Criminal abuse of service and favoring perpetrator charges based on dissatisfaction with final judicial judgment

Şedinţa publică din data de 10 aprilie 2025

Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin ordonanţa din data de 08 noiembrie 2023, emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală, în dosarul nr. x/2023, în temeiul art. 315 alin. (1) lit. b) rap. la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., s-a dispus clasarea cauzei sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de abuz în serviciu, prev. de art. 297 alin. (1) din C. pen., neglijenţă în serviciu, prev. de art. 298 din C. pen., şi favorizarea făptuitorului, prev. de art. 269 din C. pen.

Pentru a dispune astfel, procurorul de caz a reţinut, în esenţă, că, la data de 23.05.2023, s-a înregistrat plângerea formulată de petentul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu pretins comisă de către magistraţii judecători B. şi C. relativ la soluţionarea dosarului CEDO 9812/2013 judecat la data de 26.05.2020, prin care s-a stabilit rejudecarea dosarului nr. x/2009 prin care, în primă instanţă, petentul a fost achitat, iar în apel condamnat, fără a fi administrate probe noi.

În concret, petentul a arătat, în esenţă, că Statul Român a fost condamnat de către Curtea Europeană în acest dosar, iar urmare a acestei soluţii, magistraţii judecători B. şi C. au anulat decizia penală nr. 1958/16.10.2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti şi au dispus rejudecarea cauzei.

Petentul a susţinut că pe tot parcursul rejudecării dosarului n-au apărut niciun fel de probe noi, chiar dacă s-a discutat de calitatea sa de preşedinte al consiliului de administraţie la respectiva societate, cu precizarea, deopotrivă, că din documentele de la dosar reiese clar că preşedinte CA în acea perioadă era numitul D..

A mai susţinut că starea de fapt reţinută în rechizitoriu nu reflectă realitatea, iar procurorul de caz E. a fost chiar anchetat şi trimis în judecată de către DNA în dosarul penal nr. x/2005 pentru şantaj şi abuz în serviciu. Totodată, cu privire la agentul de poliţie F., care a participat la instrumentarea dosarului său de urmărire penală, petentul a arătat că din motive medicale a fost exclus din poliţie.

Referitor la rejudecarea apelului, petentul a apreciat că nu a avut parte de o judecată dreaptă şi a susţinut că judecătorul B. a avut un comportament necorespunzător faţă de avocaţi şi petenţi (îi jignea, nu îi lăsa să îşi exprime punctele de vedere etc.).

Astfel, văzând atitudinea judecătorului, a solicitat avocatului să îl recuze, apreciind că nu exista interes ca dosarul să fie judecat conform recomandărilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, având în vedere că fusese condamnat abuziv fără probe. Petentul a mai susţinut că avocatul a încercat să-l convingă să continue procesul, iar până la acest moment nici Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 6, nici judecătorul nu au adus probe noi, continuându-se astfel, în opinia sa, încălcarea dispoziţiilor din C. pen. şi a hotărârii CEDO, fără un raţionament juridic şi fără a se ţine cont de expertiza contabilă efectuată la judecata în primă instanţă, care nu a relevat nicio faptă de delapidare conform definiţiilor stricte ale C. pen.

Petentul a opinat că abuzul în serviciu al celor doi judecători a continuat, întrucât aceştia au considerat raţionamentul primei instanţe eronat fără un argument juridic şi bazându-se pe expertiza contabilă efectuată în cursul urmăririi penale, în condiţiile în care făcuse un denunţ la DNA în ceea ce îi priveşte pe procurorul de caz şi pe agentul de poliţie anterior menţionaţi.

Totodată, a criticat că cei doi magistraţi au reţinut că a dispus virarea de sume de bani din conturile G. în conturile H. fără a analiza calitatea sa şi "unde este această delapidare", deşi din toate controalele efectuate de ANAF nu a rezultat niciun fel de activitate ilicită între aceste societăţi.

