Recognition of foreign criminal conviction: double criminality and enforcement of resulting sentence despite factual defenses

Şedinţa publică din data de 15 octombrie 2025

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 182/PI din data de 18.09.2025, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în dosarul nr. x/2025, în baza art. 172 din Legea nr. 302/2004, a fost admisă sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara.

În temeiul dispoziţiilor art. 172 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, s-a dispus recunoaşterea sentinţei penale nr. 9 NBs 54480/23 pronunţată la data de 16.08.2024, în dosarul nr. x NBs 961 Js 54480/23, al Tribunalului Dresda (prin care a fost modificată sentinţa pronunţată de Judecătoria Pirna la data de 24.04.2024, în dosarul nr. x/Ls 961 Js 54480/23), rămasă definitivă prin decizia penală pronunţată la data de 17.04.2025 în dosarul nr. x ORs 25 Ss 637/24 al Curţii de Apel Dresda, prin care A. a fost condamnată la o pedeapsă de 851 zile (2 ani şi 4 luni) închisoare pentru comiterea infracţiunilor de "complicitate la trafic de migranţi" - (introducere ilegală de cetăţeni străini în ţară, în scop lucrativ, în mod repetat cu scopul de a-şi asigura un venit continuu, în trei cazuri aflate în concurs real, între care în două cazuri, persoanele transportate ilegal au fost expuse riscului de vătămare gravă a sănătăţii - prevăzută de art. 14 alin. (1), art. 95 alin. (1) nr. 3, art. 96 alin. (1) nr. 1a şi b, alin. (2) nr. 1 şi 5, alin. (4) din Legea privind şederea -AufenthG) - faptă incriminată de legea penală română prin art. 48 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 263 alin. (1), alin. (2) lit. a), b) şi c) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. - trei acte materiale; "deţinere de droguri de risc pentru consum propriu" - (introducere intenţionată, neautorizată de stupefiante într-un caz - prevăzută de art. 25 alin. (2), art. 52, art. 53 din C. pen. german, art. 3 alin. (1), art. 29 alin. (1) nr. 1 din Legea privind narcoticele) - faptă incriminată de legea penală română prin art. 4 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului ilicit de droguri şi "nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor" - (deţinerea unei arme interzise - prevăzută de art. 52 alin. (3) nr. 1 din Legea armelor în coroborare cu Anexa II, Secţiunea 1, nr. 1.3.5 la WaffG) - faptă incriminată de legea penală română prin art. 342 din C. pen. şi s-a dispus ca persoana condamnată A. să execute într-un penitenciar din România pedeapsa de 626 zile închisoare.

În baza art. 73 din C. pen. s-a dedus din pedeapsa de 851 zile închisoare aplicată persoanei condamnate A., perioada executată de 225 zile.

S-a dispus emiterea unui mandat de executare a pedepsei, la data rămânerii definitive a prezentei sentinţe.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

În temeiul art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., suma de 377 RON, reprezentând onorariul apărătorului din oficiu, se avansează din fondurile Ministerului Justiţiei către Baroul Timiş.

S-a făcut menţiunea căii de atac a apelului în termen de 10 zile de la pronunţare pentru procuror şi de la comunicare pentru persoana condamnată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, ulterior prezentării sesizării formulate şi a situaţiei de fapt reţinute prin hotărârea de condamnare, a constatat că sunt întrunite condiţiile prevăzute de Legea nr. 302/2004 şi decizia - cadru nr. 2008/909/JAI a Consiliului din 27.11.2008 pentru recunoaşterea şi executarea în România a hotărârii de condamnare pronunţate de autorităţile judiciare din Germania.

A reţinut că prin sentinţa penală din 24.04.2024, pronunţată în dosarul nr. x Ls 961 Js 54480/23 al Judecătoriei Pirna, A. a fost condamnată la o pedeapsă de 2 ani închisoare cu suspendarea executării sub supraveghere. Totodată, instanţa a dispus revocarea mandatului de arestare emis pe numele acesteia, fiind pusă în libertate la aceeaşi dată, respectiv 24.04.2024.

