Romanian convict’s transfer to Norway refused for lack of residence ties

Şedinţa publică din data de 19 noiembrie 2025

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor de la dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 106/P din data de 10 septembrie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, a fost admisă sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa.

În baza art. 166 alin. (6) lit. a) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, a fost recunoscută sentinţa penală cu nr. 23-133396- TOSL/04 pronunţată de Tribunalul Municipal Oslo Tingrett - Novegia, rămasă definitivă la aceeaşi dată, prin care persoana condamnată A., a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani şi 4 luni închisoare.

S-a dispus transferarea persoanei condamnate A., în prezent aflată în stare de detenţie pe teritoriul Norvegiei, într-un penitenciar de pe teritoriul României, în vederea executării pedepsei de 4 ani şi 4 luni închisoare.

A fost dispusă executarea în România, potrivit dispoziţiilor C. proc. pen., a pedepsei de 4 ani şi 4 luni închisoare aplicată condamnatului A., pentru săvârşirea infracţiunilor de participare la un grup criminal organizat şi spălare a produselor infracţiunii, prevăzute şi pedepsite de art. 338 paragraf 1, Secţiunea 337, paragraf 1, secţiunea 79c, paragraf 15 din C. pen. norvegian, fapte incriminate de legea română drept infracţiunile de constituirea unui grup infracţional organizat, prev. de art. 367 alin. (1) din C. pen. şi spălarea banilor, prev. de art. 49 alin. (1) din Legea nr. 129/2019 cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 156 alin. (1) Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, a fost dedusă din pedeapsa de 4 ani şi 4 luni zile închisoare aplicată condamnatului A. perioada de 603 zile executată până la data de 24.10.2024, precum şi perioada executată în continuare de la data de 24.10.2024 la zi.

În baza art. 160 alin. (1) Legea nr. 302/2004, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, cheltuielile aferente transferării persoanei condamnate, sub escortă, precum şi orice alte cheltuieli efectuate anterior transferării persoanei condamnate, au rămas în sarcina statului emitent.

În baza art. 166 alin. (12) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, s-a dispus emiterea mandatului de executare a pedepsei închisorii aplicate persoanei condamnate A. la data rămânerii definitive a hotărârii.

În baza art. 166 alin. (12) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, s-a dispus, la data rămânerii definite a hotărârii, comunicarea acesteia şi a mandatului de executare persoanei condamnate, autorităţii competente a statului emitent, Centrului de cooperare poliţienească din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, precum şi Direcţiei de specialitate din cadrul Ministerului Justiţiei din România.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen.., cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

În baza art. 272 C. proc. pen.., suma de 565 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, a fost avansată din fondurile Ministerului Justiţiei.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, la data de 04.09.2025 a fost sesizată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa cu cererea privind transferul în România, în vederea executării pedepsei şi recunoaşterea sentinţei penale nr. 23-133396MED- TOSL/04 pronunţată la data de 06.02.2024 de Tribunalul Municipal Oslo Tingrett - Norvegia, rămasă definitivă la data de 20.08.2024, prin care numitul A., a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani şi 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor de participare la un grup criminal organizat şi spălare a produselor infracţiunii, prev. de art. 338 paragraf 1, Secţiunea 337, paragraf 1, secţiunea 79c, paragraf 15 din C. pen. norvegian, fapte incriminate de legea română drept infracţiunile de constituirea unui grup infracţional organizat, prev. de art. 367 alin. (1) din C. pen. şi spălarea banilor, prev. de art. 49 alin. (1) din Legea nr. 129/2019 cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen.

S-a notat din cuprinsul sesizării că, în sarcina condamnatului A. s-a reţinut că în perioada decembrie 2022 - 1 martie 2023, în mai multe rânduri, la instrucţiunile altor persoane, a călătorit la mai multe adrese diferite, în principal în Oslo, pentru a colecta sume de bani de la persoane necunoscute, apoi a transportat banii la reşedinţa coinculpatului B. din Oslo, unde banii au fost număraţi şi raportaţi pe un canal de chat whats-app unor persoane necunoscute, apoi banii au fost păstraţi la o adresă din Oslo, urmând să fie predaţi unor terţe persoane pentru a-i transporta în Turcia sau la alte destinaţii necunoscute, astfel că numitul A. a spălat suma de 35.411.400 NOK (coroane norvegiene).

