Inadmissibility of extraordinary appeal based on procedural defects and recusal challenges

Şedinţa publică din data de 04 noiembrie 2025

Deliberând asupra cauzei de faţă,

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin decizia penală nr. 185/A din data de 11 august 2025 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, s-a admis apelul formulat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 20 din data de 09.07.2024, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din data de 10.07.2024, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2022 sub aspectul intervenirii prescripţiei răspunderii penale pentru infracţiunea de lovire sau alte violenţe, prevăzută de art. 193 alin. (2) C. pen. şi al pedepsei rezultante aplicate.

A desfiinţat în parte sentinţa atacată numai în ceea ce priveşte latura penală a cauzei şi, rejudecând în aceste limite:

A descontopit pedeapsa rezultantă de 5 ani şi 3 luni închisoare, pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi h) C. pen., pe o durată de 3 (trei) ani, şi pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi h) C. pen., aplicate inculpatului A. şi repune în individualitatea lor pedepsele componente.

În baza art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. cu referire la art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen., a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de lovire sau alte violenţe, prevăzută de art. 193 alin. (2) C. pen. (fapta din 21.05.2019), ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

A menţinut pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor, prevăzută de art. 32 alin. (1) raportat la art. 188 alin. (1) C. pen. (fapta din 25.06.2020), pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b) şi lit. h) C. pen., pe o durată de 3 (trei) ani, şi pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b) şi lit. h) C. pen., aplicate inculpatului A..

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate care nu contravin prezentei decizii.

II. A respins, ca nefondat, apelul formulat de partea civilă B. împotriva sentinţei penale nr. 20 din data de 09.07.2024, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din data de 10.07.2024, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2022.

III. A respins cererea de repunere a cauzei pe rol formulată de apelantul-inculpat A..

Pentru a se pronunţa în acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală a reţinut că în cauză este incidentă cauza de încetare a procesului penal prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

În esenţă, instanţa de apel a constatat că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penală îl reprezintă data săvârşirii infracţiunii, respectiv 21.05.2019.

În ce priveşte durata termenului de prescripţie, Înalta Curte a reţinut că infracţiunea de lovire sau alte violenţe prevăzută de art. 193 alin. (2) C. pen. se pedepsea la data săvârşirii cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani, astfel încât sunt incidente dispoziţiile art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen., potrivit cărora termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt de 5 ani.

Procedând la calcularea termenului de prescripţie de 5 ani, instanţa de apel a constatat că acesta a început să curgă la 21.05.2019 şi s-a împlinit la data de 20.05.2024.

Prin urmare, Înalta Curte a constatat că împlinirea termenului general de prescripţie a răspunderii penale sub aspectul săvârşirii infracţiunii de lovire sau alte violenţe, prevăzute de art. 193 alin. (2) C. pen., atrage incidenţa cauzei de împiedicare a exercitării acţiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. şi a dispoziţiilor prevăzute de art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. privind încetarea procesului penal.

Referitor la motivele de apel privind achitarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor, schimbarea încadrării juridice, reţinerea circumstanţelor atenuante şi latura civilă, a apreciat că sunt nefondate.

Cu privire la solicitarea inculpatului de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., respectiv că fapta nu există, în condiţiile în care acest caz care împiedică exercitarea acţiunii penale se reţine în situaţia în care din probele administrate rezultă inexistenţa unei fapte în materialitatea ei care s-ar circumscrie cel puţin formal elementului material descris în norma de incriminare. Practic, pentru a se justifica o soluţie de achitare în baza acestui temei este necesar să nu existe sau să nu se fi produs nicio modificare în realitatea obiectivă urmare a acţiunii ilicite pe care o descrie verbum regens.

Or, în cazul de faţă acţiunile violente exercitate de inculpat asupra părţii civile B., respectiv aplicarea unei lovituri cu partea metalică a unui hârleţ în zona capului latero-sprâncernar dreapta, există, fiind dovedite dincolo de orice îndoială rezonabilă. De altfel, acţiunea agresivă, concretizată prin lovirea victimei în cap cu un hârleţ, respectiv cu partea metalică a acestuia, este recunoscută chiar de către inculpat. Or, recunoscând faptul că a aplicat victimei o lovitură cu acel hârleţ, implicit a recunoscut existenţa elementului material prevăzut în norma de incriminare.

