Recognition of Foreign Criminal Sentence Dismissed as Unsupported Due to Issuing State's Withdrawal of Certificate

Şedinţa publică din data de 05 noiembrie 2025

Deliberând asupra apelului de faţă, în baza actelor şi lucrărilor, dosarului constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 18 F/CC din data de 28 august 2025, Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art. 166 alin. (6) lit. c) raportat la art. 167 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, a respins, ca nefondată, cererea având ca obiect recunoaşterea şi executarea sentinţei penale nr. 46/2023 din data de 06.02.2023, pronunţată în dosarul nr. x/2021 de Judecătoria pentru cazuri penale nr. 17 din Valencia - Spania, definitivă la data de 01.02.2024, privind pe persoana condamnată A..

Pentru a se pronunţa în acest sens, Curtea de Apel Piteşti a reţinut că la data de 21 august 2025, prin adresa nr. x/2025 din 20.08.2025 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Piteşti a fost înaintată cererea formulată de autorităţile judiciare din Spania, având ca obiect recunoaşterea efectelor sentinţei penale nr. 46/2023 din data de 06.02.2023 pronunţată în dosarul nr. x/2021 de Judecătoria pentru cazuri penale nr. 17 din Valencia - Spania, definitivă la data de 01.02.2024, privind persoana condamnată A., pentru pedeapsa de 1095 zile (3 ani) închisoare şi transferarea persoanei condamnate într-un penitenciar din România în vederea executării restului de pedeapsă neexecutat.

În cuprinsul referatului întocmit de procurorul de caz la data de 20.08.2025 s-a menţionat că, la 31.07.2025, după efectuarea controlului de regularitate de către Ministerul Justiţiei din România, pe rolul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Piteşti a fost înregistrată lucrarea având ca obiect cererea formulată de către autorităţile judiciare din Spania în baza Deciziei cadru 2008/909/JAI a Consiliului Europei, pentru recunoaşterea şi punerea în executare pe teritoriul României a Hotărârii penale nr. 46/2023 din 06.02.2023 pronunţată în dosarul nr. x/2021 de Judecătoria pentru cazuri penale nr. 17 din Valencia, din Spania, definitivă la 01.02.2024, prin care cetăţeanul român A., a fost condamnat la pedeapsa privativă de libertate de 1095 zile (3 ani) închisoare, din care a executat 193 zile până la 22.05.2025, cu consecinţa continuării executării într-un penitenciar din România a restului de pedeapsă rămas de executat.

Verificările efectuate în cadrul procedurii conform art. 165 alin. (2) lit. a), b), c) din Legea nr. 302/2004 au evidenţiat că nu este incident principiul non bis in idem, iar persoana condamnată A. nu este cercetată penal în România pentru aceleaşi infracţiuni sau pentru alte infracţiuni.

Totodată, s-a arătat că verificările efectuate în cadrul procedurii conform art. 165 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 302/2004 au evidenţiat următoarele:

A. a fost condamnat prin Hotărârea penală nr. 46/2023 din 06.02.2023 pronunţată în dosarul nr. x/2021 de Judecătoria pentru cazuri penale nr. 17 din Valencia, din Spania, definitivă la 01.02.2024, pentru săvârşirea infracţiunii de răpire de copii, prevăzută şi pedepsită de articolele 225 bis, secţiunile 1 şi 2, punctele 1, 3 şi 5 din C. pen. spaniol, la pedeapsa principală de 3 ani (1095 zile) închisoare şi pedepsele accesorii constând în decăderea specială din exercitarea dreptului de vot pasiv pe durata pedepsei şi decăderea specială din exercitarea dreptului de autoritate părintească pe o perioadă de patru ani, conform legii penale din Spania. În fapt, s-a reţinut A. a fost căsătorit cu B., din relaţia lor născându-se la 15 martie 2011, o fetiţă, C., cei trei locuind împreună cu alte rude în 2018 la adresa situată pe strada x nr. 17, uşa 10, din Valencia, deşi A. petrecea perioade departe de casă lucrând. C. a urmat şcoala în Valencia până a terminat şcoala primară în iunie 2018.

