negligence-based railway destruction offenses

Şedinţa publică din data de 28 mai 2025

Deliberând asupra cererii de recurs în casaţie formulate de recurentul A., în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 3742 din data de 09.12.2024, pronunţată de Judecătoria Timişoara, secţia penală:

În baza art. 396 alin. (1), (2) şi (10) din C. proc. pen. cu aplicarea art. 332 alin. (1), (3) şi (4) din C. pen. raportat la art. 333 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A., fără antecedente penale, la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere sau semnalizare falsă.

În temeiul art. 67 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 66 alin. (1) lit. i) din C. pen., i-a fost aplicată inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii dreptului, prevăzut de art. 66 alin. (1) lit. i) din C. pen., constând în interzicerea dreptului de a conduce orice vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere pe o perioadă de 1 an, care se va executa în condiţiile prescrise de art. 68 alin. (1) lit. b) din C. pen.

În temeiul art. 65 alin. (1) din C. pen., i-a fost interzisă inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, exercitarea dreptului prevăzut de art. 66 alin. (1) lit. i) din C. pen. (constând în interzicerea dreptului de a conduce orice vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere), care se va executa conform art. 65 alin. (3) din C. pen.

În temeiul art. 91 din C. pen., a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 1 an închisoare.

În temeiul art. 92 alin. (1) din C. pen., a fost stabilit un termen de supraveghere de 2 ani, calculat de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, astfel cum prevede art. 92 alin. (2) din C. pen.

În temeiul art. 93 alin. (1) din C. pen., a fost obligat inculpatul ca, pe durata termenului de supraveghere, să respecte următoarelor măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Hunedoara, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În temeiul art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen., i s-a impus inculpatului obligaţia de a frecventa un program de reintegrare socială derulat de Serviciul de Probaţiune Hunedoara sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În temeiul art. 93 alin. (3) din C. pen., i s-a impus inculpatului obligaţia de a presta muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă de 60 zile, la una dintre următoarele două instituţii: Primăria comunei Băiţa sau Consiliul Local Deva - Serviciului Public de Întreţinere şi gospodărire Municipală Deva, în conformitate cu dispoziţiile art. 404 alin. (2) C. proc. pen.. şi ale art. 57 din Legea 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, instituţie ce urmează a fi desemnată de către Serviciul de Probaţiune Hunedoara după evaluarea inculpatului.

În baza art. 94 alin. (1) din C. pen., s-a stabilit ca pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute în art. 93 alin. (1) lit. c) - e) să se comunice Serviciului de Probaţiune Hunedoara.

În baza art. 94 alin. (2) din C. pen., s-a stabilit ca supravegherea executării obligaţiilor prevăzute de art. 93 alin. (2) lit. b) şi art. 93 alin. (3) din C. pen. să se facă de Serviciului de Probaţiune Hunedoara.

În baza art. 404 alin. (2) C. proc. pen.. raportat la art. 96 din C. pen., i s-a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor nerespectării măsurilor de supraveghere şi obligaţiilor impuse, precum şi ale săvârşirii de noi infracţiuni în cursul termenului de supraveghere, respectiv dacă pe parcursul termenului de supraveghere persoana supravegheată, cu rea-credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse ori stabilite de lege sau săvârşeşte o nouă infracţiune, instanţa revocă suspendarea şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei în regim de detenţie.

În temeiul art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., s-a luat act de faptul că persoana vătămată nu s-a constituit parte civilă în procesul penal.

Prin decizia penală nr. 92/A din data de 19 februarie 2025, Curtea de Apel Timişoara, secţia penală:

În baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A., împotriva sentinţei penale nr. 3742 din data de 09.12.2024 pronunţată de Judecătoria Timişoara, în dosarul nr. x/2024.

Împotriva deciziei penale nr. 92/A din data de 19 februarie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală a formulat recurs în casaţie inculpatul A..

Inculpatul A. a înţeles să indice cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 12 din C. proc. pen.