A apreciat Înalta Curte că, în cauză conduita ilicită a inculpatului descrisă de verbum regens în norma de incriminare, respectiv în art. 188 C. pen., există în materialitatea ei, fiind dovedită şi producând modificări în realitatea obiectivă, manifestate prin existenţa unui traumatism cranio-cerebral cu pierdere de cunoştinţă şi a unui traumatism cranio-facial provocate părţii civile B.. Astfel, fapta inculpatului A. de a-i aplica persoanei vătămate B. o lovitură cu partea metalică a unui hârleţ, în zona capului, lateral dreapta, există şi are conotaţie penală.

În ceea ce priveşte faptul că instanţa de fond nu a motivat solicitarea apărării de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte a apreciat nefondată această critică, în condiţiile în care prima instanţă a motivat cererea apărării privind achitarea pe motiv că fapta nu există.

De asemenea, a apreciat ca nefondată şi critica din perspectiva solicitării de achitare, pe motiv că fapta nu este prevăzută de legea penală, neîntrunind elementele de tipicitate obiectivă.

Ceea ce s-a invocat de inculpat ca temei al incidenţei dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. vizează, în esenţă, neîntrunirea elementelor laturii obiective a infracţiunii de omor din perspectiva elementului material, a urmării imediate şi a legăturii de cauzalitate, în sensul că, pe de o parte, lovitura aplicată de inculpat nu a fost aptă să producă decesul victimei, nepunând în pericol viaţa acesteia, iar, pe de altă parte, că probele administrate nu au condus la concluzia că plaga de la nivelul arcadei ar fi fost produsă de inculpat cu acel hârleţ, lipsind, practic, legătura de cauzalitate.

În ceea ce priveşte prevederea faptei în legea penală şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte a notat că inculpatul a fost trimis în judecată şi condamnat în primă instanţă pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor, prevăzută de art. 32 alin. (1) raportat la art. 188 alin. (1) C. pen.

Potrivit art. 188 alin. (1) C. pen.: Uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, iar în conformitate cu dispoziţiile alin. (2) al aceluiaşi articol: Tentativa se pedepseşte.

Nu în ultimul rând, conform art. 32 alin. (1) C. pen.: Tentativa constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul.

Din analiza elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 188 alin. (1) C. pen., a constatat, în esenţă, că infracţiunea de omor este una de rezultat care constă în suprimarea cu intenţie a vieţii, urmarea imediată fiind moartea victimei, iar legătura de cauzalitate trebuie dovedită.

Referitor la tentativa la infracţiunea de omor, din perspectiva dispoziţiilor art. 32 alin. (1) C. pen., aceasta constă în punerea în executare a intenţiei de a ucide, executare care a fost întreruptă sau nu şi-a produs efectul, rămânând, practic, fără rezultat.

Examinând acţiunea inculpatului, prin raportare la starea de fapt descrisă anterior, contrar celor susţinute de apărare, Înalta Curte a reţinut că sunt întrunite toate elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă la omor săvârşită de inculpatul A., fapta neputând constitui în circumstanţele date, o infracţiune contra integrităţii şi sănătăţii corporale.

Cu privire la neîntrunirea condiţiei referitoare la săvârşirea faptei cu vinovăţia cerută de lege, Înalta Curte a apreciat că este nefondat.

Referitor la reţinerea circumstanţelor atenuante judiciare, a reţinut că această solicitare este nefondată, nefiind invocate împrejurări legate de fapta comisă care să diminueze gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului.

În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, instanţa de apel a reţinut că inculpatul a solicitat respingerea acţiunii civile în caz de achitare, iar, în caz de condamnare, să fie admisă în măsura dovedirii pretenţiilor civile, urmând a se avea în vedere faptul că a achitat părţilor civile prejudiciul produs, mai puţin părţii civile B. care nu a dat curs procedurii de mediere.

