Finality of admissibility decisions in extraordinary appeals under Criminal Procedure Code Arts. 431–432

Şedinţa publică din data de 04 noiembrie 2025

Deliberând asupra cauzei de faţă,

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin decizia penală nr. 1115/A din data de 03 iulie 2025 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în baza art. 431 C. proc. pen. s-a respins, ca inadmisibilă contestaţia în anulare formulată de contestatoarea condamnată A. împotriva deciziei penale nr. 505/A/04.04.2025 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală în dosarul nr. x/2024.

Pentru a se pronunţa în acest sens, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 66 din data de 28.01.2025, pronunţată în dosarul nr. x/2024, Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală în baza art. 459 alin. (5) cu referire la art. 459 alin. (3) lit. e) C. proc. pen., s-a respins cererea de revizuire formulată de revizuenta A. împotriva sentinţei penale nr. 176 din 23.02.2022 a Tribunalului Bucureşti, definitivă prin decizia penală nr. 1350/A/21.09.2023 a Curţii de Apel Bucureşti, ca inadmisibilă.

Prin decizia penală nr. 505/A/2025 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală în dosarul nr. x/2024, în baza art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., s-a respins ca nefondat apelul declarat de revizuenta A. împotriva sentinţei penale nr. 66/28.01.2025 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală în dosarul nr. x/2024.

În motivarea deciziei penale amintite, s-a reţinut că apelanta-revizuentă invocă faptul că sentinţa penală nr. 176/23.02.2022 a Tribunalului Bucureşti, definitivă prin decizia penală nr. 1350/A/21.09.2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală este contrară sentinţei civile nr. 409/09.06.2021 pronunţate de Tribunalul Călăraşi în dosarul civil nr. x/2019, definitivă prin decizia civilă nr. 869/23.03.2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, însă această susţinere nu poate fi primită, de vreme ce dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. prevăd exclusiv că trebuie să existe cel puţin două hotărâri diametral opuse care să vizeze fondul cauzei penale, iar, prin dispoziţiile pe care le conţin, să se excludă între ele.

Or, în prezenta cauză, s-a constatat că este vorba de o hotărâre penală şi una civilă, fondul cauzelor este cu totul diferit, iar instanţa penală nu poate anula o hotărâre pronunţată de instanţa penală.

În drept, potrivit dispoziţiilor art. 431 C. proc. pen., indiferent de motivul invocat, presupune o primă etapă, aceea a admisibilităţii în principiu, în cadrul căreia se verifică dacă sunt îndeplinite, la nivel formal, condiţiile pentru exercitarea acestei căi de atac. În cadrul acestei proceduri filtru, instanţa analizează dacă sunt invocate motive dintre cele prevăzute de art. 426 C. proc. pen., dacă sunt depuse probe pentru dovedirea cazului de contestaţie în anulare sau dacă acestea se găsesc la dosar, dacă hotărârea atacată este definitivă, dacă cererea a fost introdusă în termenul prevăzut de art. 428 C. proc. pen. şi de către o persoană prevăzută de art. 427 C. proc. pen.

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac (ce poate fi exercitată în cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege), de retractare, instanţa pronunţând anularea hotărârii în scopul înlăturării erorilor de procedură în legătură cu exercitarea drepturilor procesuale ale părţilor, persoanei vătămate ori a celor referitoare la instanţa de judecată.

Contestaţia în anulare devine admisibilă în principiu dacă sunt întrunite, cumulativ, următoarele condiţii:

a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate;

b) când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal;

c) când hotărârea din apel a fost pronunţată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului;

d) când instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate;

e) când judecata în apel a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii;

f) când judecata în apel a avut loc în lipsa avocatului, când asistenţa juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii;

g) când şedinţa de judecată în apel nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel;

h) când instanţa de apel nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă;

i) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă.

Contestaţia în anulare priveşte, în principiu, numai hotărârile judecătoreşti definitive care conţin o rezolvare a fondului cauzei, deoarece prin contestaţia în anulare se urmăreşte înlăturarea erorilor de procedură pe care le conţin hotărârile judecătoreşti, or, asemenea erori pot fi întâlnite numai în hotărârile care rezolvă fondul cauzei penale.