La data de 26.04.2024, Parchetul Dresda a formulat apel împotriva sentinţei anterior menţionate, acesta fiind admis prin sentinţa penală pronunţată la data de 16.08.2024 în dosarul nr. x NBs 961 Js 54480/23 al Tribunalului Dresda, rămasă definitivă prin decizia penală pronunţată la data de 17.04.2025, în dosarul nr. x ORs 25 Ss 637/24 al Curţii de Apel Dresda, prin care A. a fost condamnată la o pedeapsa de 2 ani şi 4 luni închisoare pentru comiterea infracţiunilor de "complicitate la trafic de migranţi", "deţinere de droguri de risc pentru consum propriu" şi "nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor", conform C. pen. german.

Astfel, prima instanţă a reţinut că hotărârea a cărei recunoaştere se solicită este definitivă şi executorie, iar faptele pentru care s-au aplicat pedepsele ar fi constituit, în cazul în care ar fi fost săvârşite pe teritoriul României, infracţiunile de complicitate la trafic de migranţi prev. de art. 48 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 263 alin. (1), alin. (2) lit. a), b) şi c) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. - trei acte materiale, deţinere de droguri de risc pentru consum propriu prev. de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului ilicit de droguri, nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor prev. de art. 342 din C. pen.

A mai reţinut că persoana condamnată este cetăţean român şi conform certificatului privind executarea, aceasta are de executat o pedeapsă de 851 zile (2 ani şi 4 luni) închisoare, din care a executat 225 de zile, începând cu data de 13.09.2023 până în data de 24.04.2024. Aceasta a fost arestată provizoriu la data de 13.09.2023 şi, începând cu data de 14.09.2023 s-a aflat în arest preventiv neîntrerupt. A fost eliberată din arest preventiv la data de 24.04.2024, imediat după încheierea şedinţei principale de judecată şi s-a întors în România.

De asemenea, a constatat că nu s-a invocat şi nici nu a fost identificat vreunul dintre cazurile de nerecunoaştere şi neexecutare prevăzute de art. 163 din Legea nr. 302/2004.

A reţinut că din înscrisurile existente la dosar a rezultat că persoana în cauză nu a fost condamnată definitiv în România sau în altă ţară pentru aceleaşi fapte, nu beneficiază de imunitate de jurisdicţie penală, răspunde penal, nu a intervenit prescripţia executării pedepsei (sentinţa a cărei recunoaştere se solicită a rămas definitivă în 17.04.2025), a fost prezentă personal la procesul în urma căruia a fost pronunţată sentinţa a cărei recunoaştere şi executare se solicită, nu este aplicabilă amnistia, graţierea sau dezincriminarea.

De asemenea, a constatat că nu se impune o adaptare a pedepsei privative de libertate aplicată de instanţa străină întrucât natura acestei pedepse corespunde, sub aspectul denumirii şi al regimului, cu pedeapsa reglementată de legea penală română, iar durata nu depăşeşte limita maximă specială prevăzută de legea penală română pentru această infracţiune.

Împotriva sentinţei penale nr. 182/PI din data de 18.09.2025, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în dosarul nr. x/2025, a declarat apel persoana condamnată A..

Persoana condamnată A. a solicitat prin cererea formulată în scris, admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei atacate, iar în rejudecare, respingerea cererii de recunoaştere a sentinţei penale menţionate în certificat.

Apărarea a susţinut că din înscrisurile aflate la dosar rezultă că apelanta a fost condamnată în primă instanţă cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, iar în apel a fost judecată în lipsă, neavând cunoştinţă de pedeapsa cu executare efectiv aplicată.

A apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile prev. de Legea nr. 302/2004, întrucât hotărârea atacată nu cuprinde suficiente considerente cu privire la existenţa vreunui motiv de refuz obligatoriu sau facultativ al recunoaşterii.

A mai susţinut că executarea pedepsei în România, în forma reţinută de Curtea de Apel Timişoara, încalcă prev. art. 3 şi 6 din CEDO, întrucât nu s-a analizat în ce măsură condiţiile de detenţie şi lipsa posibilităţii de adaptare a pedepsei afectează demnitatea umană şi dreptul la apărare, raportat şi la faptul că persoana condamnată nu a avut posibilitatea reală de a-şi exercita apărarea în procedura străină.

