Recognition of foreign conviction: exclusion of res judicata on statute of limitations and scope of detention credit deductions in execution orders.
Romania (RO)
Legislator summary
AI generatedThe Supreme Court of Romania (ICCJ) dismissed as unfounded the appeal filed by a convicted individual against a Ploiești Court of Appeal ruling, which had admitted an objection to enforcement, thereby upholding the lower court's order to deduct specific pre-trial detention periods from the remaining prison sentence and issue a new execution warrant. The dispute arose from the recognition and enforcement in Romania of an Italian prison sentence of 5 years and 6 months, where the appellant challenged the calculation of the remaining penalty (originally 3 years, 5 months, and 29 days) by arguing for the application of the statute of limitations, a more favorable subsequent penal law, and additional deductions for time served in both Italy and Romania. The Court ruled that substantive issues such as the statute of limitations were barred by the *res judicata* of the recognition decision and could not be reopened via enforcement objection, and that the statutory mechanism for deduction applies to the remaining penalty recognized in the execution order rather than allowing the Romanian court to re-individualize the sentence imposed by the foreign court, relying on Article 99(3) of Law no. 302/2004 and Articles 597 and 599 of the Code of Criminal Procedure. The Court imposed court costs of 200 RON on the appellant.
Legislator headnote
AI generatedart. 597 C. proc. pen, art. 599 alin. (4) C. proc. pen, art. 595 C. proc. pen, art. 99 alin. (13) din Legea nr. 302/2004, art. 99 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, art. 275 alin. (2) C. proc. pen; Recognition of foreign conviction: exclusion of res judicata on statute of limitations and scope of detention credit deductions in execution orders: , cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 595 C. proc. pen. şi art. 598 lit. c) şi d) C. proc. pen.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 17 aprilie 2025
Asupra contestaţiei de faţă, în baza actelor dosarului, constată:
Prin sentinţa penală nr. 12 din 13 februarie 2025, pronunţată în dosarul nr. x/2024, Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în temeiul art. 597 C. proc. pen., a admis contestaţia formulată de către condamnatul A. împotriva sentinţei penale nr. 93 din 19.08.2024 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr. x/2024
A dedus din restul de pedeapsă de 3 ani 5 luni 29 de zile dispus a fi executat prin sentinţa nr. 93 din 19.08.2024 a Curţii de Apel Ploieşti pronunţată în dosarul nr. x/2024 şi perioada în care condamnatul a fost arestat în România, respectiv de la 11.02.2014 la 27.02.2014 inclusiv, precum şi perioada reţinerii şi arestării preventive de la 15.05.2024 la 21.06.2024, la care a adăugat şi perioada executată în România de la 20.08.2024 la zi.
A anulat mandatul de executare nr. x din 19.08.2024 emis în baza sentinţei de mai sus şi a dispus emiterea unui nou mandat de executare conform prezentei sentinţe.
Potrivit art. 599 alin. (4) C. proc. pen., după pronunţarea soluţiei definitive ca urmare a admiterii contestaţiei la executare, se face o nouă punere în executare conform procedurii prevăzute de prezentul titlu.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Ploieşti a reţinut că, prin contestaţia la executare formulată la data de 20.08.2024, condamnatul A. a solicitat anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 109/470/42/2024* din 19.08.2024, emis de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr. x/2024 (rejudecare), precum şi a formelor de executare întocmite în baza acestuia.
În principal, contestatorul a invocat excepţia prescripţiei răspunderii penale pentru faptele comise în perioada martie - mai 2010, susţinând că instanţa care a pronunţat hotărârea de recunoaştere nu s-ar fi pronunţat asupra acestei excepţii, deşi, în opinia sa, aceasta ar fi incidentă în raport de deciziile Curţii Constituţionale a României şi ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din anul 2023, cu caracter obligatoriu. În subsidiar, a susţinut incidenţa unei legi penale mai favorabile, intervenite ulterior condamnării. De asemenea, contestatorul a solicitat punerea sa de îndată în libertate, arătând că nu este cercetat penal şi nu se află în stare de arest în nicio altă cauză. Totodată, a arătat că, începând cu anul 2010, s-a reintegrat social şi profesional, nu a mai săvârşit alte fapte penale, conform fişei de cazier judiciar aflate la dosar, şi-a întemeiat o familie, având doi copii minori, fiind încadrat în muncă cu contract legal din anul 2019, aspecte dovedite prin înscrisurile depuse (contract de muncă, certificate de naştere, caracterizări şi adrese emise de Postul de Poliţie Saligny).
