Validity of precautionary seizure lapse in post-dismissal special confiscation procedure under Article 5491 CPC

Şedinţa publică din data de 08 aprilie 2025

Asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin decizia penală nr. 128/C din 18 martie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2024, în baza art. 4251 alin. (7) pct. 2 C. proc. pen. raportat la art. 5491 C. proc. pen., a fost admisă contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva încheierii din 26.06.2024 a Tribunalului Bucureşti, pronunţate în dosarul nr. x/2024, a fost desfiinţată, în integralitate, încheierea penală contestată şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.

În baza art. 268 alin. (2) C. proc. pen., s-a constatat că au încetat de drept măsurile asigurătorii instituite prin ordonanţa nr. 259/P/2022 din 27.03.2023 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, asupra procentului de 20% din părţile sociale ale A. S.R.L., CUI x şi, în consecinţă, au fost ridicate aceste măsuri.

Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că prin încheierea din 26.06.2024 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. x/2024, în temeiul art. 5491 alin. (1) şi (5) lit. a) C. proc. pen., art. 315 alin. (2) lit. c) C. proc. pen. raportat la art. 112 alin. (1) lit. b) C. pen., a fost respinsă propunerea de confiscare specială formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, prin ordonanţa din 20.07.2023, emisă în dosarul nr. x/2023, ca neîntemeiată.

În temeiul art. 5491 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., s-a dispus ridicarea sechestrului asigurator instituit prin ordonanţa nr. 259/P/2022 din 27.03.2023 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, asupra procentului de 20% din părţile sociale ale A. S.R.L., CUI x, aparţinând asociatului B..

Pentru a se dispune astfel, s-a reţinut că, la 10.04.2024, a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Corupţiei, privind luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale conform ordonanţei nr. 114/P/2023 din 20.07.2023, prin care s-a dispus sesizarea judecătorului de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Bucureşti, secţia I Penală cu propunere de confiscare specială a procentului de 20% din părţile sociale ale S.C. A. S.R.L., aparţinând asociatului B. cu privire la care s-a instituit măsura sechestrului asigurător prin ordonanţa D.N.A., secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, emisă în 27.03.2023 în dosarul nr. x/2022.

Analizând cererea formulată, pe baza înscrisurilor din dosarul de urmărire penală, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Bucureşti a reţinut următoarele:

În fapt, prin ordonanţa nr. 114/P/2023 din 20.07.2023 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a corupţiei, între altele, s-a dispus clasarea cauzei privind pe B. sub aspectul săvârşirii complicităţii la infracţiunea de dare de mită, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 290 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000. Prin aceeaşi ordonanţă s-a dispus clasarea cauzei sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, respectiv trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 (în legătură cu cesionarea procentului de 20% din părţile sociale ale S.C. A. S.R.L. către B.).

Ambele soluţii de clasare au avut ca temei art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., respectiv lipsa prevederii faptei de legea penală.

Prin aceeaşi ordonanţă, s-a dispus sesizarea judecătorului de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Bucureşti, secţia I Penală cu propunerea de confiscare specială a procentului de 20% din părţile sociale ale A. S.R.L., CUI x, aparţinând asociatului B., cu privire la care s-a instituit măsura sechestrului asiguratoriu prin ordonanţa nr. 259/P/2022 din 27.03.2023 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie.

În drept, s-a făcut referire la prevederile art. 5491 alin. (1) C. proc. pen.

S-a reţinut că sesizarea judecătorului de cameră preliminară, în vederea luării măsurii de siguranţă a confiscării speciale, a fost formulată după expirarea termenelor prevăzute de dispoziţiile art. 5491 alin. (1) C. proc. pen., respectiv după ce soluţia de clasare dispusă prin ordonanţă a rămas definitivă.

Analizând cererea de confiscare formulată în cauză, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Bucureşti a reţinut că aceasta este neîntemeiată.

Întrucât prin ordonanţa nr. 114/P/2023 din 20.07.2023 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a corupţiei s-a dispus clasarea cauzei atât in personam faţă de B., cât şi in rem în ceea ce priveşte cesionarea procentului de 20% din părţile sociale ale S.C. A. S.R.L. către B., motivat de lipsa prevederii faptelor respective în legea penală, atât timp cât fapta există, dar nu este prevăzută de legea penală, propunerea de confiscare a părţilor sociale de la B. nu este conformă art. 107 alin. (2) C. pen., deoarece acesta din urmă nu are calitatea de persoană care a comis o faptă prevăzută de legea penală.

Contrar celor reţinute de organul de cercetare penală prin ordonanţa de clasare, s-a avut în vedere că încadrarea în ipoteza prevăzută de art. 112 alin. (1) lit. b) C. pen. nu poate fi disociată de art. 107 alin. (2) C. pen., care conţine o dispoziţie general aplicabilă în privinţa măsurilor de siguranţă.

În plus, s-a mai reţinut că deţinerea unor părţi sociale, per se, nu poate fi circumscrisă noţiunii de "bunuri destinate a fi folosite la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală", întrucât o asemenea aptitudine trebuie să fie concretă, stabilită cu un grad ridicat de probabilitate, nefiind suficientă o simplă eventualitate a utilizării bunului în acest scop.

În cauză, după dispunerea soluţiei de clasare şi expirarea duratei pentru care au fost încheiate contractele de închiriere a spaţiilor comerciale, o asemenea aptitudine este echivocă, neavând un grad suficient de probabilitate pentru a justifica confiscarea bunurilor. În al doilea rând, în concepţia C. pen. actual, obiectul confiscării speciale poate fi reprezentat de bunuri corporale, nefiind posibilă confiscarea unor părţi sociale, care nu reprezintă decât diviziuni ale capitalului social al unei societăţi comerciale, definiţie rezultată din art. 11 alin. (1) din Legea nr. 31/1990. În al treilea rând, orice societate comercială impune, ca şi condiţie de existenţă pe durata activităţii sale, un element intenţional comun tuturor asociaţilor, desemnat doctrinar prin termenii "affectio societatis". În cazul confiscării unor părţi sociale, Statul Român, ca nou titular al părţilor sociale va dobândi calitatea de asociat în societatea respectivă, numai în măsura în care există affectio societatis, respectiv intenţia de a continua activitatea societăţii din partea fiecărui asociat. În lipsa unei asemenea intenţii exteriorizate, societatea nu mai poate funcţiona, fiind posibilă dizolvarea acesteia, la cererea oricăruia dintre asociaţi.