Susţinerea inculpatului potrivit căreia pentru fapta din 21.05.2019 nu se impune acordarea de despăgubiri întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale, Înalta Curte a apreciat-o ca fiind nefondată, reţinând că, potrivit art. 25 alin. (5) C. proc. pen., instanţa de apel, chiar reţinând prescripţia, se pronunţă asupra laturii civile a cauzei, soluţionând acţiunea civilă formulată în cauză.

Totodată, instanţa de apel a respins cererea inculpatului de repunere a cauzei pe rol, ca nefondată.

Prin cererea formulată prin notele de concluzii scrise, inculpatul a solicitat soluţionarea cu prioritate a cererii de schimbare a încadrării juridice, cu consecinţa repunerii cauzei pe rol, având în vedere Decizia nr. 250/2019 a Curţii Constituţionale, pentru a-i da posibilitatea inculpatului ca, în caz de admitere, să-şi exprime poziţia în sensul de a opta între continuarea sau încetarea procesului penal, potrivit art. 18, respectiv art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

În consecinţă, pentru ca instanţa de apel să se pronunţe asupra cererii de schimbare a încadrării juridice printr-o încheiere separată care nu soluţionează fondul cauzei, a solicitat repunerea cauzei pe rol.

Preliminar, instanţa de apel a constatat că atât prin motivele de apel, cât şi ulterior, printr-o cerere distinctă, inculpatul a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de tentativă de omor în infracţiunea de loviri sau alte violenţe, cerere calificată de instanţa de control judiciar ca reprezentând un motiv de apel şi nu o cerere nouă, întrucât a fost formulată iniţial în faţa instanţei de fond, respinsă prin încheierea din 10.06.2024.

Referitor la schimbarea încadrării juridice, instanţa de apel a apreciat că nu se impune o astfel de soluţie, motivele fiind expuse pe larg cu ocazia examinării solicitării inculpatului de achitare pe motiv că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Prin urmare, neimpunându-se schimbarea încadrării juridice, instanţa de apel nu este obligată să se pronunţe asupra acestei cereri printr-o încheiere distinctă, motiv pentru care nu a apreciat că a fost nesocotită Decizia nr. 250/2019 a instanţei de control constituţional, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 500 din 20 iunie 2019 prin care s-a statuat că pentru asigurarea caracterului echitabil al procesului penal şi în vederea exercitării în mod efectiv a dreptului la apărare de către inculpat, singura interpretare care asigură textului criticat - art. 386 alin. (1) din C. proc. pen. - conformitatea cu dispoziţiile din Constituţie şi Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale este aceea care impune ca schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare să se realizeze de către instanţa de judecată prin hotărâre care nu soluţionează fondul cauzei, ulterior punerii în discuţia părţilor a noii încadrări juridice a faptei, însă anterior soluţionării fondului cauzei, neimpunându-se repunerea cauzei pe rol.

De asemenea, a apreciat că este neîntemeiată şi cererea de excludere din materialul probator a ultimului act medical depus de partea civilă.

Astfel, instanţa de apel a constatat că cererea privind administrarea acestei probe cu înscrisuri a fost pusă în discuţia părţilor la termenul din 07.05.2025, iar inculpatul, personal şi asistat de avocatul ales, cât şi de avocatul desemnat din oficiu, a avut dreptul de a examina acest înscris, de a-şi face apărării şi de a pune concluzii cu privire la legalitatea, utilitatea sau pertinenţa acestuia.

Pe de altă parte, apărarea nu a invocat aspecte noi care să nu fi fost avute în vedere de instanţa de apel la momentul deliberării şi pronunţării asupra acestei probe şi care să impună repunerea sa în discuţie.

Împotriva acestei decizii penale, contestatorul persoană condamnată A. a formulat contestaţie în anulare, solicitând admiterea, în principiu, a acesteia, iar pe fond, admiterea contestaţiei, desfiinţarea deciziei penale nr. 185/A pronunţate la data de 11.08.2025 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi pe cale de consecinţă, rejudecarea apelului.