În drept, au fost invocate prevederile art. 338 paragraf 1, Secţiunea 337, paragraf 1, secţiunea 79c, paragraf 15 din C. pen. norvegian

Din conţinutul Certificatului emis de către autorităţile judiciare din Norvegia rezultă că, în prezent, condamnatul A. este reţinut şi se află în executarea pedepsei de 4 ani şi 4 luni închisoare, iar pedeapsa, conform dreptului intern al statului emitent, va fi executată integral la data de 28.06.2027 (durata totală de privare de libertate executată deja fiind de 606 zile, calcul efectuat la data de 24.10.2024) .

A mai fost arătat că, inculpatul a fost prezent în persoană la procesul în urma căruia a fost pronunţată hotărârea de condamnare, nu a fost de acord cu transmiterea hotărârii judecătoreşti şi a certificatului, nici cu executarea pedepsei aplicate de către instanţa de judecată norvegiană într-un penitenciar din România, fără a da niciun motiv.

S-a reţinut că, potrivit art. 167 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, instanţa română recunoaşte şi pune în executare hotărârea judecătorească transmisă de statul emitent, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

a) hotărârea este definitivă şi executorie;

b) fapta pentru care s-a aplicat pedeapsa ar fi constituit, în cazul în care ar fi fost săvârşită pe teritoriul României, o infracţiune şi autorul ar fi fost sancţionabil. În cazul în care pedeapsa a fost aplicată pentru mai multe infracţiuni, verificarea condiţiei se face pentru fiecare infracţiune în parte;

c) persoana condamnată are cetăţenie română;

d) persoana condamnată este de acord să execute pedeapsa în România. Consimţământul nu este necesar atunci când persoana condamnată este cetăţean român şi trăieşte pe teritoriul României sau, deşi nu trăieşte pe teritoriul României, va fi expulzată în România. Dacă este necesar, în raport cu vârsta ori cu starea fizică sau mintală a persoanei condamnate, consimţământul poate fi dat de reprezentantul acesteia;

e) nu este incident vreunul din motivele de nerecunoaştere şi neexecutare prevăzute la art. 163.

În cauză, s-a arătat că prin hotărârea judecătorească nr. 23-133396MED- TOSL/04 pronunţată la data de 06.02.2024 de Tribunalul Municipal Oslo Tingrett - Norvegia, rămasă definitivă la data de 20.08.2024, numitul A. a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani şi 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor de participare la un grup criminal organizat şi spălare a produselor infracţiunii, fapte prevăzute şi pedepsite de art. 338 paragraf 1, Secţiunea 337, paragraf 1, secţiunea 79c, paragraf 15 din C. pen. norvegian.

Prima instanţă a constatat că faptele comise de persoana condamnată sunt prevăzute în C. pen. român şi incriminate de legea penală română, constituind, după caz, infracţiunile de constituirea unui grup infracţional organizat, prev. de art. 367 alin. (1) din C. pen. şi spălarea banilor, prev. de art. 49 alin. (1) din Legea nr. 129/2019, cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen.

Astfel, s-a arătat că în cauză este îndeplinită condiţia dublei incriminări, întrucât faptele comise de persoana condamnată sunt incriminate de legea română. Totodată, s-a constatat că nu există vreunul din cazurile care înlătură executarea pedepsei, iar hotărârea de condamnare este definitivă şi executorie.

În cuprinsul sentinţei apelate s-a mai arătat că persoana condamnată A. nu a consimţit la executarea pedepsei în România, arătându-se, însă, că acest acord nu este necesar, potrivit art. 167 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 302/2004, având în vedere că este cetăţean român şi trăieşte pe teritoriul României.