Constatându-se că nu mai există temeiul pentru care s-a impus luarea măsurii asigurătorii, în baza art. 5491 alin. (5) lit. a) C. pen., s-a dispus ridicarea sechestrului asigurător instituit prin ordonanţa nr. 259/P/2022 din 27.03.2023 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, asupra procentului de 20% din părţile sociale ale A. S.R.L., CUI x, aparţinând asociatului B..

Împotriva acestei încheieri a formulat contestaţie, în termen legal, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală la 30.12.2024.

Prin motivele de contestaţie, în esenţă, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie a solicitat admiterea căii de atac, desfiinţarea încheierii atacate, iar în rejudecare, în temeiul art. 5491 alin. (1) şi (5) lit. b) C. proc. pen., art. 315 alin. (2) lit. c) C. proc. pen. raportat la art. 112 alin. (1) lit. b) C. pen., admiterea propunerii de confiscare specială, astfel cum a fost formulată prin ordonanţa nr. 114/P/2023 din 20.07.2023 şi implicit, menţinerea sechestrului asigurator instituit prin ordonanţa nr. 259/P/2022 din 27.03.2023 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, asupra procentului de 20% din părţile sociale ale A. S.R.L., aparţinând asociatului B..

În cadrul motivelor de contestaţie formulate oral în faţa instanţei de control judiciar, în completare, reprezentantul Ministerului Public a apreciat că subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii asigurătorii şi se impune menţinerea acesteia, având în vedere că din momentul sesizării judecătorului de cameră preliminară, acestuia îi aparţine atribuţia de a dispune confiscarea în cauză, fiind cel care se va pronunţa şi cu privire la măsură asiguratorie.

În ipoteza în care se va constata că au încetat de drept măsurile asigurătorii, procurorul a apreciat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 249 C. proc. pen., măsura fiind necesară pentru a se putea realiza confiscarea specială.

În drept, contestaţia s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 5491 alin. (5) lit. b) din C. proc. pen. şi a art. 4251 alin. (7) pct. 2 lit. a) din acelaşi cod.

În faţa Curţii de Apel Bucureşti, la termenul din 18.02.2025, s-au formulat concluzii pe fondul contestaţiei, cauza fiind repusă pe rol pentru a se discuta necesitatea verificării legalităţii şi temeiniciei măsurilor asigurătorii dispuse în cauză.

La termenul din 18.03.2025, au avut loc dezbaterile asupra fondului contestaţiei, dar şi asupra aspectului dacă în această procedură se impune verificarea măsurilor asigurătorii, dacă da, de către ce organ judiciar, iar în ipoteza în care se impune verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii asigurătorii, având în vedere situaţia existentă în cauză, care ar fi consecinţa juridică.

Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport cu cererea formulată şi argumentele invocate în susţinerea acesteia, Curtea de Apel Bucureşti a constatat următoarele:

În primul rând, s-a constatat că potrivit contractului de vânzare de părţi sociale din 04.01.2023, încheiat de C., D., E. şi F. S.R.L., pe de o parte şi B., pe de altă parte, primii, în calitate de vânzători vând ultimului un număr de 200 de părţi sociale, reprezentând 20% din capitalul social al A.. În cuprinsul contractului se menţionează expres că părţile au încheiat anterior un antecontract de vânzare cumpărare, sub rezerva îndeplinirii condiţiei suspensive, conform celor prevăzute în antecontract. De asemenea, potrivit aceluiaşi contract de vânzare, părţile confirmă că până la data contractului (04.01.2023), condiţia suspensivă, astfel cum a fost ea prevăzută în antecontract, a fost îndeplinită.

Acesta este actul oficial care reflectă manifestarea de voinţă a părţilor, pe baza căruia s-au realizat modificările la Registrul Comerţului, contractul fiind depus la solicitarea instanţei de către apărătorul ales al intimatei A..

În aceste condiţii, nu a fost primită susţinerea primei instanţe în sensul că măsura de siguranţă a confiscării speciale nu poate fi dispusă deoarece odată cu dispunerea soluţiei de clasare şi expirarea duratei pentru care au fost încheiate contractele de închiriere a spaţiilor comerciale, părţile sociale nu ar mai aparţine lui B.. Or, contractul de vânzare de părţi sociale depus chiar de A. nu face nicio referire la producerea efectelor vânzării de îndeplinirea vreunei condiţii sau de împlinirea vreunui termen, nu stipulează că această vânzare ar fi valabilă doar pe perioada derulării contractului de închiriere a spaţiilor comerciale din aeroportul Otopeni şi nu stabilesc că B. urmează a primi dividende exclusiv prin raportare la veniturile obţinute din respectivul contract de închiriere.

Împrejurarea că, în realitate, între părţi ar fi existat o înţelegere în sensul menţionat mai sus nu poate influenţa modalitatea de soluţionare a cauzei, deoarece în cazul simulaţiei faţă de terţi produce efecte doar actul public, nu şi actul secret. Chiar acceptând că trebuie avută în vedere înţelegerea dintre părţi (astfel cum este reţinută de prima instanţă), acest aspect nu conduce la imposibilitatea confiscării, ci face ca măsura de siguranţă să fie dispusă prin raportare la alte persoane (practic, părţile sociale, regăsindu-se în patrimoniul altor persoane, ar fi confiscate de la acestea - bineînţeles, dacă situaţia de fapt reţinută de procuror este corectă şi sunt îndeplinite celelalte condiţii prevăzute de lege).

Referitor la cele reţinute de prima instanţă, în sensul că nu se poate dispune confiscarea specială a părţilor sociale ale unei societăţi cu răspundere limitată, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că există o similitudine între bunurile care pot fi supuse măsurilor asigurătorii şi cele care pot fi supuse executării silite (inclusiv pentru garantarea confiscării speciale), legiuitorul prevăzând expres excepţiile de la caracterul sesizabil al unui bun. Astfel de excepţii se regăsesc în C. proc. pen. (bunurile care aparţin unei autorităţi sau instituţii publice ori unei alte persoane de drept public - art. 249 alin. (8) C. proc. pen.), C. proc. civ. (art. 727-729 C. proc. civ.) sau în alte legi speciale (de exemplu, contul de insolvenţă, potrivit art. 163 alin. (3) din Legea nr. 85/2014).