În 28.06.2018, mama lui A., cu autorizarea expresă a lui A. şi autorizarea expresă sau tacită a lui B., a călătorit cu minora în România pentru a petrece acolo vacanţa de vară. În acea călătorie, făcută cu avionul, a fost şi D., sora lui A., deşi minora se afla în îngrijirea exclusivă a bunicii paterne, cu care s-a stabilit în locuinţa pe care o deţine localitatea Albeştii de Muscel.

Odată terminată vara, A., în mod unilateral şi cunoscând opoziţia lui B., a decis să nu-i permită minorei să se întoarcă în Spania, mutându-i reşedinţa permanentă în România şi înscriind-o la o şcoală de acolo în septembrie 2018.

De asemenea, odată ce a aflat că fiica sa nu se va mai întoarce în Spania, B. a depus o plângere pentru răpire de copii în 17 septembrie 2018 împotriva lui A. şi a cumnatei sale, D..

La 18 decembrie 2019, A. a intentat un proces de divorţ împotriva soţiei sale B. la Judecătoria Câmpulung (România), care a pronunţat o hotărâre judecătorească la 17 noiembrie 2020, prin care a desfăcut căsătoria şi a convenit, printre altele, asupra acordării custodiei minorei C. tatălui, cu exercitarea autorităţii părinteşti comune, şi asupra stabilirii unui regim de vizitare în favoarea mamei.

În Hotărârea penală nr. 46/2023 din 06.02.2023 pronunţată de Judecătoria pentru cazuri penale nr. 17 din Valencia s-a avut în vedere hotărâre judecătorească civilă pronunţată de Judecătoria Câmpulung.

Referitor la încadrarea juridică dată faptei potrivit legii penale din Spania, în Certificat s-a învederat: Articolul 225 bis din C. pen., în redactarea sa în vigoare la data faptelor, prevede că:"1. Părintele care îşi răpeşte copilul minor fără motiv întemeiat se pedepseşte cu închisoare de la doi la patru ani şi decăderea specială din exercitarea autorităţii părinteşti pe o perioadă de la patru la zece ani. 2. În sensul prezentului articol, următoarele sunt considerate furt: 1. Transferul unui minor de la domiciliul său fără consimţământul părintelui cu care locuieşte în mod obişnuit sau al persoanelor ori instituţiilor cărora le-a fost încredinţată îngrijirea sau custodia sa. 2. Reţinerea unui minor cu încălcarea gravă a obligaţiei stabilite printr-o hotărâre judecătorească sau administrativă. 3. Când minorul este transferat în afara Spaniei sau este necesară o condiţie pentru întoarcerea sa, pedeapsa indicată la punctul 1 se va aplica în jumătatea sa superioară. 4. Când răpitorul a comunicat domiciliul celuilalt părinte sau persoanei responsabile legal de îngrijirea acestuia în termen de douăzeci şi patru de ore de la răpire, cu angajamentul de returnare imediată pe care l-a efectuat efectiv, sau absenţa nu a depăşit perioada menţionată de douăzeci şi patru de ore, acesta va fi scutit de pedeapsă. Dacă returnarea se face fără comunicarea menţionată la alineatul precedent, în termen de cincisprezece zile de la răpire, se pedepseşte cu închisoarea de la şase luni la doi ani. Aceste perioade vor fi calculate de la data raportării răpirii. 5. Pedepsele prevăzute în prezentul articol se aplică şi ascendenţilor minorului şi rudelor părintelui până la gradul al doilea de consangvinitate sau afinitate care săvârşesc faptele descrise mai sus."