În susţinerea cererii de recurs în casaţie, s-a invocat aceea că fapta nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 332 alin. (1) din C. pen., pentru că lipseşte intenţia directă sau indirectă. În speţă, inculpatul nu ar fi avut intenţia de a produce un pericol, ci a fost implicat într-un accident rutier, iar simpla coliziune a unui autovehicul cu un tren nu poate fi interpretată automat ca un act de distrugere intenţionată.

S-a mai susţinut că nu există o semnalizare falsă, art. 332 alin. (3) C. pen. sancţionând acţiunile de falsificare sau folosire necorespunzătoare a semnalelor de circulaţie feroviară. Inculpatul nu a alterat, nu a falsificat şi nu a modificat niciun semnal de circulaţie, iar omisiunea de a opri la semnal nu echivalează cu falsificarea semnalizării.

De asemenea, a menţionat că lipseşte pericolul iminent şi direct întrucât trenul a oprit şi a fost înlocuit cu un alt automotor. A considerat că aspectul omisiunii opririi la semnal nu constituie automat pericol concret şi iminent asupra siguranţei căii ferate, condiţie esenţială pentru reţinerea infracţiunii.

În ceea ce priveşte incidenţa pct. 12 al art. 438 din C. proc. pen., inculpatul a susţinut că aplicarea pedepsei complementare a interzicerii dreptului de a conduce este excesivă şi disproporţonată, întrucât nu a săvârşit fapta cu intenţie directă şi nu a fost sub influenţa alcoolului sau drogurilor.

Verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate în principiu a cererii de recurs în casaţie, conform dispoziţiilor art. 440 din C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 434 din C. proc. pen., pot fi atacate cu recurs în casaţie deciziile pronunţate de curţile de apel, ca instanţe de apel, cu excepţia deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor.

Nu pot fi atacate cu recurs în casaţie:

a) hotărârile de respingere ca inadmisibilă a cererii de revizuire;

b) hotărârile de respingere a cererii de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsă;

c) hotărârile pronunţate în materia executării pedepselor;

d) hotărârile pronunţate în materia reabilitării;

Art. 435. Termenul de declarare a recursului în casaţie. - Recursul în casaţie poate fi introdus de către părţi sau procuror în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel.

Art. 437. Motivarea recursului în casaţie. - (1) Cererea de recurs în casaţie se formulează în scris şi va cuprinde:

a) numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţii, numele, prenumele şi domiciliul profesional al avocatului sau, după caz, numele şi prenumele procurorului care exercită recursul în casaţie, precum şi organul judiciar din care acesta face parte;

b) indicarea hotărârii care se atacă;

c) indicarea cazurilor de recurs în casaţie pe care se întemeiază cererea şi motivarea acestora;

d) semnătura persoanei care exercită recursul în casaţie şi/sau semnătura avocatului.

(2) La cerere se anexează toate înscrisurile invocate în motivarea acesteia.

Art. 438. Cazurile în care se poate face recurs în casaţie. - (1) Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri:

1. în cursul judecăţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente;

2. - 6 abrogate;

7. inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală;

8. în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal;

9. - 10 abrogate;

11. nu s-a constatat graţierea sau în mod greşit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost graţiată;

12. s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege;

13. - 14 abrogate.

(2) Cazurile prevăzute la alin. (1) pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deşi au fost invocate, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

(3) În cazul în care cererea de recurs în casaţie a fost respinsă, partea sau procurorul care a declarat recursul în casaţie nu mai poate formula o nouă cerere împotriva aceleiaşi hotărâri, indiferent de motivul invocat.

Art. 440 din C. proc. pen. prevede că instanţa dispune, prin încheiere, admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 434 - 438 C. proc. pen. care se referă la hotărârile ce sunt supuse recursului în casaţie, termenul de declarare, părţile ce pot formula calea de atac, motivarea recursului în casaţie, precum şi cazurile în care se poate formula.

Potrivit art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., dacă cererea de recurs în casaţie nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispoziţiile art. 434, art. 436 alin. (1), (2) şi (6), art. 437 şi 438, instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie.