Or, în cazul părţilor sociale nu există o astfel de dispoziţie în vreun act normativ. Într-adevăr, s-ar putea discuta dacă din punct de vedere legal obiectul confiscării în sine priveşte părţile sociale propriu-zise sau valoarea acestora. Astfel, potrivit art. 202 alin. (2)-(3) din Legea nr. 31/1990, dacă actul constitutiv nu prevede altfel, transmiterea către persoane din afara societăţii este permisă numai dacă a fost aprobată de asociaţi reprezentând cel puţin trei pătrimi din capitalul social. În cazul dobândirii unei părţi sociale prin succesiune, prevederile alin. (2) nu sunt aplicabile dacă prin actul constitutiv nu se dispune altfel; în acest din urmă caz, societatea este obligată la plata părţii sociale către succesori, conform ultimului bilanţ contabil aprobat.

Prima instanţă nu a făcut nicio analiză asupra prevederilor din actul constitutiv al A. S.R.L. În plus, chiar acceptând argumentul primei instanţe, voinţa celorlalţi asociaţi nu poate paraliza o măsură de siguranţă, impunându-se cel puţin confiscarea contravalorii părţilor sociale (bineînţeles, dacă celelalte condiţii prevăzute de lege sunt îndeplinite). Prin respingerea propriu-zisă a cererii este eliminată posibilitatea confiscării inclusiv a oricărei sume de bani, concluzie care este în contradicţie cu dispoziţiile legale amintite.

În contextul în care în cauză se impune trimiterea cauzei spre rejudecare pentru asigurarea garanţiilor dreptului la un proces echitabil, prima instanţă, în măsura în care va stabili o situaţie de fapt care permită luarea unei măsuri de siguranţă, va examina în concret care ar trebui să fie obiectul confiscării.

Astfel, în cuprinsul situaţiei de fapt reţinută de procuror în cuprinsul ordonanţei de clasare se arată că acel contract de vânzare de părţi sociale este fictiv şi că în realitate cele 20% din părţile sociale ale A. S.R.L. trecute pe numele inculpatului B. erau destinate a face obiectul unor infracţiuni de luare de mită şi/sau trafic de influenţă.

S-a mai reţinut de procuror că, în contextul expirării perioadei contractului privind spaţiile comerciale, la nivelul asociaţilor S.C. A. S.R.L. au existat numeroase discuţii în vederea prelungirii contractului cu CNAB, una dintre variantele menţionate de asociaţii C. şi E. fiind aceea de a ceda 20% din părţile sociale ale firmei, către persoane din mediul seviciilor secrete şi din mediul politic, întrucât aceste persoane vor obţine prelungirea contractului.

La începutul anului 2023, la iniţiativa lui E., inculpatul B. a acceptat să devină asociat cu 20% din părţile sociale ale firmei S.C. A. S.R.L., acest transfer de părţi sociale fiind reglementat de un document "shareholder agreement" în care se menţiona că B. avea dreptul de a primi echivalentul a 20% din profitul obţinut ca urmare a exploatării spaţiilor comerciale ale CNAB şi doar pe perioada de prelungire. S-a reţinut de procuror că această transmitere este fictivă, prin intermediul ei urmând a fi mascate comiterea unor infracţiuni de corupţie.

În acest sens, s-a reţinut că se pune problema dacă în procedura prevăzută de art. 5491 C. proc. pen. judecătorul de cameră preliminară este ţinut de situaţia de fapt stabilită în cuprinsul ordonanţei de clasare (rămasă definitivă) sau acesta este obligat, pentru respectarea dreptului la un proces echitabil să stabilească el, cu respectarea tuturor garanţiilor procedurale, situaţia de fapt şi, subsecvent, să verifice dacă se poate dispune confiscarea specială.

S-a constatat că, independent de soluţia dispusă în procedura plângerii împotriva soluţiei de clasare sau dacă aceasta a fost formulată şi indiferent de stabilirea naturii măsurii drept punitivă sau preventivă, confiscarea specială a unui bun constituie, fără îndoială, o ingerinţă în dreptul unei persoane la respectarea bunurilor sale, astfel cum este garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, motiv pentru care se impune a fi verificat dacă procedura în faţa instanţelor a oferit acesteia o oportunitate rezonabilă de a-şi prezenta cauza autorităţilor responsabile [a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Agosi împotriva Regatului Unit din 24 octombrie 1986, paragraf 55].

În acest sens, s-a apreciat că se impune să se examineze dacă intimaţii au putut să ridice obiecţiile şi să aducă probele pe care le-au considerat necesare pentru protejarea intereselor lor şi dacă aceştia au fost implicaţi în procedura care a condus la stabilirea situaţiei de fapt anterior menţionate de către procuror, dacă au putut să îşi exercite dreptul la apărare, dacă au putut adresa întrebări martorilor şi, în final, care a fost poziţia lor procesuală.

Judecătorul de cameră preliminară trebuia să evalueze el însuşi mijloacele de probă pentru a stabili provenienţa licită sau ilicită a fondurilor confiscate. 02Evaluarea trebuie să fie una obiectivă şi bazată pe mijloace de probă administrate în faţa judecătorului (bineînţeles, în ipoteza în care persoanele cu privire la care confiscarea urmează a produce efecte contestă situaţia de fapt, iar pe parcursul urmăririi penale nu au fost implicate în vreun fel în desfăşurarea procedurii şi acestea nu au putut pune întrebări persoanelor audiate), care, în final decide asupra acestei măsuri. De altfel, raţiunea pentru care legiuitorul a prevăzut sesizarea altui judecător de cameră preliminară în vederea dispunerii confiscării speciale, după ce s-a dispus clasarea, vizează tocmai situaţia ca persoana care urmează să suporte diminuarea patrimoniului prin confiscare să beneficieze de toate garanţiile procesuale derivate din respectarea dreptului la un proces echitabil.

În cursul procedurii reglementate de art. 5491 C. proc. pen. persoana faţă de care confiscarea specială urmează a produce efecte are dreptul de a-şi prezenta apărarea, independent de răspunderea penală pentru infracţiunea pentru care s-a efectuat urmărirea penală.

Instanţa a apreciat că pronunţarea unei soluţii prin luarea în considerare a situaţiei de fapt stabilite de procuror nu ar afecta dreptul la un proces echitabil al intimatului B.. Astfel, pe parcursul urmăririi penale acesta a cunoscut situaţia de fapt şi, având calitatea de suspect şi ulterior de inculpat a fost implicat în procedura judiciară şi a avut posibilitatea de a solicita ca avocatul său să asiste la audierile persoanelor ascultate de organul de urmărire penală.