Verificările efectuate pe portalul www.x.ro, pe pagina Judecătoriei Câmpulung, nu au condus la identificarea dosarului civil menţionat în Hotărârea penală nr. 46/2023 din 06.02.2023 pronunţată de Judecătoria pentru cazuri penale nr. 17 din Valencia, apreciindu-se că datele nu au fost publicate pe portal. A fost însă identificată cauza nr. 5507/205/2022 a Judecătoriei Câmpulung în care, prin încheierea de dezinvestire din 02.02.2023, s-a constatat îndeplinită cererea de comisie rogatorie solicitată de Judecătoria pentru cauze penale nr. 17 Valencia - Juzgado penal n 17 de Valencia, privind audierea prin sistemul de videoconferinţă a inculpatului A..

Din descrierea faptei pentru care a fost condamnat A. s-a apreciat că elemente de fapt ar fi fost pasibile de o sancţiune penală în temeiul legislaţiei penale din România şi ar fi constituit infracţiune dacă ar fi survenit pe teritoriul statului român, respectiv infracţiunea de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului, prevăzută de art. 379 alin. (1) teza I din C. pen. român, pedeapsa principală fiind închisoare de la o lună la 3 luni sau amendă.

În acest sens s-a avut în vedere instituţia corespondentă din C. civ. român, respectiv autoritatea părintească, cu sediul materiei în Cartea a II-a, Titlul IV, art. 483 - 512 din C. civ.. Această instituţie recunoaşte în mod explicit dreptul fundamental al copiilor de a fi crescuţi şi îngrijiţi de către ambii părinţi, indiferent de raporturile juridice dintre aceştia, prevăzându-se faptul că, de principiu, autoritatea părintească este exercitată în comun de către ambii părinţi.

- art. 503 alin. (1) din C. civ. român, denumit Modul de exercitare a autorităţii părinteşti:

S-a notat că potrivit art. 166 alin. (6) - (9) din Legea nr. 302/2004:

(6) Instanţa examinează hotărârea judecătorească străină, verifică lucrările dosarului şi, în baza celor constatate, pronunţă una din următoarele soluţii:

a) dispune, prin sentinţă, executarea în România a pedepsei aplicate de instanţa statului emitent;

b) în cazul în care natura sau durata pedepsei aplicate de instanţa străină nu corespunde cu natura sau durata pedepsei prevăzute de legea penală română pentru infracţiuni similare, adaptează, prin sentinţă, pedeapsa aplicată de instanţa statului emitent, potrivit alin. (8) şi (9);

c) dispune, prin sentinţă, respingerea cererii de executare în România a hotărârii judecătoreşti transmise de statul emitent.

(7) În vederea pronunţării uneia din soluţiile prevăzute la alin. (6), instanţa poate consulta, direct sau prin intermediul direcţiei de specialitate din cadrul Ministerului Justiţiei, autoritatea competentă a statului emitent, fără ca procedura consultărilor să prelungească durata prevăzută la alin. (1).

(8) În cazul prevăzut la alin. (6) lit. b), instanţa de judecată adaptează pedeapsa aplicată prin hotărârea transmisă de statul emitent, atunci când:

a) natura acesteia nu corespunde, sub aspectul denumirii sau al regimului, cu pedepsele reglementate de legea penală română;

b) durata acesteia depăşeşte, după caz, limita maximă specială a pedepsei prevăzute de legea penală română pentru aceeaşi infracţiune sau limita maximă generală a pedepsei închisorii prevăzute de legea penală română ori atunci când durata pedepsei rezultante aplicate în cazul unui concurs de infracţiuni depăşeşte totalul pedepselor stabilite pentru infracţiuni concurente sau limita maximă generală a pedepsei închisorii admisă de legea penală română. Adaptarea de către instanţa de judecată a pedepsei aplicate de instanţa statului emitent constă în reducerea pedepsei până la limita maximă admisă de legea penală română pentru infracţiuni similare.

(9) Pedeapsa stabilită de instanţa română potrivit alin. (6) trebuie să corespundă, pe cât posibil, din punctul de vedere al naturii sau duratei, cu cea aplicată de statul emitent şi nu va agrava situaţia persoanei condamnate. Pedeapsa aplicată în statul emitent nu poate fi convertită într-o pedeapsă pecuniară.