Contestatorul condamnat a mai susţinut că nu i-au fost deduse integral perioadele în care a fost reţinut şi arestat preventiv în anul 2014, atât în Italia, cât şi în România.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 595 C. proc. pen. şi art. 598 lit. c) şi d) C. proc. pen.
În şedinţa publică din 11.02.2025, contestatorul condamnat, prin apărător ales, a solicitat admiterea în parte a contestaţiei, respectiv emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei, din care să fie dedusă şi perioada executată în Arestul IPJ Constanţa, respectiv 11.02.2014 - 28.02.2014, în baza mandatului de executare a pedepsei închisorii emis la 11.02.2014.
Examinând solicitările condamnatului, raportat la actele dosarului şi dispoziţiile legale incidente, instanţa de executare a reţinut, în esenţă, că: prin sentinţa penală nr. 93 din 19.08.2024, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr. x/2024, s-a respins cererea autorităţilor judiciare italiene privind executarea mandatului european de arestare emis emis la data de 10.04.2024 pe numele persoanei solicitate A., fiind refuzată predarea acestuia.
Totodată, Curtea de Apel Ploieşti a recunoscut pe cale incidentală sentinţa executorie nr. 836/2021 pronunţată de Curtea de Apel Reggio Calabria la 23.11.2021, prin care persoana condamnată A. a fost condamnată la pedeapsa de 5 ani şi 6 luni închisoare, şi a dispus executarea în România a restului de pedeapsă de 3 ani 5 luni 29 de zile.
În baza art. 99 alin. (13) din Legea nr. 302/2004 republicată, s-a dispus emiterea mandatului de executare a pedepsei de 3 ani 5 luni si 29 zile închisoare, din care s-a dedus perioada retinerii şi arestarii preventive de la data de 15.05.2024 la 21.06.2024 inclusiv.
S-a constatat din informaţiile comunicate de autorităţile judiciare italiene, că persoana condamnată A. a fost privată de libertate în Italia în perioada 28.02.2014 - 18.01.2016, iar ulterior a executat arest la domiciliu în intervalul 19.01.2016 - 28.02.2016, rezultând un total de 2 ani şi 1 zi. Această perioadă executată în Italia a fost dedusă din pedeapsa de 5 ani şi 6 luni închisoare, stabilindu-se astfel un rest de pedeapsă de 3 ani 5 luni 29 de zile, conform hotărârii de recunoaştere.
Conform relaţiilor aflate la dosarului, anterior predării către autorităţile italiene, condamnatul a fost reţinut şi arestat preventiv în România, fiind încarcerat în Centrul de Reţinere şi Arestare Preventivă al IPJ Constanţa începând cu 10.02.2014, în baza ordonanţei de reţinere nr. 82/II/5/2014 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, în executarea mandatului european de arestare nr. 8987/09RGNR emis de autorităţile italiene. La data de 11.02.2014, Curtea de Apel Constanţa a emis mandat de arestare preventivă pentru o durată de 15 zile, iar la data de 28.02.2014, condamnatul a fost predat autorităţilor italiene.
Coroborând aceste date, instanţa de executare a constatat că perioada de arest preventiv executată în România între 11.02.2014 şi 27.02.2014 inclusiv nu a fost dedusă anterior din pedeapsa de 3 ani 5 luni 29 zile, motiv pentru care s-a admis contestaţia condamnatului A. împotriva sentinţei penale nr. 93 din 19.08.2024, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr. x/2024 şi s-a dispus deducerea acestei perioade din restul de pedeapsă rămas de executat.
Împotriva sentinţei penale nr. 12 din 13 februarie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2024, condamnatul A. a formulat contestaţie, motivele contestaţiei fiind susţinute de către apărătorul său ales, astfel cum se regăsesc în practicaua prezentei hotărâri.