Situaţia este însă diferită în cazul celorlalţi intimaţi. Procurorul a reţinut că cei trei asociaţi ai societăţii A. au transferat 20% din părţile sociale către B. în mod fictiv, dividendele aferente acestor părţi sociale urmând a fi date ulterior cu titlu de mită sau pentru traficarea influenţei, ceea ce nu s-a mai întâmplat datorită intervenţiei organelor judiciare. Cu alte cuvinte, lor li se impută pregătirea unor infracţiuni de corupţie, procurorul apreciind că se impune confiscarea celor 20% din părţile sociale deoarece reprezintă un bun folosit la săvârşirea unei infracţiuni. Situaţia de fapt a fost însă contestată de intimaţi.

Or, niciunul dintre cei trei asociaţi şi nici firma în sine nu au fost implicaţi în procedura judiciară desfăşurată, nu au putut adresa întrebări persoanelor audiate pentru a dovedi că acestea nu spun adevărul şi nu au putut prezenta niciodată argumente în faţa unui judecător care să vizeze realitatea celor reţinute de procuror. Unei persoane nu i se poate confisca un bun pentru că a pregătit săvârşirea unei infracţiuni, fără ca ea să se poată apăra şi să dovedească că acest lucru nu s-a întâmplat.

O procedură de confiscare a unui bun pornind de la situaţia de fapt stabilită de procuror, intimaţii putând formula exclusiv apărări cu privire la chestiuni de drept şi fără a beneficia de mijloace procedurale apte să conducă la stabilirea unei alte situaţii de fapt, este de natură a încălca dreptul la apărare a acestora.

S-a constatat că în faţa primei instanţe nu a existat nicio cercetare judecătorească pentru stabilirea situaţiei de fapt, deşi intimaţii au contestat că vânzarea părţilor sociale s-a făcut în vederea săvârşirii vreunei infracţiuni. De asemenea, prima instanţă a respins cererea procurorului, întemeindu-se exclusiv pe chestiuni de drept.

În aceste condiţii, s-a apreciat că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare pentru ca prima instanţă să lămurească efectiv, în urma administrării de probe, situaţia de fapt, în vederea respectării dreptului la apărare al intimaţilor.

Or, chiar dacă soluţia primei instanţe este "în aparenţă" favorabilă persoanelor implicate, în esenţă ea nu poate fi cenzurată de instanţa de control judiciar sub toate aspectele pe care le presupune această procedură. S-a avut în vedere că instanţa de control judiciar nu poate analiza dacă dispoziţiile art. 112 alin. (1) lit. b) C. pen. sunt compatibile cu soluţia de clasare dispusă în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. şi cu art. 107 alin. (2) C. pen., dat fiind că fondul cauzei nu a fost analizat de prima instanţă pentru a se putea concluziona că fapta de care a fost acuzat B. nu este prevăzută de legea penală. Subsecvent, dacă situaţia de fapt va fi cea reţinută de procuror, se va analiza apărarea intimaţilor cu privire la posibilitatea dispunerii confiscării speciale în ipoteza în care nu s-a comis o faptă prevăzută de legea penală, ci aceasta a rămas în stadiul actelor pregătitoare. În caz afirmativ, este necesar a se verifica dacă în cazul părţilor sociale se poate dispune confiscarea efectivă a acestora sau doar echivalentul. Totodată, având în vedere raportul dintre toate veniturile A. şi cele obţinute din contractul de închiriere a spaţiilor comerciale din Aeroportul Otopeni (la dosarul instanţei de control judiciar fiind depuse relaţii), este necesar a se examina incidenţa art. 112 alin. (2) C. pen. din perspectiva caracterului proporţional al măsurii.

Cu privire la măsurile asigurătorii, s-a reţinut că, prin ordonanţa nr. 259/P/2022 din 27.03.2023 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei s-a dispus instituirea măsurilor asigurătorii asupra procentului de 20% din părţile sociale ale A. S.R.L.

Prin ordonanţa nr. 114/P/2023 din 20.07.2023 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a corupţiei, între altele, s-a dispus clasarea cauzei privind pe B. sub aspectul complicităţii la infracţiunea dare de mită, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 290, alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000. Prin aceeaşi ordonanţă s-a dispus clasarea cauzei sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de luare de mită, prevăzută de art. 289, alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, respectiv trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 (în legătură cu cesionarea procentului de 20% din părţile sociale ale S.C. A. S.R.L. către B.).

Ambele soluţii de clasare au avut ca temei dispozţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., respectiv lipsa prevederii faptei de legea penală.

Prin această din urmă ordonanţă s-a dispus şi sesizarea judecătorului de cameră preliminară în vederea confiscării speciale a procentului de 20% din părţile sociale ale S.C. A. S.R.L. Deşi, potrivit dispoziţiilor art. 315 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., procurorul era obligat să se pronunţe asupra ridicării sau menţinerii măsurilor asigurătorii, acesta nu a dispus nimic cu privire la acest aspect. Solicitarea de confiscare specială a fost înaintată Tribunalului Bucureşti la 10.04.2024. Totodată, până la momentul pronunţării încheierii primei instanţe, la 26.06.2024, nu a existat nicio dispoziţie cu privire la măsurile asigurătorii luate în cauză. Aşadar, timp de doi ani nu a existat o verificare propriu-zisă a legalităţii şi temeiniciei măsurilor asigurătorii, dincolo de soluţia de ridicare de la finalul judecăţii din primul ciclu procesual.

S-a reţinut că, prin Legea nr. 6 din 18 februarie 2021, privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor cuprinse în Regulamentul (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (EPPO), publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria x, nr. 283 din 31 octombrie 2017, denumit în continuare Regulamentul EPPO, publicată în Monitorul Oficial nr. 167 din 18 februarie 2021, intrată în vigoare la 28.02.2021, Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010, cu modificările şi completările ulterioare, a fost modificată şi completată, printre altele, fiind introdus art. 2502, în materia măsurilor asigurătorii. Potrivit acestui text de lege, în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanţa de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecăţii, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 şi 2501 aplicându-se în mod corespunzător.

Legiuitorul a instituit în sarcina organelor judiciare obligaţia de verifica periodic legalitatea şi temeinicia măsurilor asigurătorii. Chiar dacă legiuitorul nu a prevăzut expres, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că verificarea este obligatorie inclusiv subsecvent unei soluţii de clasare, până la soluţionarea definitivă a plângerii împotriva acesteia. Ingerinţa suferită de o persoană în dreptul său de proprietate nu diferă după cum cauza este în faza de judecată sau bunurile sunt indisponibilizate pentru a se stabili dacă este necesară confiscarea specială conform art. 5491 C. proc. pen. Nu există niciun raţionament pentru care ar fi aplicabil un standard de protecţie inferior. De altfel, realitatea dovedeşte că pot exista situaţii, precum cea din cauză, în care de la momentul clasării până la soluţionarea procedurii prevăzute de conform art. 5491 C. proc. pen. să treacă peste 1 an şi jumătate. Lipsa unei activităţi concrete de verificare a legalităţii şi temeiniciei măsurilor asigurătorii goleşte de conţinut protecţia pe care legiuitorul a urmărit să o asigure persoanelor ale căror bunuri sunt indisponibilizate. De altfel, în sensul necesităţii verificării legalităţii şi temeiniciei măsurilor asigurătorii în cadrul acestor proceduri s-a pronunţat şi doctrina.