Reţinând şi dispoziţiile art. 163 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 302/2004 care reglementează cauzele potrivit cărora o hotărâre judecătorească dată în alt stat membru al Uniunii Europene nu va fi recunoscută şi pusă în executare în România, Curtea de Apel Constanţa a constatat că în cauză nu este incident vreunul din motivele de nerecunoaştere şi neexecutare prevăzute de acest text de lege şi a concluzionat că sunt îndeplinite toate condiţiile pentru recunoaşterea hotărârii de condamnare şi transferarea persoanei condamnate A. în vederea executării pedepsei într-un penitenciar în România pentru continuarea executării pedepsei.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel persoana condamnată A..

Atât prin concluziile susţinute oral în faţa Înaltei Curţi, cât şi prin motivele de apel scrise depuse la dosar, apelantul persoană condamnată, prin apărător ales, a formulat, în esenţă, următoarele critici:

- încălcarea dispoziţiilor art. 167 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 302/2004 privind lipsa consimţământului condamnatului în condiţiile în care aceasta este obligatorie; în cadrul acestei critici apelantul a susţinut că nu trăieşte pe teritoriul României, iar faptul că are înscris un domiciliu pe cartea de identitate în judeţul Constanţa nu echivalează cu o reşedinţă efectivă în România.

- încălcarea dreptului la apărare efectivă garantat de art. 6 CEDO, având în vedere apărarea pur formală realizată în faţa primei instanţe;

- verificarea defectuoasă a dublei incriminări şi constatarea eronată a îndeplinirii cerinţei prevăzute de art. 167 alin. (1) lit. b) din Lege nr. 302/2004.

Examinând apelul declarat de persoana condamnată A. prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că acesta este întemeiat pentru următoarele considerente:

Premergător, Înalta Curte observă că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile Tratatului din 20 septembrie 2010 încheiat între România şi Regatul Norvegiei, privind transferarea persoanelor condamnate, ratificat prin Legea nr. 296/2011 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 16 ianuarie 2012), recunoaşterea şi executarea hotărârii pronunţate de autorităţile judiciare norvegiene faţă de persoana condamnată A. fiind condiţionată de îndeplinirea cumulativă a cerinţelor prevăzute de art. 4 - 9 din Tratat, precum şi de respectarea condiţiilor reglementate de art. 140 - art. 142 din Legea nr. 302/2004, republicată (în măsura în care nu există stipulaţii în acest sens în Tratat).

Prevederile art. 142 din Legea nr. 302/2004 republicată reglementează condiţiile pentru recunoaşterea şi executarea hotărârii judecătoreşti străine pronunţate în state terţe.

Astfel, o hotărâre judecătorească străină poate fi recunoscută în România dacă este de natură să producă efecte juridice potrivit legii penale române şi sunt îndeplinite următoarele condiţii:

a) hotărârea este definitivă şi executorie;

b) fapta pentru care s-a aplicat pedeapsa ar fi constituit, în cazul în care ar fi fost săvârşită pe teritoriul României, o infracţiune. În cazul în care pedeapsa a fost aplicată pentru mai multe infracţiuni, verificarea condiţiei se face pentru fiecare infracţiune în parte;

c) persoana condamnată a consimţit la executarea pedepsei în România, în afară de cazul în care aceasta, după executarea pedepsei, ar fi expulzată în România. Dacă este necesar, în raport cu vârsta ori cu starea fizică sau mintală a persoanei condamnate, consimţământul poate fi dat de reprezentantul acesteia;

d) nu este incident vreunul din motivele de nerecunoaştere şi neexecutare prevăzute la alin. (2). În cazul în care este incident vreunul din motivele prevăzute la alin. (2), instanţa poate dispune recunoaşterea numai dacă există convingerea că executarea pedepsei în România ar contribui semnificativ la reintegrarea socială a persoanei condamnate;

e) executarea în România a pedepsei detenţiunii pe viaţă sau a închisorii ori a măsurii privative de libertate este de natură să faciliteze reintegrarea socială a persoanei condamnate.