Motivele de contestaţie în anulare invocate de contestator şi circumscrise cazurilor prevăzute de art. 426 lit. d), e) şi h) din C. proc. pen. vizează următoarele aspecte:

- art. 426 lit. d) din C. proc. pen. - instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate, ca urmare a respingerii nejustificate a cererii de recuzare formulate de contestator.

În susţinerea acestui caz de contestaţie, a arătat că membrii completului de judecată s-au antepronunţat atunci când au admis cererea părţii civile de a administra proba cu înscrisuri, fără a repune, în prealabil cauza pe rol, în contextul în care dezbaterile pe fondul cauzei s-au închis, iar instanţa de apel a rămas în pronunţare.

- art. 426 lit. e) din C. proc. pen. - judecata în apel a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii.

În acest sens, a precizat că la momentul la care au avut loc dezbaterile asupra fondului cauzei, reprezentantul Ministerului Public a lipsit.

Astfel, în încheierea din data de 7 mai 2025, încheierea din data de 4 iunie 2025, precum şi în decizia penală nr. 185/A/11.08.2025, lipsesc concluziile procurorului.

A opinat în sensul că procurorul de şedinţă nu a participat la judecata pe fond a cauzei.

- art. 426 lit. h) din C. proc. pen., instanţa de apel nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă.

A susţinut că potrivit reglementărilor în vigoare, la primul termen de judecată în faza apelului, instanţa trebuie să interpeleze inculpatul cu privire la manifestarea sa de voinţă, de a da sau nu declaraţie. Or, în cauză, inculpatul a fost interpelat prima dată, după trecerea unui interval de aproximativ un an.

Verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, conform dispoziţiilor art. 431 din C. proc. pen., Înalta Curte constată că contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. este inadmisibilă pentru considerentele ce vor fi expuse.

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia sunt remediate erori ce nu pot fi înlăturate pe alte căi, fiind o cale de anulare pentru vicii şi nulităţi relativ la actele de procedură, ce trebuie folosită numai în cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege, cu respectarea termenelor în care titularii o pot formula. Limitarea exercitării căii de atac la anumite cazuri şi condiţii este expresia şi consecinţa principiului stabilităţii hotărârilor judecătoreşti definitive.

În cuprinsul dispoziţiilor art. 426 din C. proc. pen., sunt prevăzute expres şi limitativ cazurile în care poate fi exercitată calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare.

Conform dispoziţiilor art. 431 din C. proc. pen., contestaţia în anulare este supusă unei verificări prealabile judecării în fond a acesteia, instanţa fiind obligată să examineze admisibilitatea în principiu a cererii, înainte de a se pronunţa pe fondul contestaţiei. În această etapă procesuală instanţa examinează dacă respectiva contestaţie în anulare priveşte o hotărâre definitivă, dacă este introdusă în termenul prevăzut de art. 428 din C. proc. pen., dacă motivul pe care se întemeiază contestaţia este unul dintre cele limitativ prevăzute de art. 426 din C. proc. pen. şi dacă, în sprijinul contestaţiei, se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar.

În cauza dedusă judecăţii, se constată că cererea este făcută în termenul de 30 zile prevăzut de lege, împotriva unei hotărâri definitive, respectiv decizia penală nr. 185/A din data de 11 august 2025 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2022. Decizia atacată a fost comunicată contestatorului A. la data de 21 august 2025 la Penitenciarul Iaşi, iar contestaţie în anulare a fost formulată, prin mail, la data de 10 septembrie 2025 (file x; file x şi file x în original, dosar ICCJ).

În ceea ce priveşte motivele pe care se sprijină contestaţia în anulare, contestatorul A. a invocat dispoziţiile art. 426 lit. d), e) şi h) din C. proc. pen.