S-a reţinut că termenul de verificare ar trebui să fie cel de 6 luni, cauza neaflându-se în procedura de cameră preliminară sau în faza de judecată. Totuşi, chiar acceptând că termenul ar fi de 1 an, s-a constatat că acesta nu a fost respectat.

Deşi dispoziţiile art. 2502 C. proc. pen. nu stabilesc în concret care este sancţiunea care intervine în cazul nerespectării termenelor de 6 luni şi de 1 an, s-a apreciat că singura soluţie, în concordanţă cu garanţiile instituite de legiuitor, este ca într-o astfel de ipoteză măsura asigurătorie să înceteze. În acest sens, s-a reţinut că aceste termene sunt substanţiale, iar nerespectarea lor atrage de drept încetarea efectului măsurii conform art. 268 alin. (2) C. proc. pen.

În condiţiile în care practica şi doctrina sunt unanime în a considera că termenele de 30 de zile (în cazul arestării preventive şi a arestului la domiciliu), respectiv 60 de zile (în cazul controlului judiciar şi a controlului judiciar pe cauţiune) în care judecătorul de cameră preliminară trebuie să procedeze la verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurilor preventive şi cel de 60 de zile în care instanţa de judecată trebuie să verifice legalitatea şi temeinicia măsurilor preventive sunt unele substanţiale, în mod evident şi termenele pentru verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurilor asigurătorii nu pot avea decât aceeaşi natură.

De altfel, împărţirea termenelor în imperative, de recomandare şi dilatorii vizează (aspect acceptat în mod unanim în doctrină) exclusiv termenele procedurale. În sistemul de drept procesual penal român nu există termene substanţiale de recomandare, deoarece nerespectarea acestora produce un efect specific, respectiv încetarea efectului măsurii dispuse anterior.

Împrejurarea că legiuitorul nu a prevăzut o sancţiune specifică ca în materia măsurilor preventive (unde este reglementată încetarea de drept) nu poate conduce la concluzia contrară, având în vedere specificul termenelor substanţiale.

De altfel, o controversă asemănătoare exista şi în materia măsurilor preventive înainte de anul 2006. Astfel, existau opinii diferite cu privire la sancţiunea care intervenea în cazul în care instanţa nu respecta termenul de 60 zile în care trebuia verificată legalitatea şi temeinicia măsurilor preventive, deoarece nu exista nicio prevedere care să stabilească că acestea încetau de drept. Or, în condiţiile în care prin decizia nr. 7/2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit în soluţionarea unui recurs în interesul legii că nerespectarea termenului de verificare a legalităţii şi temeiniciei măsurilor preventive atrage încetarea acestora (I.C.C.J., Completul competent să judece recursul în interesul legii, decizia nr. 7/2006 - legiuitorul a procedat două luni mai târziu la introducerea în mod expres a acestui caz de încetare de drept a măsurilor preventive prin Legea nr. 356/2006), nu există niciun motiv pentru care s-ar adopta o soluţie diferită în cazul măsurilor asigurătorii.

S-a subliniat că dacă s-ar accepta raţionamentul că nu poate interveni încetarea de drept a măsurilor asigurătorii, deoarece legiuitorul nu prevede o sancţiune expresă în acest caz, ar însemna că din aceleaşi considerente şi neverificarea măsurilor preventive ar trebui să nu conducă la încetarea de drept a acestora (deşi în mod unanim se acceptă soluţia contrară).

Totodată, s-a subliniat că nici în materia supravegherii tehnice legiuitorul nu prevede încetarea de drept la expirarea termenelor de 6 luni şi 120 de zile prevăzute de art. 144 C. proc. pen. Cu toate acestea, nu se poate susţine că este posibilă extinderea supravegherii dincolo de aceste termene maxime doar pentru că nu este reglementată încetarea de drept a supravegherii tehnice.

În acelaşi sens, legiuitorul nu prevede nicio sancţiune în cazul nerespectării termenului substanţial de 15 zile pentru care s-a emis mandatul de percheziţie domiciliară. Cu toate acestea, s-a apreciat că din ansamblul reglementării rezultă că acesta nu mai poate fi folosit pentru a îngrădi dreptul la inviolabilitatea domiciliului.

Tot cu privire la natura termenului în care trebuie verificată legalitatea şi temeinicia măsurilor asigurătorii, s-a arătat că este dificil de acceptat că, instituind la nivel legal acest termen maximal, legiuitorul ar fi urmărit ca el să fie doar unul de recomandare, iar depăşirea lui să rămână fără nicio consecinţă în privinţa măsurii asigurătorii; nu este un simplu termen de dinamizare a procedurilor, ci unul care protejează drepturi substanţiale dintre cele fundamentale, aşa încât protecţia trebuie concretizată prin a considera că la expirarea acestei durate legale maxime, în lipsa unei dispoziţii de menţinere a măsurii, aceasta încetează de drept. Textul legal este însă, în mod evident, neconstituţional prin lipsa oricărei dispoziţii privind consecinţa depăşirii duratei maximale (Minuta întâlnirii de practică neunitară la nivel naţional - procurori, Bucureşti, 27-28 mai 2021, www.x.ro p. 61-62). De altfel, în sensul încetării de drept a măsurilor asigurătorii în ipoteza nerespectării termenelor de 6 luni şi 1 an s-a exprimat şi o parte a doctrinei.