Dispoziţiile art. 6 din Tratatul din 20 septembrie 2010 încheiat între România şi Regatul Norvegiei, privind transferarea persoanelor condamnate prevăd că:

1. Fără a afecta prevederile alin. (2), hotărârea împreună cu certificatul pot fi înaintate statului de executare în scopul recunoaşterii acesteia şi al executării condamnării numai cu consimţământul persoanei condamnate, exprimat potrivit legii statului emitent.

2. Consimţământul persoanei condamnate nu este necesar dacă:

a) persoana condamnată este cetăţean al statului de executare şi locuieşte pe teritoriul acestuia;

b) persoana condamnată va fi deportată în statul de executare imediat după ce va fi pusă în libertate după executarea condamnării, în baza unei dispoziţii de expulzare sau deportare inclusă în hotărâre ori într-o decizie judiciară sau administrativă ori în orice altă măsură ce decurge din hotărârea pronunţată.

3. Persoanei condamnate i se va oferi posibilitatea de a-şi exprima opinia verbal sau în scris. Dacă statul emitent consideră că este necesar, dată fiind vârsta sau starea fizică sau psihică a persoanei condamnate, posibilitatea sus-menţionată va fi oferită reprezentantului legal al acesteia.

Opinia persoanei condamnate va fi luată în considerare în procesul de luare a deciziei în legătură cu înaintarea hotărârii împreună cu certificatul. Dacă persoana şi-a exercitat dreptul prevăzut în prezentul alineat, opinia persoanei condamnate va fi înaintată statului de executare. Dacă persoana condamnată şi-a exprimat în mod verbal opinia, statul emitent trebuie să pună la dispoziţia statului de executare consemnarea în scris a opiniei.

4. Autoritatea competentă a statului emitent aduce la cunoştinţa persoanei condamnate, într-o limbă pe care aceasta o înţelege, că a decis să înainteze hotărârea împreună cu certificatul, folosind modelul de formular de notificare prevăzut în anexa II.

Aplicând aceste dispoziţii legale la prezenta cauză, Înalta Curte constată că persoana condamnată A. nu a consimţit la predare, context în care instanţa de control judiciar urmează să analizeze celelalte condiţii în care se poate dispune transferul într-un penitenciar din România referitoare la cetăţenia şi domiciliul persoanei condamnate, respectiv existenţa unei hotărâri de expulzare din statul emitent.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că persoana condamnată nu mai trăieşte pe teritoriul României şi nici nu mai are legături cu această ţară.

Conform preambulului din Tratatul din 20 septembrie 2010 încheiat între România şi Regatul Norvegiei, privind transferarea persoanelor condamnate, scopul recunoaşterii şi executării condamnării pronunţate în statul emitent este tocmai facilitarea reabilitării sociale a persoanei condamnate în statul membru de origine, considerându-se că acest obiectiv reclamă ca persoanele care sunt condamnate definitiv ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni penale să aibă posibilitatea de a-şi ispăşi condamnarea în mediul lor social de origine şi că cel mai bun mijloc de a îndeplini această cerinţă este de a-i transfera către ţările lor de origine.

Din ansamblul construcţiei Tratatului rezultă că acest scop urmăreşte recunoaşterea şi executarea condamnării în statul de executare independent dacă persoana condamnată deţinută în statul terţ emitent şi-a dat sau nu consimţământul la transfer. Pentru îndeplinirea acestui scop, este esenţial conform art. 6 pct. 2 lit. a) din Tratat ca persoana condamnată "să locuiască" pe teritoriul statului de executare, evaluându-se în acest sens criteriile precum ataşamentul persoanei la statul de executare, precum şi faptul dacă persoana în cauză are în acest stat legături familiale, lingvistice, culturale, sociale sau economice ori de alt tip.