În opinia petentului, judecătorii au ignorat că G. era deja gajată în totalitate la I. pentru un împrumut de 5 milioane USD luat de vechea conducere de la I., pe care nu l-a rambursat, iar la preluarea pachetului majoritar de către H., datoria G. se ridica la 5,7 milioane USD cu dobânzi; practic, la acel moment, G. a fost preluată în stare falimentară, iar I. urma să execute silit. Cu) toate acestea, judecătorii Curţii de Apel Bucureşti au precizat în mod greşit că G. are suficiente fonduri (precizare eronată sau rău-intenţionată) şi că toate relaţiile comerciale între societăţi erau mult favorabile G., unde s-au investit peste 5 milioane de euro, cu mult peste ce s-a precizat în dosar.

Petentul a mai criticat faptul că s-a reţinut de către judecători că H. nu avea autocamioane, deşi la dosar sunt depuse actele a 15 autotiruri de transport marfă de 22 tone, că avea un singur angajat adevărat, dar acest angajat gestiona o locaţie de 20.000 mp cu depozit de 5.00 mp în proprietate, închiriate atât la G., cât şi la terţi, iar camioanele erau închiriate la J. S.A., transportatorul specializat peste tot holdingul, care constă din K. S.A., L. S.A., M., L., H..

Petentul a considerat că cei doi judecători au manifestat lipsă de imparţialitate şi au avut o atitudine de superioritate, formulând acuzaţii neîntemeiate, fără probe, privind pretinsa însuşire de fonduri şi au reţinut, totodată, în mod nejustificat că societatea G. nu şi-a exprimat punctul de vedere, deşi aceasta nu mai exista de peste un deceniu, ceea ce evidenţiază inconsistenţa raţionamentului.

În plus, a mai arătat că nici procurorul Judecătoriei Sectorului 6 nu a prezentat probe noi, nici în sprijinul soluţiei de achitare dispuse în primă instanţă, nici în susţinerea condamnării sale abuzive.

Petentul a precizat că, în final, fără a ţine cont de părerea sa, judecătorii au desfiinţat sentinţa penală de achitare pronunţată de Judecătoria Sector 6 şi au dispus încetarea procesului penal, urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

Aşadar, petentul a solicitat ca cei doi magistraţi judecători B. şi C. să fie anchetaţi pentru toate faptele comise circumscrise infracţiunilor de abuz în serviciu, neglijenţă în serviciu şi favorizarea foştilor judecători de la Curtea de Apel Bucureşti, care au pronunţat decizia nr. 1958/16.10.2012, considerându-se prejudiciat cu suma de 18 milioane de euro.

Procurorul de caz a arătat că în cauză s-a dispus începerea urmăririi penale in rem sub aspectul comiterii infracţiunilor de abuz în serviciu, prev. de art. 297 alin. (1) din C. pen., neglijenţă în serviciu, prev. de art. 298 din C. pen., şi favorizarea făptuitorului, prev. de 269 din C. pen.

A mai reţinut că din conţinutul sesizării rezultă încercarea unei căi de atac împotriva hotărârii judecătoreşti prin care petentul a fost condamnat definitiv, fiind expuse ample apărări de fond şi vicii de procedură, a căror analiză nu intră în atribuţiile organelor de urmărire penală sesizate formal cu plângere penală.

Astfel, analizând susţinerile petentului privind suspiciunile referitoare la probitatea profesională a completului de judecată care a rejudecat apelul, procurorul de caz a constatat că acestea, nefiind susţinute prin probe certe, nu pot fundamenta o presupunere rezonabilă privind săvârşirea infracţiunilor anterior menţionate sau a altor fapte prevăzute de legea penală. S-a arătat că înscrisurile şi argumentele prezentate de petent nu constituie probe privind săvârşirea unei infracţiuni şi nu justifică reţinerea comiterii unor fapte penale pe motivul că, în primul ciclu procesual, judecătorii nu l-au audiat, iar în al doilea apel ar fi fost condamnat în mod nelegal, întrucât din hotărârea CEDO nu rezultă constatarea nevinovăţiei petentului şi nici obligaţia instanţelor interne de a dispune achitarea acestuia.