Din examinarea cererii de recurs în casaţie formulate de recurentul inculpat A. se constată că aceasta este inadmisibilă.

În cadrul procesual al recursului în casaţie, instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, iar orice chestiune de fapt, analizată de instanţele de fond şi apel sau chiar chestiuni de drept, dar ce nu se circumscriu cazurilor expres reglementate, sunt considerate intrate în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii.

Recursul în casaţie nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări de fapt intrate în autoritatea de lucru judecat, nici reevaluarea materialului probator pentru modificarea bazei factuale ori a caracterizării în drept. În privinţa evaluărilor în drept ce pot fi devoluate şi acestea sunt limitate, prin voinţa legiuitorului, la ipotezele (cazurile) enumerate.

Recursul în casaţie este conceput ca fiind o cale extraordinară de atac, într-un sistem guvernat de dublu grad de jurisdicţie, în care părţile pot solicita verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, însă doar în limitele expres şi limitativ prevăzute în art. 438 din C. proc. pen.

Evoluţia reglementării în sensul restrângerii devoluţiunii admisibile şi analiza jurisprudenţei aferente, demonstrează că interpretarea extensivă a cazurilor constituie o adăugare nepermisă sau o ignorare a voinţei legiuitorului şi aduce în sfera cenzurii instanţei elemente extrinseci, generând caracterul de soluţie nelegală deciziei pronunţate în recursul în casaţie.

Recursul în casaţie declarat în prezenta cauză este inadmisibil deoarece, cum s-a expus anterior, în acest cadru procesual, instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, iar orice chestiune de fapt sau chiar de drept, ce nu se circumscrie cazurilor expres reglementate este considerată intrată în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii instanţei învestite cu judecarea recursului în casaţie.

Înalta Curte constată că inculpatul A. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 332 alin. (1), (3) şi (4) din C. pen. raportat la art. 333 din C. pen.

Potrivit art. 332 alin. (1) din C. pen., distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de neîntrebuinţare a liniei de cale ferată, a materialului rulant, a instalaţiilor de cale ferată ori a celor de comunicaţii feroviare, precum şi a oricăror altor bunuri sau dotări aferente infrastructurii feroviare ori aşezarea de obstacole pe linia ferată, dacă prin aceasta se pune în pericol siguranţa mijloacelor de transport, manevră sau intervenţie pe calea ferată, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. Dispoziţiile alin. (3) prevăd că, dacă faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) au avut ca urmare un accident de cale ferată, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. Art. 332 alin. (4) din C. pen. prevede că atunci când faptele prevăzute în alin. (1) - (3) sunt săvârşite din culpă, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate.

De asemenea, art. 333 din C. pen. prevede că accidentul de cale ferată constă în distrugerea sau degradarea adusă mijloacelor de transport, materialului rulant sau instalaţiilor de cale ferată în cursul circulaţiei sau manevrei mijloacelor de transport, manevră, întreţinere sau intervenţie pe calea ferată.

Instanţa de recurs constată că inculpatul critică, pe de o parte, latura subiectivă a infracţiunii pentru care a fost condamnat. În acest sens, se reţine că în conceptul de "faptă prevăzută de legea penală" nu poate fi inclusă şi condiţia privitoare la forma de vinovăţie. Astfel, art. 15 alin. (1) din C. pen. distinge trăsătura esenţială prevederii în legea penală de aceea a săvârşirii cu vinovăţie.

Pe de altă parte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în analiza corespondenţei obiective de incriminare a faptei, nu poate proceda la o analiză asupra laturii subiective, care ar presupune, în mod necesar, analiza probatoriului. Astfel, cazul de recurs în casaţie, prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., permite Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să verifice existenţa corespondenţei între fapta concretă stabilită prin hotărârea definitivă de condamnare, numai sub aspectul laturii obiective, nu şi sub aspectul laturii subiective, care nu poate fi cenzurată din perspectiva noţiunii de "faptă ce nu este prevăzută de legea penală".