Inadmisibilitatea ca sancţiune procesual penală constă în lipsirea de efecte a unui act procedural, act prin care a fost exercitat sau se încearcă exercitarea unui drept procesual exercitat şi epuizat anterior. Inadmisibilitatea operează automat şi inevitabil, ori de câte ori un act procesual este lipsit de bază legală.

În materia contestaţiei în anulare inadmisibilitatea intervine, în principal, în trei situaţii şi anume, când contestaţia în anulare nu este obiectiv încuviinţat de lege, hotărârea atacată făcând parte din cele care nu este supusă acestei căi de atac, atunci când a fost declarată de o persoană care nu are calitate procesuală de a contesta precum şi atunci când motivele invocate nu se circumscriu cazurile limitative când poate fi introdusă această cale de atac.

Curtea Europeană a subliniat în mod constant că "statul ar trebui să organizeze un sistem judiciar astfel încât (...) să interzică instituirea unor noi proceduri cu privire la aceeaşi chestiune, pentru a evita reexaminarea unor cauze irevocabil soluţionate pe calea unui apel deghizat, în sfera unor proceduri paralele" (Roşca c. Moldovei, Gjonbocari ş.a. c. Albaniei, Driza c. Albaniei).

În diferite cauze, Curtea, analizând noţiunea de "defect fundamental", a subliniat că simplul fapt că ancheta a fost incompletă şi unilaterală sau a condus la o achitare greşită nu poate în sine, în absenţa erorilor judiciare sau a unor încălcări grave ale normelor de procedură, abuzuri de putere, erori vădite în aplicarea dreptului material sau orice alte motive fundamentale care decurg din interesele justiţiei, indica prezenţa unui defect fundamental în cadrul procedurii precedente (Radchikov c. Rusiei).

Or, potrivit art. 129 din Constituţia României, împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii. Aşadar, accesul la justiţie, în componenta privind analizarea cauzei de către o jurisdicţie superioară, nu este nelimitat, ci este garantat în condiţiile prevăzute de legea de procedură penală, care stabileşte un mecanism menit să supună mai întâi cauza unei devoluţii integrale în calea ordinară de atac a apelului iar, mai apoi, în situaţia în care au intervenit erori grave de fapt sau de procedură, legalitatea şi temeinicia unei hotărâri definitive să poată fi repusă în discuţie.

Dând eficienţă principiului prev. de art. 129 şi art. 21 din Constituţie, precum şi exigenţelor determinate de art. 13 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice, admisibilitatea acestora fiind condiţionată de exercitarea lor potrivit legii, în termenele şi pentru motivele reglementate de normele incidente în materie.

Recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalităţii acesteia, precum şi al principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi autorităţilor şi din acest motiv, apare ca o situaţie inadmisibilă în ordinea de drept.

Aplicând aceste consideraţii teoretice la speţa de faţă, Curtea a reţinut că o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac ale hotărârilor judecătoreşti nu pot exista în afara legii.

Aşadar, inadmisibilitatea reprezintă o sancţiune procedurală care intervine atunci când părţile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude.

C. proc. pen. reglementează hotărârile susceptibile de a fi supuse examinării, căile de atac ordinare care pot fi exercitate împotriva acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârilor.

De asemenea, Curtea a subliniat că o cale extraordinară de atac nu permite persoanei care o introduce să solicite o reanalizare a situaţiei de fapt în integralitate pe motiv că aceasta a fost stabilită în mod greşit (o analiză a cererii formulate ar presupune exact acest lucru). Reevaluarea se face strict prin prisma cazurilor prevăzute de art. 426 C. proc. pen., or, Curtea a constatat că în prezenta cauză contestatoarea condamnată A. a formulat o contestaţie în anulare împotriva deciziei prin care s-a respins ca nefondat apelul formulat de contestatoare împotriva unei sentinţe de revizuire.

De asemenea, Curtea a constatat că din reglementările de ansamblu ale cazurilor de contestaţie în anulare şi ale condiţiilor pe care fiecare dintre acestea trebuie să le îndeplinească pentru a constitui motive de anulare a unei hotărâri judecătoreşti definitive, rezultă că soluţiile emise în procedurile soluţionării unor căi extraordinare de atac, cum sunt deciziile prin care s-a dispus respingerea ca inadmisibile cererile de revizuire (fără a se fi dispus aşadar rejudecarea cauzei), nu pot fi supuse contestaţiei în anulare.