De asemenea, opiniile petentului - potrivit cărora în cursul rejudecării nu au fost administrate probe noi, în rechizitoriu şi în hotărârea de condamnare au fost menţionate fapte nereale, procurorul de caz ar fi fost anchetat, un ofiţer de poliţie i-ar fi citit pasaje biblice şi, ulterior, a fost exclus din poliţie, judecătorul B. ar fi manifestat o atitudine de superioritate, avocatul nu a solicitat recuzarea completului de judecată ori că instanţa şi parchetul nu au valorificat o anumită expertiză contabilă - nu constituie probe sau indicii ale comiterii vreunei infracţiuni, atât timp cât faptele respective au fost deja judecate şi s-a stabilit definitiv existenţa lor, iar nicio instanţă nu a reţinut săvârşirea unor fapte penale de către organele judiciare. În consecinţă, s-a apreciat că analiza întregului conţinut al sesizării relevă că faptele şi opiniile prezentate nu demonstrează săvârşirea vreunei fapte penale dintre cele reclamate.

S-a mai apreciat că nu se justifică aprecierea că judecătorii ar fi comis vreo infracţiune, nici afirmaţia că abuzul în serviciu al celor doi judecători ar consta în aceea că au apreciat eronat raţionamentul primei instanţe, fără să argumenteze juridic care sunt erorile primei instanţe şi că au luat în considerare expertiza contabilă dispusă de parchet.

Sesizarea formulată de acelaşi petent împotriva procurorului E. şi a poliţistului F., în care a învederat fapte de corupţie, a făcut obiectul unui alt dosar penal, instrumentat de DNA, iar în speţa de faţă sesizarea a fost formulată doar împotriva judecătorilor din apel care au dispus condamnarea definitivă a petentului.

Procurorul de caz a constatat că, în sesizare, petentul a criticat fondul deciziei sale de condamnare definitivă, însă în speţa de faţă organele de urmărire penală sesizate prin plângere penală nu au competenţa de a analiza sau de a judeca respectiva cauză în care acesta a fost condamnat şi a arătat că acţiunile judecătorilor, de a nu dispune o soluţie favorabilă petentului, nu echivalează cu o îndeplinire defectuoasă a îndatoririlor de serviciu, prin care ar fi lezat interesele persoanei, şi nici nu se circumscriu conţinutului constitutiv al vreunei alte fapte prevăzute de legea penală, în lipsa unor indicii concrete în acest sens.

Analizând înscrisurile depuse de petent în susţinerea plângerii sale, procurorul de caz a constatat că, deşi ordinea procedurilor şi căilor de atac exercitate în cauză este precizată corect, acesta se află în eroare referitor la motivele pentru care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a desfiinţat soluţia dispusă iniţial în calea de atac, cu precizarea că această instanţă nu efectuează un control asupra temeiniciei soluţiei, ci asupra legalităţii acesteia, urmărind ca soluţia unei instanţe naţionale să fie dispusă în acord cu respectarea drepturilor prevăzute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Or, deşi instanţa de apel nu a pronunţat soluţia dorită de petent, aceasta s-a conformat deciziei CEDO şi a procedat la o nouă audiere de martori în apel, neputându-se reţine comiterea vreunei infracţiuni de către judecători.

Procurorul de caz a arătat că, deşi în materie penală este posibilă atât teoretic, cât şi practic, constatarea existenţei unor infracţiuni de serviciu comise de către magistraţi în legătură cu activitatea lor judiciară, pentru aceasta sunt necesare probe certe vizând încălcarea dispoziţiilor legale şi/sau reaua credinţă cu care să fi acţionat, probe care să aibă la bază aspecte obiective exterioare sau colaterale în raport cu activitatea judiciară exercitată în virtutea atribuţiilor de serviciu. Cu alte cuvinte, pentru conturarea vinovăţiei penale în asemenea cazuri, nu sunt suficiente argumentele de genul celor invocate în sesizările de la prezentul dosar, ci este necesară dovedirea unor fapte/împrejurări dincolo de reinterpretarea deciziilor motivate de către magistraţii reclamaţi.

Cum în prezenta cauză nu s-au conturat astfel de elemente, reţinând şi Decizia nr. 631/2014 pronunţată de către Curtea Constituţională, procurorul de caz a apreciat că nu există vreun indiciu care să întemeieze măcar bănuiala cu privire la reaua-credinţă relativ la faptele reclamate privind magistraţii, iar soluţia legală şi temeinică este clasarea, pe temeiul inexistenţei faptei.