De altfel, această interpretare a fost asumată la nivelul secţiei penale a instanţei supreme prin minuta şedinţei judecătorilor secţiei din data de 24 mai 2023 stabilindu-se, în unanimitate, în sensul inadmisibilităţii verificării condiţiilor referitoare la latura subiectivă a infracţiunii în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Mai mult, se reţine că aspectele invocate de inculpat cu privire la intenţia directă sau indirectă sunt neîntemeiate atât timp cât a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii din culpă, în condiţiile dispoziţiilor art. 332 alin. (4) din C. pen.

În ceea ce priveşte susţinerea sa, conform căreia nu a existat o semnalizare falsă, Înalta Curte constată că această critică vizează infracţiunea prevăzută de art. 332 alin. (2) din C. pen. (distrugerea sau semnalizare falsă), ce nu este reţinută în sarcina sa. Astfel cum s-a arătat, inculpatul a fost condamnat pentru infracţiunea prevăzută de art. 332 alin. (1), (3) şi (4) din C. pen. raportat la art. 333 din C. pen., ce prevede distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de neîntrebuinţare a liniei de cale ferată, a materialului rulant, a instalaţiilor de cale ferată ori a celor de comunicaţii feroviare, precum şi a oricăror altor bunuri sau dotări aferente infrastructurii feroviare ori aşezarea de obstacole pe linia ferată.

Pe de altă parte, se constată că prin intermediul căii extraordinare de atac inculpatul, în realitate, solicită o reaprecierea situaţiei de fapt la care acesta a achiesat prin parcurgerea procedurii simplificate. Împrejurările de fapt au fost recunoscute în declaraţia sa, şi anume că s-ar fi pus în pericol siguranţa căii ferate. Or, astfel cum rezultă din situaţia de fapt la care inculpatul a achiesat, incidentul a pus în pericol siguranţa circulaţiei trenurilor deoarece instalaţia era în stare de funcţionare acustică şi optică pentru trecerea trenului IR 118-1, iar autovehiculul a intrat în gabaritul de liberă trecere pentru circulaţia feroviară în momentul trecerii trenului prin pasaj, lovind automotorul în dreptul boghiului nr. 1. Acest fapt a condus la scoaterea din funcţiune a automotorului şi înlocuirea acestuia cu alt automotor, fiindcă nu mai putea continua mersul în condiţii de siguranţă. Această stare de fapt a intrat în autoritatea de lucru judecat excedând evaluării.

Cu privire la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., Înalta Curte reţine că inculpatul critică temeinicia pedepsei complementare apreciind că în mod eronat s-a dispus interzicerea dreptului de a conduce. Prin prisma cazului de casare invocat, instanţa de recurs nu poate, în procedura pendinte, aprecia asupra temeiniciei măsurii complementare, ci poate analiza numai legalitatea acesteia.

În aceste condiţii, se constată că potrivit art. 67 alin. (1) din C. pen., pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi poate fi aplicată dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea sau amenda şi instanţa constată că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului, această pedeapsă a fost necesară. Alin. (2), aplicarea pedepsei interzicerii exercitării unor drepturi este obligatorie când legea prevede această pedeapsă pentru infracţiunea săvârşită.

Infracţiunea pentru care s-a dispus condamnarea prevede aplicarea obligatorie a pedepsei complementare. Alegerea pedepsei prevăzut de art. 66 alin. (1) lit. i) din C. pen., ce prevede interzicerea dreptului de a conduce orice vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere este atributul exclusiv al instanţelor de fond şi nu poate fi cenzurat de instanţa de recurs, acest aspect intră în conceptul de temeinicie, iar nu de legalitate. Evaluarea acestei chestiuni nu se mai poate realiza în procedura pendinte, aspectele invocate punând în discuţie individualizarea judiciară alături de readministrarea probatoriului ori reaprecierea mijloacelor de probă existente la dosarul cauzei.

Faţă de aceste aspecte, se constată că motivele invocate se circumscriu doar formal cazurilor de casare invocate, sens în care instanţa urmează ca, în temeiul art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., să respingă, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 92/A din data de 19 februarie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 92/A din data de 19 februarie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 mai 2025.