Pe de altă parte, câtă vreme prin lege nu este reglementată posibilitatea extinderii exercitării căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare şi împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în soluţionarea căii extraordinare de atac a revizuirii prevăzută de art. 352 şi urm. C. proc. pen., o atare cale de atac nu este admisibilă, întrucât, în situaţia contrară, s-ar contraveni principiului instituit prin art. 129 din Constituţia României potrivit căruia "împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile [...] pot exercita căile de atac, în condiţiile legii".

În acelaşi context, Curtea a avut în vedere, tot ca urmare a pronunţării unei hotărâri definitive, că se produce un efect negativ în sensul că împiedică o nouă urmărire şi judecată pentru faptele şi pretenţiile astfel soluţionate, fapt care a consacrat principiul autorităţii de lucru judecat. De principiu, hotărârile penale definitive sunt susceptibile de modificări si schimbări în cursul executării numai ca urmare a descoperirii unor împrejurări care, dacă erau cunoscute în momentul pronunţării hotărârii, ar fi condus la luarea altor măsuri împotriva făptuitorului ori ca urmare a unor împrejurări intervenite după ce hotărârea a rămas definitivă. În aceste situaţii apare necesitatea de a se pune de acord conţinutul hotărârii puse în executare cu situaţia obiectivă şi a se aduce modificările corespunzătoare în desfăşurarea executării. Dreptul la un proces echitabil în fata unei instanţe, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului si a libertăţilor fundamentale, trebuie să fie interpretat în lumina preambulului la Convenţie, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe sa nu mai poată fi supusa rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată in Cauza Brumărescu împotriva României, paragraful 61).

Potrivit art. 426 lit. b) C. proc. pen. poate fi formulată contestaţie în anulare când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal. Or, prin decizia supusă contestaţiei în anulare nu s-a dispus condamnarea contestatoarei, ci s-a respins apelul împotriva unei hotărâri prin care s-a respins o cerere de revizuire. Doar în cadrul unei căi de atac prin care este vizată efectiv o hotărâre de condamnare este posibilă examinarea incidenţei cauzelor de încetare a procesului penal.

Instanţa care soluţionează apelul împotriva unei hotărâri prin care se soluţionează o cerere de revizuire nu este obligată să procedeze la audierea celui care a făcut cererea. Această regulă se aplică doar în cazul apelurilor împotriva sentinţelor prin care este soluţionat fondul cauzei, motiv pentru care art. 426 lit. i) C. proc. pen. face referire la audierea inculpatului (ceea ce dovedeşte că situaţia premisă avută în vedere este un proces penal în curs).

În ceea ce priveşte cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. i) C. proc. pen., acesta vizează ipoteza în care o persoană este judecat definitiv de mai multe ori pentru aceeaşi faptă, tinzându-se la desfiinţarea ultimei hotărâri. Or, a reţinut Curtea că, decizia prin care s-a respins apelul împotriva unei hotărâri pronunţate în procedura revizuirii nu este o astfel de hotărâre, prin ea nefiind soluţionată acţiunea penală.

Împotriva acestei decizii, contestatoarea persoană condamnată A. a formulat apel, solicitând în esenţă, admiterea acestuia, desfiinţarea deciziei penale atacate şi şi pe fondul cauzei, admiterea cererii de contestaţie în anulare, în temeiul dispoziţiilor art. 426 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen.

La termenul de judecată din data de 4 noiembrie 2025, reprezentantul Ministerului Public a invocat excepţia inadmisibilităţii căii de atac formulate de persoana condamnată A..

Examinând cauza cu prioritate din perspectiva admisibilităţii căii de atac, Înalta Curte constată următoarele:

În considerarea efectelor principiului stabilit prin art. 129 din Constituţia României privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesual penale, a principiului privind liberul acces la justiţie statuat prin art. 21 din legea fundamentală şi a exigenţelor stabilite prin art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice.

Revine, aşadar, părţii interesate obligaţia sesizării instanţelor de judecată în condiţiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.

Dispoziţiile prevăzute de art. 431 din C. proc. pen. reglementează o etapă distinctă, a admiterii în principiu a contestaţiei în anulare, iar legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea atacării pe calea apelului sau a contestaţiei a hotărârilor pronunţate în cadrul procedurii de examinare a admisibilităţii în principiu, indiferent de tipul hotărârii pronunţate.