Chiar dacă practica majoritară a Înaltei Curţi este în sensul considerării termenelor de 6 luni sau de 1 an ca fiind unele de recomandare, au existat şi soluţii în sensul consta­tării încetării de drept a măsurilor asigurătorii în cazul nerespectării acestor termene. Astfel, s-a reţinut că dispoziţiile art. 268 alin. (2) C. proc. pen. arată că atunci când o măsură procesuală nu poate fi luată decât pe un anumit termen, expirarea acestuia atrage de drept încetarea efectului măsurii. Chiar dacă în reglementarea art. 249 şi urm. C. proc. pen. nu există o menţiune explicită de tipul "măsura asigurătorie se ia pe o durată de", din însăşi obligaţia verificării sale "numai târziu de" reiese intenţia clară legiuitorului ca măsura asigurătorie să fie luată sau menţinută doar pentru un anumit termen limitat. Faptul că legiuitorul nu a prevăzut în textul de lege nou introdus şi o sancţiune pentru nerespectarea acestor termene, nu le conferă natura unor termene de recomandare, atâta vreme cât dispoziţiile legale în discuţie regle­men­tează o obligaţie, iar nu doar o posibilitate. În consecinţă, depăşirea termenului peremptoriu de un an prevăzut la art. 2502 C. proc. pen., va atrage decăderea organului judiciar penal din exercitarea dreptului procesual de a dispune menţinerea măsurii asigurătorii, precum şi nulitatea actului procesual făcut peste termen iar, din punct de vedere substanţial, încetarea de drept (ope legis) a măsurilor asigurătorii (I.C.C.J., secţia penală, decizia penală nr. 547/20.09.2022).

Având în vedere că de la momentul instituirii măsurilor asigurătorii, în urmă cu aproximativ doi ani, nu a existat nicio dispoziţie cu privire la acestea (exceptând ridicarea dispusă prin sentinţa contestată), s-a constatat că măsurile procesuale a căror analiză face obiectul verificării au încetat de drept.

Nu a fost primită solicitarea reprezentantului Ministerului Public în sensul luării măsurilor prin decizia pronunţată în cauză, solicitare prin care s-a făcut referire la decizia penală nr. 1258/22.06.2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală. În cauza respectivă, măsurile asigurătorii au fost luate din nou după ce s-a constatat că au încetat de drept, în contextul intervenirii unui element de noutate, respectiv, condamnarea inculpatei şi luarea unei măsuri de siguranţă. Or, în prezentul cadru procesual nu există un astfel de element de noutate, nefiind dispusă confiscarea specială, ci trimiterea cauzei spre rejudecare.

Chiar în ipoteza în care soluţia de încetare de drept a măsurilor asigurătorii ar rămâne definitivă, aceasta nu înseamnă că prezenta cerere rămâne fără obiect. Dacă se constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, confiscarea poate fi dispusă chiar dacă bunul nu este indisponibilizat. De altfel, înstrăinarea unui bun cu privire la care s-a formulat o cerere de confiscare specială poate ridica inclusiv problema răspunderii penale pentru infracţiunea de abuz de încredere în frauda creditorilor. Totodată, după cum s-a arătat, este necesar a se examina dacă confiscarea ar trebui să vizeze contravaloarea părţilor sociale sau ar trebui dispusă în parte prin echivalent.

Împotriva dispoziţiei privind măsurile asigurătorii din cuprinsul deciziei penale nr. 128/C din 18 martie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2024 a declarat contestaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie.

Prin motivele formulate, în esenţă, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie a solicitat admiterea contestaţiei, desfiinţarea, în parte, a deciziei penale contestate şi, în rejudecare, să se constate legalitatea şi temeinicia măsurilor asigurătorii şi să se dispună menţinerea acestora, apreciind că termenele de 6 luni, respectiv 1 an prevăzute de art. 2502 C. proc. pen. pentru verificarea măsurilor asigurătorii sunt unele de recomandare, în acest sens fiind şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

S-a învederat că procurorul de caz nu a verificat legalitatea şi temeinicia măsurilor asigurătorii, întrucât nu trecuse un termen de 6 luni de la momentul dispunerii măsurilor până la cel al emiterii ordonanţei de clasare. Totodată, s-a arătat că, prin ordonanţa de clasare, procurorul s-a pronunţat implicit în sensul menţinerii măsurilor asigurătorii, din moment ce a sesizat judecătorul de cameră preliminară cu o propunere de confiscare specială.

Deopotrivă, s-a susţinut că nici judecătorul de cameră preliminară de la instanţa fond nu trebuia să verifice măsurile asigurătorii, având în vedere soluţia dispusă, în baza art. 5491 C. proc. pen., în sensul respingerii propunerii de confiscare specială şi ridicării măsurilor asigurătorii. Nici în contestaţie nu trebuia să se verifice legalitatea şi temeinicia măsurii asigurătorii, din moment ce Curtea de Apel Bucureşti a desfiinţat încheierea atacată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, fiind desfiinţată, astfel, inclusiv dispoziţia de ridicare a măsurilor asigurătorii.

S-a apreciat că nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 241 C. proc. pen., întrucât nu poate fi aplicată o instituţie de drept procesual penal de strictă interpretare în materia măsurilor asigurătorii, nici prevederile art. 268 alin. (2) C. proc. pen. referitoare la termene.

Totodată, s-a solicitat să se aibă în vedere că, în cauză, s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, astfel încât, dacă în urma rejudecării se va dispune confiscarea specială în folosul statului, este esenţial ca bunurile să fie indisponibilizate pentru a putea fi pusă în executare măsura de siguranţă.

S-a mai susţinut că, în cadrul acestei proceduri speciale, nu se aplică prevederile art. 2502 C. proc. pen., ci cele ale art. 5491 alin. (4) C. proc. pen., care prevăd că dispoziţiile cuprinse în titlul III al părţii speciale privind judecata care nu sunt contrare dispoziţiilor prezentului articol se aplică în mod corespunzător. Aşadar, nu se pune problema verificării subzistenţei temeiurilor avute în vedere la luarea măsurii asigurătorii, din moment ce procurorul a sesizat instanţa cu o propunere de confiscare specială, iar soluţiile care pot fi dispuse sunt de admitere a cererii şi dispunerea confiscării ori de respingere a cererii şi de ridicare a măsurii asigurătorii.

Examinând hotărârea atacată sub aspectul dispoziţiei privind măsurile asigurătorii, prin raportare la criticile formulate, precum şi la actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte apreciază contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie ca fiind întemeiată, pentru următoarele considerente:

Prealabil examinării pe fond a prezentei căi de atac, Înalta Curte apreciază că se impune expunerea, pe scurt, a măsurilor dispuse în cauză. Astfel, se observă că, prin ordonanţa nr. 259/P/2022 din 27.03.2023 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei s-a dispus instituirea măsurilor asigurătorii asupra procentului de 20% din părţile sociale ale A. S.R.L., aparţinând asociatului B..