A mai susţinut că elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în Germania nu se suprapun integral cu cele din C. pen. român, ceea ce atrage imposibilitatea recunoaşterii hotărârii, raportat la starea de fapt reţinută în cuprinsul sentinţei atacate:,,...la un moment neprecizat, anterior datei de 04.09.2023, persoanele condamnate, B. şi A., au luat decizia de a obţine, în mod conştient şi intenţionat, printr-o colaborarea bazată pe diviziunea muncii, o sursă de venit de o anumită durată şi amploare...".

A solicitat Înaltei Curţi să constate că persoana condamnată nu a fost surprinsă în trafic conducând, era pasageră în dreapta, nu a fost găsită nicio armă în posesia acesteia, şi nu aceasta a introdus 2 grame de metamfetamină pe teritoriul Republicii Federale, toate acestea fiind efectuate de concubinul ei, aceasta neavând cunoştinţă de aceste fapte, aspecte în raport de care apărarea apreciază că nu este îndeplinită condiţia dublei incriminări.

De asemenea, a susţinut că instanţele române se află în imposibilitatea de a verifica termenele de prescripţie conform legislaţiei române, din pricina motivării în fapt a mandatului de arestare: "la un moment temporal, care nu este cunoscut mai exact...înainte de data de 23.09.2023".

A mai susţinut că pedeapsa aplicată este disproporţionată raportat la faptul că persoana condamnată nu a fost efectiv autoarea săvârşirii acestor infracţiuni, la prezentarea succintă a mandatului, astfel că nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale infracţiunii ce i se impută potrivit legislaţiei române.

De asemenea, nu se poate verifica dacă între data faptei (nefiind stipulată data exactă) şi data executării au intervenit norme mai favorabile condamnatei în dreptul român.

Pe de altă parte, sentinţa atacată nu cuprinde suficiente considerente cu privire la îndeplinirea tuturor condiţiilor prev. de art. 172 din Legea nr. 302/2004 coroborate cu art. 109 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, apreciind că instanţa nu a verificat efectiv dacă există vreun motiv de refuz obligatoriu sau facultativ al recunoaşterii, dacă sunt incidente cauze care ar împiedica recunoaşterea, cum ar fi încălcarea dreptului la un proces echitabil în Germania, disproporţia sancţiunii penale aplicate, oportunitatea condamnării din perspectiva tuturor împrejurărilor concrete ale cauzei, fapt ce contravine principiului dreptului la un proces echitabil atât în Germania, cât şi în România, fiind încălcat astfel art. 6 din CEDO.

În concluzie, a solicitat să se aibă în vedere că persoana condamnată nu a fost prezentă personal la judecată în apel, aceasta trăieşte în România, are 5 copii în întreţinere, nefiind de acord să ispăşească o pedeapsă pentru care nu a putut să-şi dovedească nevinovăţia, în prezent fiind bine integrată în societate, cu un comportament onest, fiind singura întreţinătoare a familiei, motiv pentru care o eventuală punere în executare a acestei proceduri ar fi total disproporţionată în raport cu scopul urmărit.

Examinând apelul formulat de apelanta-persoană condamnată A. în temeiul art. 172 alin. (7) din Legea nr. 302/2004, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că obiectul acestei cauze îl reprezintă cererea autorităţilor judiciare străine germane privind recunoaşterea şi executarea unei hotărâri judecătoreşti într-un penitenciar din România, în conformitate cu dispoziţiile art. 162 şi următoarele din Legea nr. 302/2004 republicată.

Astfel, în cauza de faţă instanţa a fost învestită în procedura de recunoaştere şi executare a hotărârii străine de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate, procedură prevăzută de Legea nr. 302/2004 prin care au fost transpuse în legislaţia internă dispoziţiile Deciziei-Cadru 2008/909/JAI a Consiliului Uniunii Europene, autoritatea judiciară din statul de condamnare înaintând în statul de executare (România), certificatul emis în speţă de autorităţile judiciare germane în baza art. 4 din Decizia cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008, precum şi hotărârea judecătorească de condamnare.