Totodată, a arătat că eventualele erori apărute în procesul de interpretare şi aplicare a legii nu echivalează cu o exercitare abuzivă a atribuţiilor de serviciu, în sensul legii penale, ele putând fi îndreptate în urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege în fiecare caz în parte, aceasta fiind, de altfel, şi justificarea existenţei lor.

Or, petentul a apreciat că, prin dispunerea unei soluţii de încetare a procesului penal, judecătorii ce au format completul învestit cu judecarea apelului său au săvârşit infracţiunile de abuz în serviciu, neglijenţă în serviciu, respectiv favorizarea făptuitorului.

Procurorul de caz a reţinut că, referitor la primele două infracţiuni, petentul nu a precizat ce încălcări concrete ale legii au existat în procedura de rejudecare a apelului, limitându-se la referirea făcută cu privire la decizia CEDO, analizată mai sus, iar în ceea ce priveşte pretinsa săvârşire a infracţiunii de favorizarea făptuitorului, nu există niciun element învederat pentru a fi conturată o suspiciune rezonabilă în acest sens, simpla exercitare legală a atribuţiilor de serviciu neîndeplinind elementele de tipicitate ale acestei infracţiuni, context în care a făcut trimitere şi la jurisprudenţa instanţei supreme în materie.

Prin urmare, analizând actul de sesizare, procurorul de caz a constatat că acesta nu îndeplineşte cerinţele de admisibilitate prevăzute de art. 289 din C. proc. pen., în sensul că nu sunt descrise situaţii de fapt concrete, de natură să definească prin conţinut anumite infracţiuni sau să permită să se verifice dacă s-a împlinit termenul de prescripţie.

În acest sens, s-a făcut trimitere şi la Decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale referitoare la infracţiunea de abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) din C. pen., în cuprinsul căreia s-a motivat că nu se poate reţine săvârşirea acestei infracţiuni atunci când, pentru faptele concrete învederate, remediile sunt extrapenale, cum ar fi căile de atac împotriva ordonanţelor emise de procuror sau împotriva hotărârilor judecătoreşti. Când sunt criticate, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, astfel de acte, trebuie exercitate căile de atac, iar criticile formulate nu pot sta la baza reţinerii infracţiunii de abuz în serviciu. Decizia menţionată conţine o astfel de motivare pe tema caracterului subsidiar al abuzului în serviciu, în sensul că nu se poate reţine când pentru faptele respective remediile sau mijloacele de restabilire a legalităţii sunt altele decât reţinerea încălcării legii penale substanţiale.

Or, referitor la activitatea magistraţilor procurori şi judecători, atribuţiile lor de serviciu se circumscriu soluţionării cauzelor cu care sunt investiţi, respectiv interpretării şi aplicării dispoziţiilor legale, în acord cu principiile dreptului substanţial şi ale celui procedural, iar eventualele erori apărute în acest proces de interpretare şi aplicare a legii nu echivalează cu o exercitare abuzivă a atribuţiilor de serviciu, în sensul legii penale, ele putând fi îndreptate în urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege în fiecare caz în parte, aceasta fiind, de altfel, şi justificarea existenţei lor, aşa cum s-a arătat şi în cele ce preced.

Cu alte cuvinte, nemulţumirile părţilor implicate în proces, cu referire la modul concret de soluţionare a cauzei, trebuie să îmbrace forma căilor de atac, în limitele cunoscute de lege, neputându-se obţine o suplimentare a gradelor de jurisdicţie, prin promovarea unei plângeri penale împotriva magistraţilor care au soluţionat respectivele cauze.

Instanţele judecătoreşti, ca şi parchetele de pe lângă acestea, sunt suverane în a aprecia probatoriul administrat în cauză şi textele de lege aplicabile, dând interpretarea pe care o consideră corespunzătoare, iar soluţia pronunţată de acestea nu echivalează cu exercitarea abuzivă a atribuţiilor ce le revin potrivit legii şi prin urmare, nu pot conduce prin ele însele, la reţinerea unor infracţiuni.

Împotriva ordonanţei de clasare din data de 08 noiembrie 2023, emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală, în dosarul nr. x/2023, petentul A. a formulat plângere, în temeiul art. 339 din C. proc. pen., la procurorul ierarhic superior.