În acelaşi sens, dispoziţiile art. 2 lit. p) din Legea nr. 302/2004, prevăd că, statul pe teritoriul căruia trăieşte persoana este considerat statul cu care aceasta are legături strânse în baza reşedinţei obişnuite şi a altor elemente de tipul relaţiilor familiale, sociale, profesionale şi culturale.

Or, în speţă, conform datelor existente la dosar, exceptând cetăţenia română şi un domiciliul formal în România (în judeţul Constanţa), A. nu deţine nicio legătură familială, culturală sau profesională cu statul român, aptă să îi faciliteze reinserţia socială dacă ar fi transferat în România pentru executarea în continuare a pedepsei de 4 ani şi 4 luni închisoare.

Prin urmare, executarea în continuare într-un penitenciar din România a pedepsei care i-a fost aplicată lui A. de către instanţele norvegiene nu ar satisface în România scopul reabilitării sociale a persoanei vizate, acesta fiind mai bine atins dacă acesta îşi va executa integral pedeapsa în Norvegia, unde a locuit constant anterior încarcerării şi unde se află o parte din familia sa.

Pe de altă parte, persoana condamnată nu trăieşte în România, în sensul art. 6 pct. 2 lit. a) din Tratat, ceea ce atrage, în lipsa unui consimţământ exprimat, incidenţa motivului de refuz prevăzut de art. 6 cu referire la art. 4 din acelaşi Tratat. Acest motiv, subordonează în statul de executare, recunoaşterea şi executarea hotărârii de condamnare pronunţate în statul emitent de îndeplinirea a două cerinţe cumulative: persoana condamnată să fie cetăţean al statului de executare şi să locuiască pe teritoriul acestuia.

În considerarea argumentelor enunţate mai sus şi având în vedere că faţă de A. autorităţile statului norvegian nu au dispus vreun ordin de expulzare sau de deportare, în temeiul art. 141 alin. (6) lit. c) din Legea nr. 302/2004 republicată, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, se impune respingerea cererii formulate de autorităţile judiciare norvegiene.

În egală măsură, nefiind îndeplinită condiţia cumulativă prev. de art. 142 alin. (1) lit. c) din legea specială şi art. 6 din Tratatului din 20 septembrie 2010 încheiat între România şi Regatul Norvegiei, Înalta Curte constată că nu mai este necesară analizarea celorlalte critici ale persoanei condamnate şi nici a celorlalte condiţii prevăzute de art. 142 din Legea nr. 302/2004.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen.. cu referire la art. 141 alin. (11) din Legea nr. 302/2004, va admite apelul formulat de persoana condamnată A. împotriva sentinţei penale nr. 106/P din data de 10 septembrie 2025 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.

Va desfiinţa, în parte, sentinţa penală apelată şi rejudecând:

În baza art. 141 alin. (6) lit. c) din Legea nr. 302/2004, va respinge solicitarea autorităţii judiciare din Norvegia de recunoaştere şi punere în executare pe teritoriul României a sentinţei penale cu nr. 23-133396MED- TOSL/04 pronunţată de Tribunalul Municipal Oslo Tingrett - Norvegia, la data de 06.02.2024, rămasă definitivă la data de 20.08.2024, privind pe A..

Va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, care nu contravin prezentei decizii.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen.., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.

Potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen.. onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, în cuantum de 350 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite apelul formulat de persoana condamnată A. împotriva sentinţei penale nr. 106/P din data de 10 septembrie 2025 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.

Desfiinţează, în parte, sentinţa penală apelată şi rejudecând:

Respinge solicitarea autorităţii judiciare din Norvegia de recunoaştere şi punere în executare pe teritoriul României a sentinţei penale cu nr. 23-133396MED- TOSL/04 pronunţată de Tribunalul Municipal Oslo Tingrett - Norvegia, la data de 06.02.2024, rămasă definitivă la data de 20.08.2024, privind pe A..

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, care nu contravin prezentei decizii.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, în cuantum de 350 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 noiembrie 2025.