Totodată, conform art. 8 alin. (2) şi (3) din Decizia-cadru 2008/909 JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008:

(2) În cazul în care pedeapsa este incompatibilă cu legislaţia statului de executare în ceea ce priveşte durata acesteia, autoritatea competentă din statul de executare poate decide să adapteze sancţiunea numai în măsura în care aceasta depăşeşte pedeapsa maximă prevăzută în legislaţia naţională pentru infracţiuni similare. Sancţiunea adaptată nu poate fi mai puţin decât pedeapsa maximă prevăzută pentru infracţiuni similare în legislaţia statului de executare.

(3) În cazul în care pedeapsa este incompatibilă cu legislaţia statului de executare în ceea ce priveşte natura acesteia, autoritatea competentă din statul de executare poate decide să o adapteze la pedeapsa sau măsura prevăzută pentru infracţiuni similare în legislaţia sa. O astfel de pedeapsă sau măsură trebuie să corespundă cât mai îndeaproape posibil sancţiunii pronunţate în statul emitent şi, prin urmare, pedeapsa nu poate fi transformată într-o sancţiune pecuniară.

Din examinarea dispoziţiilor legale incidente s-a reţinut că instanţa română investită cu o cerere de recunoaştere a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în alte state membre ale Uniunii Europene adaptează pedeapsa aplicată în cazul în care natura sau durata pedepsei aplicate de instanţa străină nu corespunde, sub aspectul denumirii sau a regimului, cu natura sau durata pedepsei prevăzute de legea penală română pentru infracţiuni similare.

În acest sens, s-a reţinut că în procedura de recunoaştere a hotărârii judecătoreşti străine, instanţa română procedează la adaptarea pedepsei aplicată prin hotărârea transmisă de statul emitent potrivit dispoziţiilor art. 166 alin. (8) din Legea nr. 302/2004, în cazul prevăzut la alin. (6) lit. b), respectiv atunci când b) durata acesteia depăşeşte, după caz, limita maximă specială a pedepsei prevăzute de legea penală română pentru aceeaşi infracţiune sau limita maximă generală a pedepsei închisorii prevăzute de legea penală română. Adaptarea de către instanţa de judecată a pedepsei aplicate de instanţa statului emitent constă în reducerea pedepsei până la limita maximă admisă de legea penală română pentru infracţiuni similare.

Pe de altă parte, întrucât potrivit art. 156 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 modificată, în cazul în care România este stat de executare, executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate aplicate printr-o hotărâre judecătorească, recunoscută de instanţa română, este guvernată de legea română, în raport de dispoziţiile art. 71 şi urm. din C. pen. român, din durata pedepsei privative de libertate care trebuie executată în România se deduce durata pedepsei privative de libertate executate în statul emitent.

Totodată, potrivit art. 17 alin. (2) din Decizia-cadru 2008/909 JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008, autoritatea competentă a statului de executare deduce întreaga perioadă privativă de libertate deja executată în legătură cu pedeapsa în privinţa căreia s-a pronunţat hotărârea judecătorească din durata totală a pedepsei privative de libertate care trebuie executată.

S-a arătat că Legea nr. 302/2004 reglementează posibilitatea transferării persoanelor condamnate, deţinute în alte state membre ale Uniunii Europene, în vederea executării pedepsei sau a măsurii privative de libertate într-un penitenciar din România.

Potrivit art. 162 din Legea nr. 302/2004, hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţele altor state membre ale Uniunii Europene se recunosc şi se execută pe teritoriul României în baza principiului încrederii reciproce şi în conformitate cu dispoziţiile prezentului capitol, dacă sunt de natură să producă efecte juridice potrivit legii penale române şi nu contravin ordinii publice a statului român.

S-a constatat că încadrarea juridică pe care fapta comisă de persoana condamnată A. o poate avea în baza dispoziţiilor legii penale din România are consecinţe majore în ceea ce priveşte pedeapsa care poate fi aplicată acesteia, mai ales că nu sunt incidente instituţii de drept penal care să confere posibilitatea adăugării unui spor.