Înalta Curte constată că, prin sentinţa penală de condamnare a cărei recunoaştere s-a dispus în cauză, A. a fost condamnată definitiv la pedeapsa de 851 zile (2 ani şi 4 luni) închisoare pentru comiterea infracţiunilor de complicitate la trafic de migranţi prevăzută de art. 14 alin. (1), art. 95 alin. (1) nr. 3, art. 96 alin. (1) nr. 1a şi b, alin. (2) nr. 1 şi 5, alin. (4) din Legea privind şederea -AufenthG (trei acte materiale), deţinere de droguri de risc pentru consum propriu prevăzută de art. 25 alin. (2), art. 52, art. 53 din C. pen. german, art. 3 alin. (1), art. 29 alin. (1) nr. 1 din Legea privind narcoticele şi nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor prevăzută de art. 52 alin. (3) nr. 1 din Legea armelor în coroborare cu Anexa II, Secţiunea 1, nr. 1.3.5 la WaffG.

Înalta Curte constată că hotărârea atacată este legală şi temeinică, în mod judicios instanţa de fond dispunând recunoaşterea şi executarea sentinţei penale nr. 9 NBs 54480/23 din data de 16.08.2024, pronunţată în dosarul nr. x NBs 961 Js 54480/23 al Tribunalului Dresda (prin care a fost modificată sentinţa pronunţată de Judecătoria Pirna la data de 24.04.2024 în dosarul nr. x/Ls 961 Js 54480/23), rămasă definitivă prin decizia penală din data de 17.04.2025, pronunţată în dosarul nr. x ORs 25 Ss 637/24 al Curţii de Apel Dresda.

În esenţă, sub aspectul stării de fapt s-a reţinut că la un moment neprecizat, anterior datei de 04.09.2023, persoanele condamnate, B. şi A., au luat decizia de a obţine, în mod conştient şi intenţionat, printr-o colaborare bazată pe diviziunea muncii, o sursă de venit de o anumită durată şi amploare, prin introducerea ilegală în Germania a unor cetăţeni străini care nu deţineau permisele de şedere necesare pentru intrarea şi şederea în Germania. Pentru punerea în aplicare a acestei decizii, persoanele condamnate au săvârşit, în baza unei decizii infracţionale comune, următoarele fapte, pentru care li s-a promis fiecăruia o sumă de bani în cuantum neprecizat:

1. Persoanele condamnate (B. în calitate de şofer şi A. în calitate de pasager din dreapta) au intrat pe teritoriul Sloveniei la un moment neprecizat, în data de 04.09.2023, înainte de ora 11:00, cu un autoturism C., pe o rută necunoscută, venind din Ungaria. În autovehicul se aflau 4 persoane de sex masculin neidentificate, resortisanţi ai unor ţări terţe, cu fenotip arab, care - după cum ştiau persoanele condamnate - nu deţineau un permis de şedere necesar. Resortisanţii ţărilor terţe au fost debarcaţi într-o locaţie necunoscută din Slovenia. Condamnata A. a filmat momentul debarcării. Pentru această cursă, condamnatul B. a primit suma de 400,00 EUR.

2. Persoanele condamnate (B. în calitate de şofer şi A. în calitate de pasager din dreapta) au intrat pe teritoriul Italiei la un moment neprecizat, în data de 09.09.2023, înainte de ora 23:23, cu o camionetă D., cu nr. de înmatriculare românesc x, pe o rută necunoscută, venind din Ungaria. În autovehicul se aflau 9 persoane de sex masculin neidentificate, resortisanţi ai unor ţări terţe, cu fenotip arab, care - după cum ştiau persoanele condamnate - nu deţineau un permis de şedere necesar. Resortisanţii ţărilor terţe au fost debarcaţi în apropierea localităţii Triest (Italia). Condamnatul B. a filmat momentul debarcării. Pentru această călătorie, condamnatul B. a primit de la persoana care l-a însărcinat cu transportul suma de 900,00 EUR.