În susţinerea cazului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. d) din C. proc. pen., contestatorul a invocat nelegala compunere a completului de judecată sau existenţa unui caz de incompatibilitate, susţinând că respingerea cererii de recuzare, formulată ca urmare a încuviinţării probei cu înscrisuri solicitate de partea civilă, fără dispunerea repunerii cauzei pe rol, ar fi determinat o astfel de neregularitate.

Evaluând actele dosarului rezultă că din cuprinsul încheierii de şedinţă din 7 mai 2025, rezultă că apărătorul desemnat din oficiu al părţii civile a solicitat încuviinţarea administrării unui înscris, constând într-un act medical. Instanţa de apel a acordat cuvântul asupra cererii, atât reprezentantului Ministerului Public, cât şi inculpatului A., care însă a refuzat să pună concluzii, formulând cerere de recuzare a membrilor completului de judecată.

Prin încheierea din data de 19 mai 2025, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cererea de recuzare formulată de contestatorul A. a fost respinsă.

În acest context, apreciază Înalta Curte că aspectele invocate de către contestator ca temei al cazului de contestaţie prevăzut de art. 426 lit. d) C. proc. pen. nu pot fi valorificate, având în vedere că acest caz vizează exclusiv situaţiile de nelegală compunere a completului de judecată sau de existenţă a unui caz de incompatibilitate în sensul art. 64 C. proc. pen., adică ipoteze în care judecătorul nu putea participa, potrivit legii, la soluţionarea cauzei.

Prin urmare, simpla împrejurare că instanţa de apel a încuviinţat administrarea unui înscris fără a dispune repunerea cauzei pe rol şi fără a relua dezbaterile nu poate constitui, eo ipso, un motiv de nelegalitate a compunerii completului. Chiar dacă în cauză contestatorul a formulat o cerere de recuzare, respingerea acesteia nu echivalează cu constatarea unui caz de incompatibilitate, în absenţa unor elemente obiective apte să demonstreze imparţialitatea judecătorului.

În contextul reglementării actuale şi în doctrină s-a apreciat că în situaţia în care incompatibilitatea judecătorilor din apel a făcut deja obiectul analizei completului care a soluţionat cererea de recuzare, problema a fost tranşată cu autoritate de lucru judecat, iar reiterarea aceloraşi argumente pe calea contestaţiei în anulare nu poate fundamenta admisibilitatea acestei căi de atac, întrucât cererea ar constitui în acest caz un "apel deghizat", ce tinde la reexaminarea unor chestiuni definitiv soluţionate. (C. proc. pen., Comentariu pe articole, Vol. II, Partea specială, Ed. Hamangiu, 2024, p. 555).

În realitate, criticile contestatorului privesc modalitatea de soluţionare a unei cereri de probatorii şi eventualele consecinţe asupra dreptului la apărare, aspecte ce ţin de legalitatea procedurii desfăşurate în calea de atac a apelului, nu de compunerea completului, astfel încât aspectele invocate din această perspectivă nu se circumscriu cazului de contestaţie prevăzut de art. 426 lit. d) C. proc. pen., acesta având un caracter strict şi neputând fi interpretat extensiv.

În ceea ce priveşte cazul de contestaţie prevăzut de art. 426 lit. e) din C. proc. pen. - respectiv situaţia în care judecata în apel a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, atunci când prezenţa acestora era obligatorie potrivit legii - contestatorul a susţinut că reprezentantul Ministerului Public ar fi lipsit la momentul dezbaterilor.

În acest context, Înalta Curte reţine că prin încheierea din 7 mai 2025, instanţa de apel, a constatat finalizată cercetarea judecătorească şi a acordat cuvântul în dezbateri. În acest cadru procesual, apărătorul ales al inculpatului a susţinut concluzii detaliate asupra fondului cauzei. Ulterior, apărătorul desemnat din oficiu al părţii civile a solicitat încuviinţarea depunerii unui înscris, cerere admisă de instanţă, moment în care inculpatul a formulat o cerere de recuzare.