Prin ordonanţa nr. 239/II/2/2024 din 20.12.2024, emisă de procurorul şef al secţiei de urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus respingerea plângerii formulate de petentul A. împotriva ordonanţei nr. 304/P/2023 din data de 08 noiembrie 2023 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală, ca nefondată.

Pentru a dispune astfel, examinând plângerea, ordonanţa şi actele dosarului, procurorul ierarhic superior a constatat că procurorul de caz, în raport cu datele speţei, a dispus în mod just soluţia de clasare atacată.

Astfel, s-a reţinut că, în cauză, procurorul a observat în mod corect, din probele administrate, că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, fiind incident cazul prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., potrivit căruia "fapta nu există", întrucât, dat fiind conţinutul concret al faptelor descrise în plângerea penală, mijloacele de probă administrate de procuror se relevă ca fiind suficiente pentru lămurirea cauzei, prin raportare strictă la situaţia faptică reclamată şi în raport de care s-a dispus soluţia de clasare atacată.

Din aspectele relatate în plângerea formulată s-a constatat că nu sunt indicii privind săvârşirea vreunei fapte de natură penală, iar nemulţumirile petentului cu referire la modul concret de soluţionare a unor cauze trebuie să îmbrace forma căilor de atac, în limitele recunoscute de lege, neputându-se obţine o suplimentare a gradelor de jurisdicţie prin promovarea unei plângeri penale împotriva magistraţilor care au rezolvat cauza.

S-a mai reţinut că a încerca repararea unor drepturi pretins lezate pe calea unei plângeri penale formulate împotriva magistraţilor care au dispus soluţiile calificate drept vătămătoare, creează contextul în care se impune a se menţiona că, în conformitate cu prevederile constituţionale şi cele ale legii privind organizarea judiciară, soluţiile dispuse de procurori şi hotărârile pronunţate de judecători pot fi analizate ori cenzurate sub aspectul temeiniciei numai în cadrul procedurii de control ierarhic jurisdicţional prevăzut de art. 340-341 din C. proc. pen. (pentru procurori), respectiv doar prin intermediul căilor de atac ordinare şi extraordinare prevăzute de lege şi exercitate conform dispoziţiilor legale, în ceea ce îi priveşte pe judecători.

Răspunderea penală a magistraţilor poate fi pusă în discuţie numai în situaţiile în care aceştia şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă, adică au cunoscut caracterul vădit nelegal al acţiunilor lor, urmărind sau acceptând vătămarea intereselor legale ale unei persoane.

Conchizând, procurorul ierarhic superior a arătat că, în actualul sistem de drept, magistratul are libertatea de a dispune soluţii propriei sale convingeri, formată pe baza unei analize logice, ştiinţifice şi riguroase a faptelor relevate, cu respectarea principiilor legale referitoare la loialilatea administrării probelor şi aprecierii lor ca un tot unitar, neputând fi tras la răspundere pentru raţionamentul logico-juridic pe care s-a bazat în soluţionarea unei cauze, în lipsa dovedirii relei credinţe.

Soluţiile pronunţate de magistraţi nu pot fi cenzurate decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, analiza acestora realizându-se cu prilejul exercitării căilor de atac ordinare şi extraordinare.

Împotriva ordonanţei de clasare din data de 08 noiembrie 2023, emise de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală, în dosarul nr. x/2023, petentul A. a formulat plângere, în condiţiile art. 340 din C. proc. pen.

Prin plângerea formulată, petentul a solicitat desfiinţarea soluţiilor date în dosarul nr. x/2023 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală, trimiterea cauzei la procuror pentru a se pune în mişcare acţiunea penală cu privire la săvârşirea infracţiunilor sesizate şi completarea urmăririi penale privind săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu, neglijenţă în serviciu şi favorizarea făptuitorului.

Astfel, după reiterarea conţinutului plângerii, petentul a susţinut că soluţia de clasare este netemeinică şi nelegală, întrucât ordonanţa emisă nu este motivată, procurorul de caz neexpunând raţionamentele factuale şi juridice care au stat la baza soluţiei adoptate.