3. La un moment neprecizat, în data de 13.09.2023, înainte de ora 06:45, condamnatul B., în calitate de şofer al camionetei D., cu nr. de înmatriculare românesc x, a intrat pe teritoriul Germaniei, venind din Republica Cehă, circulând pe autostrada federală BAB17. Condamnata A. se afla pe locul din dreapta-faţă. Autovehiculul a fost supus unui control în parcarea autostrăzii "E.", în localitatea 01816 Bad Gottleuba-BerggieBhubel. În vehicul se aflau 26 de cetăţeni sirieni şi un cetăţean irakian, care - după cum ştiau persoanele condamnate - nu deţineau un permis de şedere necesar pe teritoriul Germaniei. Persoanele transportate ilegal au fost preluate de către condamnaţi cu camioneta din Slovacia. Cu excepţia unui copil aşezat pe scaunul din faţă, lângă A., toate celelalte persoane transportate ilegal au fost înghesuite în compartimentul de marfă, mult prea mic pentru 26 de persoane, pe durata unei călătorii de mai multe ore. Compartimentul nu avea geamuri, între cabina şoferului şi compartimentul de marfă exista un perete despărţitor, cu un mic geam deschis spre cabină. Persoanele transportate aveau dificultăţi majore de respiraţie, iar condamnaţii nu au efectuat nicio oprire. Nu li s-a oferit mâncare sau apă. Persoanele transportate ilegal nu aveau centuri de siguranţă, stând în zona de încărcare a vehiculului complet inadecvat pentru transportul de persoane. La viteza cuprinsă între 120-130 km/h, cu care conducea B., persoanele transportate ilegal riscau vătămări grave ale sănătăţii în cazul unei frânări sau coliziuni. Condamnata A. avea asupra sa, în geantă, aproximativ 2 grame de metamfetamină, destinată consumului propriu, pe care a introdus-o astfel ilegal pe teritoriul federal. Aceasta avea o concentraţie medie de substanţă activă. Condamnata ştia că nu deţinea autorizaţia necesară manipulării substanţelor stupefiante. De asemenea, condamnata A. exercita, după cum ştia, controlul efectiv asupra unui spray iritant sub formă de pistol, fără marcaj de omologare, care se afla în poşeta sa. Pentru această cursă, condamnatului B. i s-a promis o remuneraţie "de călăuză" de 150,00 euro de persoană. Plata nu a mai fost efectuată."

Astfel, recunoaşterea şi executarea hotărârii judecătoreşti pronunţate de autorităţile judiciare din Germania faţă de A. este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a cerinţelor prevăzute de art. 167 alin. (1) lit. a) - e) din Legea nr. 302/2004 republicată, obiectul procedurii fiind cel prevăzut de art. 172 alin. (3) din aceeaşi lege.

Din această perspectivă, prima instanţă a reţinut în mod legal întrunirea tuturor condiţiilor pentru admiterea cererii de recunoaştere şi executare pe teritoriul României a hotărârii de condamnare pronunţată de autorităţile germane, respectiv: caracterul definitiv şi executoriu al hotărârii, existenţa dublei incriminări (faptele comise de apelanta A. în contextul faptic descris în certificat, întrunind conţinutul constitutiv al infracţiunilor de complicitate la trafic de migranţi prev. de art. 48 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 263 alin. (1), alin. (2) lit. a), b) şi c) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. - trei acte materiale, deţinere de droguri de risc pentru consum propriu prev. de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului ilicit de droguri, nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor prev. de art. 342 din C. pen., statutul condamnatei de cetăţean român, precum şi neincidenţa vreunuia dintre motivele de nerecunoaştere şi neexecutare prevăzute de art. 163 din Legea nr. 302/2004, republicată.

De asemenea, nu există date cu privire la pronunţarea unei hotărâri de condamnare pentru aceleaşi fapte a apelantei în România sau într-un alt stat. În certificatul emis potrivit Deciziei-cadru se face menţiunea că persoana condamnată a fost prezentă la procesul penal în urma căruia a fost pronunţată decizia (pct. 1.1 din certificat, dosar parchet) şi a fost asistată de un apărător (F.) pe întreaga durată a procedurii şi de un interpret de limba română. Totodată, aceasta a declarat recurs împotriva hotărârii Tribunalului Dresda. Prin hotărârea Curţii de Apel Dresda din data de 16.04.2025, recursul a fost respins, astfel încât pedeapsa pronunţată prin sentinţa Tribunalului Dresda din data de 16.08.2024 a devenit definitivă.