În baza regulilor expuse anterior, s-ar ajunge ca în final, condamnatului să i se aplice de către instanţa din România, ca stat de executare, în procedura de recunoaştere a hotărârii străine, o pedeapsă extrem de redusă faţă de cea aplicată de instanţa din Spania, statul emitent. Prin reducerea semnificativă a duratei pedepsei, nu s-ar mai putea respecta regula potrivit căreia pedeapsa stabilită de instanţa de executare trebuie să corespundă, pe cât posibil, din punct de vedere al naturii sau duratei, cu cea aplicată de statul emitent.

Mai mult, s-a apreciat că în situaţia recunoaşterii Hotărârii penale nr. 46/2023 din 06.02.2023 pronunţată de Judecătoria pentru cazuri penale nr. 17 din Valencia, din Spania, definitivă la 01.02.2024, adaptării pedepsei şi deducerii perioadei executate în statul emitent, A. nu ar mai avea de executat pedeapsa închisorii potrivit legii penale române.

Astfel, întrucât în cazul infracţiunii de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului, prevăzută de art. 379 alin. (1) teza I C. pen. român, pedeapsa principală este închisoare de la o lună la 3 luni sau amendă, în situaţia recunoaşterii Hotărârii penale nr. 46/2023 din 06.02.2023 pronunţată în dosarul nr. x/2021 de Judecătoria pentru cazuri penale nr. 17 din Valencia, din Spania, definitivă la 01.02.2024, prin care A. a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare, a apreciat procurorul că s-ar impune adaptarea acestei pedepse la pedeapsa de 3 luni închisoare, în condiţiile în care persoana condamnată A. a executat deja 193 zile până la 22.05.2025 şi ulterior, la zi.

Potrivit art. 9 alin. (1) lit. (h) din Decizia-cadru 2008/909 JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008, autoritatea competentă din statul de executare poate refuza să recunoască hotărârea judecătorească şi să dispună executarea pedepsei în cazul în care în momentul în care autoritatea competentă a statului de executare primeşte hotărârea judecătorească, rămân de executat mai puţin de şase luni din pedeapsă.

De asemenea, art. 164 lit. i) din Legea nr. 302/2004 conferă autorităţilor române competenţa de a refuza iniţierea procedurii de recunoaştere a hotărârii judecătoreşti străine, atunci când, la data primirii acesteia, din pedeapsa aplicată persoanei condamnate au rămas de executat mai puţin de 6 luni, cu excepţia cazului în care persoana condamnată se află pe teritoriul României.

Pe de altă parte, în referire la infracţiunea de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului, prevăzută de art. 379 alin. (1) C. pen. român, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a învederat că infracţiunea este una comisivă, materială, continuă şi de pericol şi se consumă în momentul în care minorul a fost reţinut, iar locul săvârşirii faptei este locul unde a fost reţinut minorul, iar nu locul unde autorul avea obligaţia de a-l aduce înapoi pe copilul său minor.

Având în vedere că minora C. a fost reţinută în septembrie 2018 în România, s-a apreciat că fapta s-a comis pe teritoriul României.

Potrivit art. 9 alin. (1) lit. (l) din Decizia-cadru 2008/909 JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008, autoritatea competentă din statul de executare poate refuza să recunoască hotărârea judecătorească şi să dispună executarea pedepsei, în cazul în care hotărârea judecătorească se referă la infracţiuni care, în temeiul legislaţiei statului de executare, sunt considerate a fi fost comise în întregime, în majoritate sau într-o măsură esenţială pe teritoriul acestuia, sau într-un loc echivalent cu teritoriul acestuia.