Totodată, în opinia petentului, considerentele ordonanţei din 08.11.2024 se limitează la simple negări ale acuzaţiilor formulate prin plângerea penală, fără a oferi o motivare efectivă în fapt şi în drept, adaptată circumstanţelor cauzei. Or, o asemenea motivare concretă, raportată la persoanele şi faptele vizate de plângere, constituie un element esenţial impus de art. 286 alin. (2) lit. d) din C. proc. pen.

Mai mult, ordonanţa de clasare conţine erori grave de fapt şi de drept, de natură să îi afecteze validitatea. În mod eronat şi contrar celor menţionate în plângerea penală, se reţine că aceasta ar fi avut ca obiect atacarea unei pretinse soluţii de condamnare pronunţate faţă de petent, deşi o astfel de soluţie nu există, iar dreptul intern nu prevede nicio cale de atac împotriva deciziei penale pronunţate în cauza nr. 2847/2/2021.

Petentul a arătat că, în mod vădit eronat, în cuprinsul ordonanţei de clasare, procurorul a reţinut că soluţia de condamnare pronunţată anterior în calea de atac a apelului ar fi fost desfiinţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, din moment ce Curtea nu are competenţa de a anula hotărârile instanţelor naţionale, ci doar de a constata încălcări ale Convenţiei.

Sub acest aspect, petentul a învederat că, în realitate, Curtea a constatat că instanţa de apel a încălcat drepturile sale fundamentale prin modalitatea în care a soluţionat cauza în primul ciclu procesual, indicând, totodată, conduita pe care instanţele interne trebuiau să o urmeze pentru a evita asemenea încălcări. De altfel, Curtea a reţinut că remedierea acestora poate fi realizată exclusiv prin efectuarea actelor procesuale menţionate în hotărârea pronunţată, respectiv audierea unor persoane/a martorilor nominalizaţi.

Petentul a considerat că din conţinutul ordonanţei de clasare atacate rezultă fără niciun dubiu următoarele împrejurări:

- cu rea-credinţă, procurorul de caz a exploatat exprimările sale, care nu deţine pregătire de specialitate;

- nu s-a realizat niciun fel de act de urmărire penală, nu au fost administrate probe (singurele probe administrate fiind înscrisurile depuse de către acesta) care să stabilească existenţa sau inexistenţa infracţiunilor sesizate ca fiind săvârşite de magistraţi, ci, aşa cum a arătat, procurorul de caz s-a limitat la a respinge în mod general toate acuzaţiile formulate în plângerea penală.

Astfel, în opinia sa, organele de urmărire penală nu şi-au îndeplinit obligaţia prevăzută de lege conform art. 306 din C. proc. pen. şi art. 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului pentru strângerea şi administrarea probelor necesare în vederea aflării adevărului, fapt ce a condus la lipsa unei anchete efective cu privire la infracţiunile ce fac obiectul plângerii penale formulate.

Mai mult, existenţa nemulţumirii sale faţă de soluţia pronunţată în cauza penală nu poate constitui, per se, un argument pentru a se refuza de facto instrumentarea plângerii penale, mai ales în condiţiile în care nu s-a procedat nici măcar la audierea persoanelor vizate. În plus, existenţa unui interes/prejudiciu personal reprezintă chiar o condiţie esenţială pentru exercitarea dreptului de a formula plângere penală.

Aşadar, petentul a precizat, contrar celor reţinute de procurorul de caz, că nu a solicitat o reevaluare a legalităţii şi temeiniciei deciziei penale nr. 296/A/24.02.2023, pronunţate în cadrul procesului penal, ci a cerut efectuarea unei analize aprofundate, în fapt şi în drept, a conduitei judecătorilor implicaţi, în raport cu faptele concrete sesizate şi cu dispoziţiile legale incidente, respectiv în ce măsură aceştia au respectat decizia CEDO din 26.05.2020 cu ocazia rejudecării apelului în cauza nr. 18133/303/2009 (dosar reînregistrat sub nr. x/2024), principiul independenţei magistraţilor neconstituind un principiu absolut şi fiind supus unor limitări reglementate de lege, context în care a făcut trimitere şi la jurisprudenţa instanţei supreme în materie (spre exemplu, decizia penală nr. 216/2017 din data de 14.06.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).