Prin ordonanţa nr. 114/P/2023 din 20.07.2023 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a corupţiei, în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. (lipsa prevederii faptei de legea penală), s-a dispus, printre altele, clasarea cauzei sub aspectul complicităţii la infracţiunea de dare de mită, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 290, alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, faţă de inculpatul B., precum şi sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de luare de mită, prevăzută de art. 289, alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 (aceste din urmă două infracţiuni în legătură cu cesionarea procentului de 20% din părţile sociale ale S.C. A. S.R.L. către B.), dispunându-se, totodată, sesizarea judecătorului de cameră preliminară în vederea confiscării speciale a procentului de 20% din părţile sociale ale S.C. A. S.R.L.

Prin încheierea din 26.06.2024 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. x/2024, în temeiul art. 5491 alin. (1) şi (5) lit. a) C. proc. pen., art. 315 alin. (2) lit. c) C. proc. pen. raportat la art. 112 alin. (1) lit. b) C. pen., a fost respinsă propunerea de confiscare specială formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, prin ordonanţa nr. 114/P/2023 din 20.07.2023, ca neîntemeiată.

În temeiul art. 5491 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., s-a dispus ridicarea sechestrului asigurător instituit prin ordonanţa nr. 259/P/2022 din 27.03.2023 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, asupra procentului de 20% din părţile sociale ale A. S.R.L., CUI x, aparţinând asociatului B..

Ulterior, prin decizia penală nr. 128/C din 18 martie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2024, în baza art. 4251 alin. (7) pct. 2 C. proc. pen. raportat la art. 5491 C. proc. pen., a fost admisă contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva încheierii din 26.06.2024 a Tribunalului Bucureşti, pronunţate în dosarul nr. x/2024, fiind desfiinţată, în integralitate, încheierea penală atacată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanţă.

Totodată, în baza art. 268 alin. (2) C. proc. pen., s-a constatat că au încetat de drept măsurile asigurătorii instituite prin ordonanţa nr. 259/P/2022 din 27.03.2023 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, asupra procentului de 20% din părţile sociale ale A. S.R.L., CUI x şi s-a dispus ridicarea acestor măsuri.

Cu privire la măsurile asigurătorii, în esenţă, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut, având în vedere că de la luarea acestor măsuri, în urmă cu aproximativ doi ani, nu au fost verificate, singura dispoziţie care le vizează fiind ridicarea dispusă prin încheierea contestată (din 26.06.2024 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. x/2024), că măsurile procesuale a căror analiză face obiectul verificării au încetat de drept.

Revenind la fondul cauzei, Înalta Curte reţine că, pe de o parte, dispoziţiile art. 5491 C. proc. pen. se regăsesc în Partea specială a C. proc. pen., în Titlul IV, intitulat "Proceduri speciale", Capitolul IX "Procedura de confiscare sau desfiinţare a unui înscris în cazul clasării". În art. 5491 alin. (4) teza finală C. proc. pen., se prevede că dispoziţiile cuprinse în titlul III al părţii speciale privind judecata care nu sunt contrare dispoziţiilor prezentului articol se aplică în mod corespunzător.

Aşadar, conform dispoziţiilor de art. 5941 C. proc. pen., în cazul în care procurorul a dispus clasarea şi sesizarea judecătorului de cameră preliminară în vederea luării măsurii de siguranţă a confiscării speciale, ordonanţa de clasare însoţită de dosarul cauzei se înaintează instanţei căreia i-ar reveni potrivit legii competenţa să judece cauza în primă instanţă, după expirarea termenului prevăzut la art. 339 alin. (4) C. proc. pen. ori, după caz, la art. 340 C. proc. pen. sau după pronunţarea hotărârii prin care plângerea a fost respinsă.

Pe de altă parte, se observă că dispoziţiile art. 2502 C. proc. pen. au fost introduse în fondul activ al legislaţiei procesual penale prin art. 19 din Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 167 din 18 februarie 2021), intrată în vigoare la data de 28 februarie 2021.

Este adevărat că, potrivit dispoziţiilor anterior indicate, în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanţa de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecăţii, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 şi 2501 aplicându-se în mod corespunzător, însă verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurilor asigurătorii reglementată de acest text de lege vizează măsurile instituite cu privire la bunurile inculpaţilor cu privire la care s-a dispus o soluţie de trimitere în judecată.

În acest context, se reţine că, în cadrul procedurii reglementate de art. 5491 C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară nu are competenţa funcţională de a verifica legalitatea şi temeinicia măsurilor asigurătorii instituite de procuror, asupra bunurilor proprietatea persoanelor faţă de care s-a dispus o soluţie de clasare, în raport cu sfera de aplicare a prevederilor art. 2502 C. proc. pen.

Drept urmare, Înalta Curte va înlătura dispoziţia de constatare a încetării de drept a măsurilor asigurătorii instituite prin ordonanţa nr. 259/P/2022 din 27.03.2023 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, asupra procentului de 20% din părţile sociale ale A. S.R.L., CUI x şi a ridicării acestor măsuri, din cuprinsul deciziei penale nr. 128/C din 18 martie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2024, în calea de atac a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, formulată în condiţiile art. 5491 alin. (6) C. proc. pen., în procedura de luare a măsurii confiscării speciale, ce succede emiterii soluţiei de clasare în cauza nr. 114/P/2023 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei.

Suplimentar, cu privire la soluţia de încetare a măsurilor asigurătorii, Înalta Curte consideră că se impune a fi făcute următoarele precizări:

Astfel, adoptarea dispoziţiilor art. 2502 C. proc. pen. a urmărit eficientizarea activităţii de urmărire penală şi judecată la nivel naţional, aşa cum rezultă din chiar expunerea de motive a Legii nr. 6/2021, în care se menţionează:

"În practică, au mai fost semnalate cazuri în care Agenţia Naţională de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate (ANABI) a fost sesizată cu cereri de valorificare a unor bunuri indisponibilizate de peste 5 ani, care nu mai prezentau valoare, bunurile devenind în timp nevandabile, iar costurile de administrare depăşind valoarea bunurilor. Pentru a spori eficienţa măsurilor aflate la dispoziţia ANABI, era necesară reglementarea verificării din oficiu dacă o măsură asigurătorie generează prejudicii sau costuri disproporţionate. Astfel, cheltuielile ocazionate de depozitarea bunurilor în spaţii, proprietatea unor terţi de bună credinţă având calitatea de custode ai bunurilor, precum şi cheltuielile ocazionate de exercitarea atribuţiilor ANABI, avansate din bugetul instituţiei ar putea fi disproporţionate prin raportare la finalitatea urmărită în cadrul laturii civile a procesului penal, respectiv repararea prejudiciului, măsura dovedindu-se a fi ineficientă".