Potrivit dispoziţiilor art. 432 alin. (4) din C. proc. pen., sentinţa dată în contestaţie în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă, dar aceste dispoziţii reglementează procedura de judecare a contestaţiei în anulare după parcurgerea procedurii prealabile, aşadar ulterior admiterii în principiu reglementată de art. 431 din C. proc. pen.

Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale anterior menţionate, rezultă că, atât încheierea prin care se dispune admiterea în principiu a contestaţiei în anulare, cât şi sentinţa sau decizia prin care se dispune respingerea, ca inadmisibilă, a contestaţiei în anulare, în cadrul procedurii de examinare a admisibilităţii în principiu, prevăzută în art. 431 din C. proc. pen., sunt hotărâri definitive, nesupuse niciunei căi de atac, cum este şi cazul deciziei penale împotriva căreia s-a formulat prezenta cale de atac.

Prin urmare, aplicabilitatea dispoziţiilor art. 432 alin. (4) din C. proc. pen., referitoare la căile de atac în materia contestaţiei în anulare, priveşte exclusiv hotărârile judecătoreşti pronunţate în procedura de judecare a contestaţiilor în anulare care au fost admise în principiu.

În cauză, Înalta Curte a fost sesizată cu apelul declarat de persoana condamnată A. împotriva deciziei penale nr. 1115/A din data de 03 iulie 2025 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală pronunţată în dosarul nr. x/2025, decizie definitivă, prin care a fost respinsă contestaţia în anulare formulată de contestatoarea condamnată A. împotriva deciziei penale nr. 505/A/04.04.2025 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală în dosarul nr. x/2024, ca inadmisibilă.

Aşadar, Înalta Curte constată că în cauză, apelul a fost exercitat împotriva unei hotărâri penale definitive, nesusceptibilă de a face obiectul unei căi de atac ordinare, aspectul fiind de natură a încălca coerenţa sistemului căilor de atac reglementate de lege, dispoziţii ce stabilesc tipul de hotărâri susceptibile a fi atacate, dar şi principiul unicităţii căilor de atac şi modul de stabilire a ierarhiei acestora.

În acelaşi sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat în considerentele Deciziei nr. 5/2015 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 248 din 10 aprilie 2015) aplicabile în cauză, mutatis mutandis, că, hotărârile judecătoreşti pronunţate în etapa admiterii în principiu a contestaţiei în anulare, etapă reglementată distinct în dispoziţiile art. 431 din C. proc. pen., sunt definitive.

În cuprinsul deciziei de unificare a practicii judiciare menţionate s-a arătat că, "în concepţia C. proc. pen., atât încheierea prin care se dispune admiterea în principiu a contestaţiei în anulare, cât şi sentinţa sau decizia prin care se dispune respingerea, ca inadmisibilă, a contestaţiei în anulare, în cadrul procedurii de examinare a admisibilităţii în principiu, prevăzută în art. 431 din C. proc. pen., sunt hotărâri definitive, nesupuse căii de atac a apelului.

Această concluzie se desprinde din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 431 şi ale art. 432 din C. proc. pen. (...).

(...)Prin urmare, aplicabilitatea dispoziţiilor art. 432 alin. (4) din C. proc. pen., referitoare la căile de atac în materia contestaţiei în anulare, priveşte exclusiv hotărârile judecătoreşti pronunţate în procedura de judecare a contestaţiilor în anulare care au fost admise în principiu.

În acelaşi sens, atât după intrarea în vigoare a C. proc. pen., cât şi anterior acestui moment, doctrina a subliniat caracterul definitiv al hotărârii prin care instanţa respinge în principiu contestaţia în anulare".

Pentru aceste considerente, în baza art. 421 pct. 1 lit. a) din C. proc. pen. raportat la art. 432 alin. (4) din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, apelul formulat de apelanta A. împotriva deciziei penale nr. 1115/A din data de 03 iulie 2025 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală pronunţată în dosarul nr. x/2025.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga apelanta la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 753 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, apelul formulat de apelanta A. împotriva deciziei penale nr. 1115/A din data de 03 iulie 2025 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală pronunţată în dosarul nr. x/2025.

Obligă apelanta la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 753 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 04 noiembrie 2025.