În ceea ce priveşte consimţământul persoanei condamnate cu privire la recunoaşterea hotărârii străine pronunţate de autorităţile judiciare şi executarea pedepsei într-un penitenciar din România, se constată că, în cuprinsul certificatului menţionat la art. 4 din Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din data de 27.11.2008, aflat în dosarul parchetului, la pct. k) 1. se menţionează că persoana condamnată nu poate fi audiată deoarece se află deja în statul de executare.

Însă, Înalta Curte, faţă de împrejurarea că persoana condamnată este cetăţean român şi are domiciliul în România, în conformitate cu dispoziţiile art. 167 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 302/2004, reţine că nu este necesar consimţământul acesteia pentru executarea pedepsei într-un penitenciar din România.

Cu referire la apărările formulate de apelanta-persoană condamnată în sensul că executarea pedepsei în România, în forma reţinută de Curtea de Apel Timişoara, încalcă prev. art. 3 şi 6 din CEDO, întrucât nu s-a analizat în ce măsură condiţiile de detenţie şi lipsa posibilităţii de adaptare a pedepsei afectează demnitatea umană şi dreptul la apărare, raportat şi la faptul că persoana condamnată nu a avut posibilitatea reală de a-şi exercita apărarea în procedura străină, Înalta Curte reţine, pe de o parte, că deşi anterior Curtea Europeană a Drepturilor Omului a sancţionat condiţiile de detenţie din penitenciarele din România (cauza Polgar contra României; cauza Rezmiveş şi alţii împotriva României), în prezent obligaţiile asumate de statul român şi punerea acestora în practică au generat modificări în realitatea mediului carceral, în sensul îmbunătăţirii condiţiilor specifice şi asigurării respectării drepturilor fundamentale ale persoanelor private de libertate, stabilindu-se condiţii de detenţie la nivelul standardelor internaţionale, astfel încât să nu fie încălcată demnitatea umană, iar pe de altă parte, apelanta a fost prezentă la procesul din Germania (potrivit informaţiilor din certificat) şi a fost asistată de un avocat.

Aceasta a precizat chiar oral în faţa instanţei că a fost prezentă la proces în faţa judecătoriei, unde a primit o pedeapsă cu suspendarea executării, parchetul a formulat apel, însă după ce a fost eliberată, s-a întors în România, păstrând legătura cu apărătorul din Germania, fiind opţiunea apelantei de a nu se prezenta în faţa instanţei de apel. În plus, din certificat rezultă că aceasta a declarat recurs împotriva hotărârii pronunţate de tribunal prin care i s-a aplicat o pedeapsă cu închisoarea cu executare, cale de atac ce a fost respinsă. Astfel că, din actele dosarului şi susţinerile apelantei rezultă că nu este incident motivul de nerecunoaştere şi neexecutare prevăzut de art. 163 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 302/2004.

Din înscrisurile existente la dosar se constată că persoana în cauză nu a fost condamnată definitiv în România sau în altă ţară pentru aceleaşi fapte, nu beneficiază de imunitate de jurisdicţie penală, răspunde penal, nu a intervenit prescripţia executării pedepsei (sentinţa a cărei recunoaştere se solicită a rămas definitivă în 17.04.2025), a fost prezentă personal la procesul în urma căruia a fost pronunţată sentinţa a cărei recunoaştere şi executare se solicită, nu este aplicabilă amnistia, graţierea sau dezincriminarea.

În ceea ce priveşte adaptarea pedepsei, Înalta Curte constată că pedeapsa aplicată în cauza de faţă persoanei condamnate A. este compatibilă cu legea penală română, atât ca natură, cât şi ca durată, astfel că nu există temei pentru adaptarea acesteia, potrivit art. 166 alin. (8) şi (9) din Legea nr. 302/2004.