Prin urmare, voinţa legiuitorului a fost aceea de a crea o obligaţie pozitivă a organelor judiciare de a analiza, periodic, din oficiu, legalitatea şi temeinicia măsurilor asigurătorii, inclusiv din perspectiva proporţionalităţii lor raportat la ingerinţa adusă dreptului de proprietate, verificarea fiind justificată şi de riscul ca valoarea bunurilor indisponibilizate să sufere modificări.

Legiuitorul nu a instituit însă, în mod expres, şi o consecinţă, în sens de sancţiune procesuală, a nerespectării termenului prevăzut de lege pentru verificarea măsurilor asigurătorii, care să se răsfrângă asupra celor potenţial neverificate în intervalul de timp impus.

Nu se poate discuta de aplicabilitatea, prin analogie, în materia măsurilor asigurătorii, a prevederilor art. 241 C. proc. pen., care reglementează încetarea de drept a măsurilor preventive.

Natura juridică şi consecinţele fundamental distincte ale celor două categorii de măsuri procesuale asupra drepturilor individuale se repercutează şi asupra temeiurilor şi regimurilor juridice ale celor două instituţii şi exclud posibilitatea aplicării prin analogie a instrumentelor proprii unei instituţii în cadrul celeilalte.

De aceea, câtă vreme o asemenea reglementare nu se regăseşte în codificarea procesual penală şi în privinţa măsurilor asigurătorii, situaţiile de încetare de drept a măsurilor preventive prevăzute de art. 241 C. proc. pen. nu pot fi extinse, prin analogie, şi în privinţa celor dintâi.

Pentru cele două categorii de măsuri procesuale legiuitorul a instituit condiţii diferite de luare şi menţinere, cu consecinţe inclusiv în ceea ce priveşte posibilitatea încetării lor. Astfel, în cazul măsurilor asigurătorii nu a fost prevăzut un termen pe durata căruia pot fi luate şi menţinute şi nici nu este reglementată o durată maximă a acestora pe parcursul procesului penal.

În plus, textul în discuţie (art. 241 C. proc. pen.) nu conţine o regulă de principiu, o normă cu caracter general, ci una specială, a cărei sferă de incidenţă este definită cu claritate în chiar cuprinsul ei, fiind, astfel, de strictă interpretare şi aplicare.

Mai mult, deşi enumeră soluţiile pe care organul judiciar le poate pronunţa cu ocazia examinării subzistenţei temeiurilor care au justificat luarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii, art. 2502 C. proc. pen. nu face referire şi la cea a constatării încetării de drept a acestora, indicând expres doar posibilitatea menţinerii, restrângerii, extinderii sau ridicării lor.

Or, în condiţiile în care textul de lege analizat nu reglementează consecinţele pe care le-ar antrena o conduită contrară conţinutului lui, este evident că termenele de 6 luni şi de 1 an instituite prin acesta pentru verificarea periodică a măsurilor asigurătorii nu pot fi calificate decât ca fiind termene procedurale de recomandare, eventuala lor depăşire nefiind de natură să atragă încetarea de drept a măsurilor asigurătorii, atâta timp cât, aşa cum s-a arătat anterior, o asemenea sancţiune nu a fost consacrată legislativ decât în materia măsurilor preventive şi nu poate fi aplicată prin analogie şi în cazul măsurilor asigurătorii.

O atare concluzie este susţinută şi de constatarea că, în cazul măsurilor asigurătorii, legiuitorul a prevăzut expres o singură situaţie în care acestea încetează de drept, respectiv, în cazul în care în termen de 30 de zile de la pronunţarea hotărârii prin care acţiunea civilă a fost lăsată nesoluţionată în temeiul art. 25 alin. (5) C. proc. pen., persoana vătămată nu a introdus acţiune la instanţa civilă [art. 397 alin. (5) C. proc. pen..].

În acelaşi sens, s-a cristalizat şi jurisprudenţa recentă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materie, relevante fiind încheierea din 21 martie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2019 al Completului de 5 Judecători, încheierea din 24 martie 2022 pronunţată în dosarul nr. x/2021 al secţiei penale, decizia nr. 382 din 14 iunie 2022 pronunţată în dosarul nr. x/2016 al secţiei penale, decizia nr. 456 din 15 iunie 2023 pronunţată în dosarul nr. x/2023 al secţiei penale.

Totodată, în ipoteza examinată, nu sunt aplicabile nici prevederile art. 268 alin. (2) C. proc. pen., întrucât această dispoziţie legală reglementează încetarea efectului măsurilor a căror durată a expirat, ceea ce presupune, ab initio, ca măsura să aibă o durată determinată în timp.

Or, aşa cum s-a arătat anterior, în cazul măsurilor asigurătorii legiuitorul nu a stabilit un termen maxim pe durata căruia pot fi luate/menţinute, astfel că dispoziţiile legale precitate nu-şi găsesc aplicabilitate în materia de referinţă.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte va admite contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva dispoziţiei privind măsurile asigurătorii din cuprinsul deciziei penale nr. 128/C din 18 martie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2024, va desfiinţa, în parte, decizia contestată şi rejudecând:

Va înlătura dispoziţia privind constatarea încetării de drept a măsurii sechestrului asigurător instituită prin ordonanţa nr. 259/P/2022 din 27.03.2023 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Infracţiunilor Asimilate Infracţiunilor de Corupţie, asupra procentului de 20% din părţile sociale ale A. S.R.L., aparţinând asociatului B..

Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei contestate.

Conform prevederilor art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea contestaţiei formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie vor rămâne în sarcina statului.

Potrivit dispoziţiilor art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru intimaţii B., C., D., S.C. F. S.R.L. şi S.C. A. S.R.L., în cuantum de câte 90 RON, va rămâne în sarcina statului şi se va suporta din fondurile Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva dispoziţiei privind măsurile asigurătorii din cuprinsul deciziei penale nr. 128/C din 18 martie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2024.

Desfiinţează, în parte, decizia contestată şi rejudecând:

Înlătura dispoziţia privind constatarea încetării de drept a măsurii sechestrului asigurător instituită prin ordonanţa nr. 259/P/2022 din 27.03.2023 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Infracţiunilor Asimilate Infracţiunilor de Corupţie, asupra procentului de 20% din părţile sociale ale A. S.R.L., aparţinând asociatului B..

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei contestate.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea contestaţiei formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie rămân în sarcina statului.

Onorariul parţial cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru intimaţii B., C., D., S.C. F. S.R.L. şi S.C. A. S.R.L., în cuantum de câte 90 RON, rămâne în sarcina statului şi se suportă din fondurile Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 08 aprilie 2025.