Conform art. 9 alin. (2) şi (3) din Decizia-cadru 2008/909 JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008: (2) Orice decizie luată în temeiul alin. (1) litera (l) din prezentul articol, în legătură cu infracţiuni comise parţial pe teritoriul statului de executare, sau într-un loc echivalent cu teritoriul acestuia, este luată de către autoritatea competentă a statului de executare în condiţii excepţionale şi de la caz la caz, luându-se în considerare circumstanţele specifice cauzei, în special faptul dacă faptele în cauză au avut loc sau nu în majoritate sau într-o măsură esenţială în statul emitent. (3) În cazurile menţionate la alin. (1) literele (a), (b), (c), (i) (k) şi (l), înainte de a decide nerecunoaşterea hotărârii judecătoreşti şi neexecutarea pedepsei, autoritatea competentă din statul de executare consultă autoritatea competentă din statul emitent, prin orice mijloace adecvate şi, dacă este cazul, îi solicită să furnizeze, fără întârziere, orice informaţii suplimentare necesare.

S-a notat că instanţa de executare urmează să aprecieze dacă este incident art. 9 alin. (1) lit. (l) din Decizia-cadru 2008/909 JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 şi, pe cale de consecinţă, dacă se impune consultarea autorităţii emitente conform art. 9 alin. (3) din Decizia-cadru 2008/909 JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008.

Pentru motivele expuse anterior, s-a apreciat de parchetul competent că, se impune respingerea cererii autorităţilor judiciare din Spania formulată în baza Deciziei cadru 2008/909/JAI a Consiliului Europei, ca urmare a existenţei acestor impedimente legale imperative privind continuarea executării într-un penitenciar din România a restului din pedeapsa închisorii rămasă de executat.

Examinând actele şi lucrările dosarului, Curtea de Apel a reţinut că potrivit art. 9 alin. (1) lit. l) din Decizia-cadru nr. 2008/909/JAI a Consiliului din 27.11.2008, autoritatea competentă din statul de executare poate refuza să recunoască hotărârea judecătorească şi să dispună executarea pedepsei în cazul în care hotărârea judecătorească se referă la infracţiuni, care în temeiul legislaţiei statului de executare, sunt considerate a fi fost comise în întregime, în majoritate sau într-o măsură esenţială, pe teritoriul acestuia sau într-un mod echivalent.

Din perspectivă procesuală, infracţiunea de răpire de copii, pentru săvârşirea căreia persoana solicitată a fost condamnată de către autorităţile judiciare din Spania, la pedeapsa de 3 ani închisoare, are corespondent juridic în infracţiunea de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului în modalitatea normativă reglementată de prevederile art. 379 alin. (1) teza I C. pen. român, sancţionată cu pedeapsa principală constând în închisoare de la o lună la 3 luni sau amendă, iar în contextul factual în care hotărârea penală nr. 46/2023 din 06.02.2023 pronunţată de Judecătoria pentru cazuri penale nr. 17 din Valencia, s-a fundamentat pe hotărârea judecătorească civilă pronunţată de Judecătoria Câmpulung, iar minora C. a fost reţinută în septembrie 2018 în România, reiese că fapta a fost comisă pe teritoriul României, ceea ce constituie un motiv de refuz al executării hotărârii judecătoreşti ce face obiectul cauzei.

De asemenea, s-a arătat că, în concordanţă cu dispoziţiile legale incidente în materie, respectiv art. 166 alin. (6)-(9) din Legea nr. 302/2004, coroborat cu art. 8 alin. (2) şi (3) din Decizia-cadru nr. 2008/909/JAI a Consiliului din 27.11.2008, instanţa română învestită cu o cerere de recunoaştere a unei hotărâri judecătoreşti pronunţată în alte state membre ale Uniunii Europene, adaptează pedeapsa în cazul în care natura sau durata pedepsei aplicate de instanţa străină nu corespunde sub aspectul denumirii sau a regimului cu natura sau durata pedepsei prevăzute de legea penală română pentru infracţiuni similare.