În cazul pluralităţii de infracţiuni, recunoaşterea şi punerea în executare vizează pedeapsa rezultantă aplicată prin hotărârea străină, indiferent de mecanismul de contopire aplicat sau pedeapsa unică aplicată pentru comiterea pluralităţii, chiar dacă nu au fost stabilite şi pedepse individuale pentru fiecare dintre faptele componente, instanţa învestită cu cererea de recunoaştere a hotărârii străine neputând modifica în vreun fel regimul de sancţionare a pluralităţii de infracţiuni stabilit prin hotărârea străină (În acelaşi sens sunt şi decizia penală nr. 75/A din 26 martie 2025 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2025, precum şi decizia nr. 186/A din 26 iunie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2024).

Aşadar, în această materie, instanţa română realizează doar operaţiunea de comparare a duratei pedepsei rezultante, astfel cum a fost stabilită de autorităţile judiciare din statul emitent, cu maximul general al pedepsei închisorii prevăzute de C. pen. român sau cu suma pedepselor componente aplicate, dacă este cazul.

În ceea ce priveşte limita maximă generală a pedepsei închisorii admisă de legea penală română, aceasta este în cuantum de 30 ani (conform art. 60 din C. pen. care prevăd că: "Închisoarea constă în privarea de libertate pe durată determinată, cuprinsă între 15 zile şi 30 de ani şi se execută potrivit legii privind executarea pedepselor").

Sub aspectul sancţiunii aplicate, se observă că instanţa străină deşi a stabilit împotriva persoanei condamnate pedepse individuale, aceasta a procedat şi la stabilirea unei pedepse totale, în cuantum de 851 zile (2 ani şi 4 luni) închisoare, adică la stabilirea unei pedepse rezultante, care nu depăşeşte maximul prevăzut de legea naţională.

Ca atare, având în vedere natura pedepsei şi faptul că nu depăşeşte limita maximă generală a pedepsei închisorii admisă de legea penală română, nu se impune adaptarea pedepsei.

În ceea ce priveşte susţinerile potrivit cărora nu apelanta a fost surprinsă în trafic conducând, că ea era pasageră în dreapta, că nu a fost găsită nicio armă în posesia ei, şi nu ea a introdus 2 grame de metamfetamină pe teritoriul Republicii Federale, toate acestea fiind efectuate de concubinul ei, ea neavând cunoştinţă de aceste fapte, aspecte în raport de care apreciază că nu este îndeplinită condiţia dublei incriminări, Înalta Curte reţine că acestea vizează fondul acuzaţiei şi intră în competenţa instanţei străine, neputând face obiectul procedurii reglementate de Legea nr. 302/2004.

De asemenea, nu este întemeiată nici susţinerea potrivit căreia instanţele române se află în imposibilitatea de a verifica termenele de prescripţie conform legislaţiei române, având în vedere că potrivit art. 163 lit. f) din Legea nr. 302/2004 se verifică dacă potrivit legii române a intervenit prescripţia executării pedepsei. Or, astfel cum a reţinut şi prima instanţă, hotărârea a rămas definitivă la data de 17.04.2025 şi nu se pune problema prescripţiei executării pedepsei.

Circumstanţele personale ale persoanei condamnate, faptul că este unicul întreţinător al familiei şi mama a cinci copii, nu pot fi valorificate în această procedură, deoarece în cadrul acesteia se verifică îndeplinirea condiţiilor pentru recunoaşterea hotărârii penale străine, şi nu se procedează la individualizarea pedepsei, aspect ce vizează fondul cauzei.

În concluzie, instanţa de control judiciar constată că, în mod corect, prima instanţă a dispus recunoaşterea hotărârii penale definitive privind pe persoana condamnată A. şi a dispus executarea pedepsei aplicată acesteia prin hotărârea de condamnare recunoscută în cauză, într-un penitenciar din România, neexistând, aşadar, motive de nelegalitate care să impună reformarea sentinţei apelate.

Faţă de cele menţionate, Înalta Curte, în temeiul art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, apelul formulat de persoana condamnată A. împotriva sentinţei penale nr. 182/PI din data de 18 septembrie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în dosarul nr. x/2025.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., apelanta-persoană condamnată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, apelul formulat de persoana condamnată A. împotriva sentinţei penale nr. 182/PI din data de 18 septembrie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în dosarul nr. x/2025.

Obligă apelanta-persoană condamnată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 octombrie 2025.