Pentru soluţionarea acesteia, cauza a fost înaintată completului imediat următor, iar prin încheierea din 19 mai 2025, cererea de recuzare a fost respinsă, motiv pentru care s-a stabilit un nou termen pentru reluarea dezbaterilor la data de 4 iunie 2025. La acest moment procesual, reprezentantul Ministerului Public, în ordinea prevăzută de dispoziţiile art. 420 alin. (6) din C. proc. pen., a formulat concluzii cu privire la apelurile declarate de inculpaţii A. şi B..

Aşadar, din succesiunea actelor anterior expusă rezultă că desfăşurarea procedurii în apel a respectat cerinţele legale, iar dezbaterile au avut loc în prezenţa procurorului, care a participat efectiv la termenul la care acestea au fost reluate.

Inculpatul a mai invocat şi cazul de contestaţie prevăzut de art. 426 lit. h) din C. proc. pen. -instanţa de apel nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă, apreciind că a fost audiat abia după trecerea unui interval de un an, deşi dispoziţiile procesual penal impun audierea acestuia la primul termen de judecată.

Analiza acestui caz de contestaţie reclamă examinarea actelor dosarului, relevante pentru stabilirea modalităţii în care s-a realizat audierea inculpatului:

Aşadar, prin încheierea din 2 octombrie 2024, Înalta Curte, potrivit art. 420 alin. (4) C. proc. pen., i-a adus la cunoştinţă apelantului-inculpat posibilitatea de a da declaraţii în faţa instanţei de apel, însă apărătorul ales al inculpatului a arătat că se impune prorogarea chestiuni vizând audierea inculpatului şi amânarea cauzei în vederea depunerii unei cereri de probe.

Prin încheierea din 13 noiembrie 2024, apărătorul ales al inculpatului a solicitat amânarea cauzei şi acordarea unui nou termen de judecată pentru a pregăti apărarea şi a lua cunoştinţă de piesele dosarului, întrucât a fost angajată cu puţin timp înainte de începerea şedinţei de judecată.

Prin încheierea din 11 decembrie 2024, apărătorul ales al inculpatului a depus la dosarul cauzei o cerere prin care a solicitat amânarea cauzei, invocând imposibilitatea de prezentare din motive medicale, inculpatul nefiind de acord cu substituirea.

Prin încheierea din 12 ianuarie 2025, apelantul inculpat A. a învederat că doreşte să formuleze o declaraţie în faţa instanţei de apel, însă după administrarea celorlalte probatorii în cauză.

Prin încheierea din data de 24 februarie 2025, a fost încuviinţat proba cu înscrisuri şi proba testimonială.

Prin încheierea din data de 26 martie 2025, în baza art. 420 alin. (4) C. proc. pen., raportat la art. 378 C. proc. pen. şi art. 107 şi urm. C. proc. pen., după ce i s-au adus la cunoştinţă prevederile art. 108 C. proc. pen., instanţa de apel a procedat la ascultarea apelantului-inculpat A..

În acest context argumentativ, Înalta Curte constată că instanţa de apel a urmărit în mod constant audierea inculpatului ori de câte ori aceasta a fost posibilă, iar împrejurarea că a fost audiat după trecerea unui interval de aproximativ un an de la momentul începerii judecăţii în apel nu este consecinţa unei omisiuni a instanţei, ci rezultatul manifestării exprese de voinţă a inculpatului, care a solicitat audierea sa după administrarea probatoriului, motiv pentru care apreciază Înalta Curte că nu este incident cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. h) C. proc. pen.

Îndeplinirea formală a unei condiţii, ca de exemplu indicarea unui caz de contestaţie în anulare prevăzut de lege, deşi necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibilă a căii de atac, or în cauză aspectele învederate de contestatorul A. au fost invocate formal şi nu se circumscriu niciunui caz de contestaţie în anulare dintre cele expres şi limitativ prevăzute de lege.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 185/A din data de 11 august 2025 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală pronunţată în dosarul nr. x/2022.

Va obliga contestatorul persoană condamnată la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 1044 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 185/A din data de 11 august 2025 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală pronunţată în dosarul nr. x/2022.

Obligă contestatorul persoană condamnată la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 1044 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 04 noiembrie 2025.