În această procedură specifică, s-ar ajunge la reducerea semnificativă a duratei pedepsei principale aplicată de către autorităţile judiciare din Spania, încălcându-se regula conform căreia pedeapsa stabilită de instanţa de executare trebuie să corespundă pe cât posibil din punct de vedere al naturii sau duratei cu cea aplicată de statul emitent, având în vedere că tratamentul sancţionator prevăzut de C. pen. român este mai blând şi prevede pedeapsa închisorii de la o lună sau 3 luni sau amendă.

S-a apreciat că un alt motiv de neexecutare al hotărârii se raportează la dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. h) din Decizia-cadru nr. 2008/909/JAI a Consiliului din 27.11.2008, care stipulează că autoritatea competentă din statul de executare poate refuza să recunoască hotărârea judecătorească şi să dispună executarea pedepsei în cazul în care, în momentul în care autoritatea competentă a statului de executare primeşte hotărârea judecătorească, rămân de executat mai puţin de 6 luni din pedeapsă, în contextul factual în care, dacă ar fi adaptată pedeapsa aplicată persoanei solicitate de 3 ani închisoare la 3 luni închisoare, aceasta a executat deja 193 zile până la 22.05.2025 şi ulterior, până în prezent.

Şi din raţiuni practice ce ţin de modalitatea efectivă a executării hotărârii penale nr. 46/2023, s-a constatat că, relativ la dispoziţiile art. 156 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 coroborat cu art. 71 şi următoarele C. pen. român, impunându-se deducerea întregii perioade privative de libertate deja executate, conform art. 17 alin. (2) din Decizia-cadru nr. 2008/909/JAI a Consiliului din 27.11.2008, persoana solicitată nu ar mai avea de executat pedeapsa închisorii potrivit legii penale române, ceea ce contravine scopului instrumentelor specifice de cooperare judiciară internaţională în materie penală.

Împotriva sentinţei penale nr. 18 F/CC din data de 28 august 2025, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a formulat apel persoana condamnată A. solicitând recunoaşterea hotărârii instanţei străine.

Analizând apelul formulat de persoana condamnată A., Înalta Curte constată că următoarele:

Înalta Curte reţine că, în raport de considerentele instanţei de fond din cuprinsul sentinţei apelate, în şedinţa din data de 24 septembrie 2025, s-a dispus efectuarea unei adrese către autorităţile din Spania pentru a comunica un punct de vedere în considerarea dispoziţiilor art. 166 alin. (7) din Legea nr. 302/2004.

Prin răspunsul trimis la data de 10 octombrie 2025, autorităţile spaniole au precizat că prin rezoluţia din data de 7 octombrie 2025, s-a dispus retragerea certificatului prin care a fost transmisă sentinţa deţinutului A. pentru recunoaştere şi executare.

Potrivit art. 166 alin. (5) din Legea nr. 302/2004, dacă, înainte de soluţionarea definitivă a cauzei, statul emitent îşi retrage certificatul, instanţa respinge cererea ca nesusţinută.

Înalta Curte constată incidente dispoziţiile anterior evocate, autorităţile străine înţelegînd să renunţe la demersul judiciar, sens în care va admite apelul declarat de persoana condamnată A. împotriva sentinţei penale nr. 18 F/CC din data de 28 august 2025, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, va desfiinţa în totalitate, sentinţa penală atacată şi rejudecând, va respinge, ca nesusţinută, cererea de recunoaştere şi punere în executare a sentinţei penale a autorităţilor spaniole privind pe persoana condamnată A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite apelul declarat de persoana condamnată A. împotriva sentinţei penale nr. 18 F/CC din data de 28 august 2025, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Desfiinţează, în totalitate, sentinţa penală atacată şi rejudecând:

În temeiul art. 166 alin. (5) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, respinge, ca nesusţinută, cererea de recunoaştere şi punere în executare a sentinţei penale nr. 46/2023 din data de 06.02.2023, pronunţată în dosarul nr. x/2021 de Judecătoria pentru cazuri penale nr. 17 din Valencia - Spania, definitivă la data de 01.02.2024, privind pe persoana condamnată A..

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 1217 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi, 05 noiembrie 2025.