Or, în opinia petentului, în cauza de faţă, în mod evident şi indubitabil, judecătorii apelului au interpretat şi aplicat eronat legea şi situaţia de fapt şi de drept, iar procurorul de caz, deşi avea obligaţia de a verifica aceste erori, a refuzat expres să efectueze verificările la care era obligat.

Astfel, a arătat că, deşi a folosit un limbaj care nu este de specialitate, a indicat concret că situaţia reclamată vizează refuzul judecătorilor B. şi C. de a aplica hotărârea obligatorie a CEDO în cauza Rădulescu c. România în care, fără a se desfiinţa soluţia pronunţată în apel în primul ciclu procesual, s-a constatat că declaraţiile martorilor acuzării, respectiv a numiţilor D., N., O., P., Q. şi R. date la urmărire penală nu sunt fiabile (nu sunt suficiente pentru a susţine condamnarea sa, respectiv nu sunt suficiente pentru a susţine fiabilitatea raportului de expertiză realizat la urmărire penală, în detrimentul raportului de expertiză realizat în etapa de cercetare judecătorească în faţa instanţei de fond) şi se impune reaudierea acestora de către instanţa învestită să judece calea de atac formulată de Ministerul Public.

Or, chiar din analiza hotărârii rezultă că, în rejudecarea căii de atac, Ministerul Public a solicitat în cadrul probatoriului exclusiv administrarea probei cu martori, respectiv reaudierea martorilor Q., S., D., N., O. şi P..

Petentul a mai arătat că martorii D. şi N. nu au putut fi audiaţi de instanţa de apel, întrucât a intervenit decesul acestora, iar martorul O. nu a putut fi audiat de instanţa de apel, întrucât, deşi a fost citat în repetate rânduri, nu s-a prezentat niciodată. Prin urmare, îndoielile cu privire la fiabilitatea declaraţiilor acestor martori reţinute de către CEDO nu au fost înlăturate, cu atât mai mult cu cât martorii N. şi O. nu au fost niciodată audiaţi de vreo instanţă de judecată şi, aşa cum reţine CEDO, declaraţiile acestora date anterior, la urmărire penală, nu sunt fiabile şi nu pot sta la baza (nici măcar prin coroborare cu raportul de expertiză din faza de urmărire penală considerat de asemenea nefiabil de către CEDO faţă de raportul de expertiză realizat în faza de judecată în fond) unei soluţii de condamnare.

În ceea ce priveşte declaraţiile martorilor Q., S. şi P., în opinia petentului, este lesne de observat că acestea sunt concordante cu cele date cu ocazia judecăţii în fond a cauzei, respectiv sunt concordante cu declaraţiile celorlalţi martori audiaţi atât de instanţa de fond, cât şi de cea de apel, cu raportul de expertiză judiciară realizat în etapa cercetării judecătoreşti în faţa instanţei de fond şi cu înscrisurile reprezentate de actele de control fiscal.

Mai mult, deşi CEDO a constatat că raportul de expertiză judiciară întocmit în faza de urmărire penală nu este fiabil, iar instanţa de control judiciar din primul ciclu procesual l-a avut în vedere în detrimentul raportului administrat la judecata fondului, cei doi judecători care au soluţionat dosarul nr. x/2021 au urmat aceeaşi procedură calificată ca fiind nelegală de către CEDO, acordând prioritate raportului iniţial, fără a motiva în mod corespunzător respingerea concluziilor raportului de la judecata în fond a cauzei.

Aşadar, contrar celor reţinute de către procurorul de caz, petentul a apreciat că în realitatea materială există: (i) o acţiune -aceea de a judeca; (ii) hotărârea CEDO care statua că se impune audierea de către instanţa de apel a martorilor D. şi N.; (iii) lipsa de fiabilitate a raportului de expertiză de la urmărire penală prin raportare la cel administrat cu ocazia judecăţii în fond; (iv) neaudierea în apel a martorilor D. şi N.; (v) folosirea raportului de expertiză de la urmărire penală în detrimentul celui de la judecata în fond (în ciuda menţiunilor din hotărârea CEDO referitoare la lipsa de fiabilitate, respectiv fără a se motiva înlăturarea concluziilor raportului de expertiză administrat la judecata în fond), aspecte care conduc la concluzia că în nicio situaţie nu putea fi dispusă o soluţie de clasare întemeiată pe dispoziţiile art. 16 lit. a) din C. proc. pen.