În esenţă, s-au reiterat motivele contestaţiei la executare, referitoare la prescripţia răspunderii penale şi deducerile care ar fi trebuit să opereze din pedeapsa aplicată, contestatorul condamnat solicitând emiterea unui nou mandat de executare cu un rest de pedeapsă redus (2 ani 8 luni 6 zile)
Examinând legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate, în raport cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată contestaţia ca nefondată, în considerarea celor ce succed:
Pe calea contestaţiei la executare pot fi soluţionate incidentele ivite după ce hotărârea a rămas definitivă, respectiv înainte sau în timpul executării hotărârii penale sau după executarea acesteia, însă în legătură cu aceasta, fiind permisă astfel rezolvarea situaţiilor juridice care afectează executarea unei hotărâri penale, fără a se putea invoca aspecte de fond deja avute în vedere de instanţe la momentul soluţionării cauzei, întrucât, în caz contrar, s-ar aduce atingere autorităţii de lucru judecat şi stabilităţii raporturilor juridice.
Deşi legea penală ori procesual penală nu oferă o definiţie noţiunii autorităţii de lucru judecat, nu îi identifică natura şi nici regimul juridic, aşa cum o face legea civilă, principiul funcţionează deplin şi în dreptul procesual penal.
Cu toate că autoritatea de lucru judecat se referă la hotărârile penale prin care se soluţionează un raport de drept substanţial având ca obiect tragerea la răspundere penală, principiul trebuie considerat incident şi în cazul acelor hotărâri penale prin care se soluţionează chestiuni privind faza de executare a procesului penal.
În speţă, persoana condamnată A. execută într-un penitenciar din România un rest de pedeapsă de 3 ani 5 luni 29 de zile, conform hotărârii de recunoaştere, respectiv sentinţa penală nr. 93 din 19.08.2024, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr. x/2024.
Prin contestaţia la executare dedusă judecăţii, contestatorul condamnat a invocat prescripţia răspunderii penale, aplicarea unei legi penale mai favorabile, nededucerea completă a perioadelor de arest preventiv executate anterior (în Italia şi România). Instanţa de executare a constatat că o perioadă de arest preventiv din România (de la 11.02.2014 la 27.02.2014 inclusiv) nu fusese dedusă din pedeapsă.
Examinând motivele cererii, prioritar, Înalta Curte constată că aspectele privind prescripţiei răspunderii penale se analizează în cadrul procedurii de recunoaştere a hotărârii penale străine, acestea sunt acoperite de autoritatea de lucru judecat şi nu pot fi reluate pe calea contestaţiei la executare.
În ceea ce priveşte susţinerea apărării privind existenţa unui rest de pedeapsă de 2 ani 8 luni 6 zile, se constată că aceasta reprezintă o interpretare eronată a mecanismului legal de deducere, neavând suport legal.
Prima instanţă a dispus în mod legal şi favorabil condamnatului, deducerea perioadei de arest preventiv executate în România (11.02.2014 - 27.02.2014); deducerea perioadei de reţinere şi arest preventiv (15.05.2024 - 21.06.2024) şi deducerea perioadei executate efectiv în România, de la 20.08.2024 la zi. Contrar apărării, aceste deduceri nu se aplică asupra pedepsei totale, ci asupra restului de pedeapsă recunoscut, întrucât instanţa română nu poate reindividualiza pedeapsa stabilită de instanţa străină şi nu se poate substitui acesteia, competenţa sa fiind limitată la executarea pedepsei recunoscute, conform art. 99 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 şi art. 597 C. proc. pen.
Astfel, Înalta Curte constată că, în urma anulării mandatului de executare iniţial, s-a dispus emiterea unui nou mandat de executare, care reflectă toate deducerile legal admise, neexistând nicio nelegalitate care să justifice o nouă intervenţie pe calea contestaţiei.
În aceste condiţii, Înalta Curte reţine că soluţia primei instanţe este corectă, hotărârea contestată fiind legală şi temeinică.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de condamnatul A. împotriva sentinţei penale nr. 12 din 13 februarie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2024.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga contestatorul condamnat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de condamnatul A. împotriva sentinţei penale nr. 12 din 13 februarie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2024.
Obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 aprilie 2025.