Mai mult, petentul a apreciat că lipsa unei anchete efective în cauză este relevată şi de menţiunea din ordonanţa procurorului ierarhic superior, prin care a fost respinsă plângerea formulată împotriva soluţiilor de clasare în sensul că "mijloace de probă administrate de procuror, care se relevă ca fiind suficiente pentru lămurirea cauzei", în condiţiile în care la dosarul cauzei nu există nicio probă administrată de procuror, singurele probe existente fiind înscrisurile ataşate de acesta plângerii penale, iar ordonanţa de clasare nu face trimitere la niciun mijloc de probă concret ce ar fi fost administrat în cauză.

De asemenea, refuzul de a realiza o anchetă efectivă reiese, în opinia petentului, şi din faptul că, deşi ordonanţa de clasare redă situaţia de fapt expusă în plângerea penală, procurorul de caz a susţinut că aceasta nu ar îndeplini condiţiile legale de admisibilitate, invocând lipsa descrierii unor fapte concrete ce ar defini anumite infracţiuni, acesta fiind motivul pentru care nu s-a dispus începerea urmăririi penale in rem, în timp ce pretinde că ar fi administrat probatoriul.

Or, cu privire la aceste aspecte, se impune sublinierea că procurorul de caz a acţionat în necunoaşterea dispoziţiilor legale, respectiv a art. 294 alin. (2) din C. proc. pen., care obligă organele de urmărire penală ca, în situaţia în care plângerea sau denunţul nu îndeplineşte condiţiile de formă ori descrierea faptei este incompletă sau neclară, să restituie sesizarea petiţionarului, indicând clar elementele lipsă şi nu să refuze începerea urmăririi penale in rem. În fapt, în opinia petentului, această conduită constituie o modalitate de a refuza realizarea unei anchete efective la care legea îl obliga.

În consecinţă, petentul a solicitat să se constate că nu s-a dispus începerea urmăririi penale in rem, contrar legii, iar soluţia de clasare a fost adoptată fără efectuarea unei anchete efective, încălcând-se dispoziţiile art. 305 şi 306 din C. proc. pen., precum şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Analizând plângerea formulată, pe baza actelor şi lucrărilor din dosar şi în raport cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte, judecătorul de cameră preliminară, constată că aceasta este nefondată, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Preliminar, judecătorul de cameră preliminară va determina coordonatele normative aplicabile în prezenta cauză, respectiv dispoziţiile art. 336 alin. (1) din C. proc. pen., potrivit cărora orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime şi dispoziţiile art. 340 alin. (1) din C. proc. pen., care stabilesc că persoana a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare, dispusă prin ordonanţă sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.

Judecătorul de cameră preliminară constată că deşi petitul plângerii formulate de către petent se referă la ordonanţa de clasare din data de 08 noiembrie 2023, emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală, în dosarul nr. x/2023, acesta a formulat critici şi cu privire la ordonanţa nr. 239/II/2/2024 din 20.12.2024, emisă de procurorul şef al secţiei de urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În acest punct al analizei, se reţine că demersul judiciar al petentului nu poate viza, în realitate, decât soluţia de clasare dispusă prin ordonanţa din data de 08 noiembrie 2023, iar nu soluţia dispusă de procurorul ierarhic superior în etapa controlului ierarhic exercitat în condiţiile art. 339 din C. proc. pen.

Împrejurarea că obiectul procedurii prevăzute de art. 340 din C. proc. pen. este reprezentat exclusiv de soluţia prin care procurorul de caz dispune asupra raportului juridic de conflict rezultă atât din denumirea marginală a normei procesual penale care reglementează plângerea analizată - art. 340 din C. proc. pen., "Plângerea împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată", cât şi din conţinutul dispoziţiilor art. 341 alin. (5)1 din C. proc. pen., care fac referire la verificarea soluţiei atacate, pe baza materialului din dosarul de urmărire penală.

Soluţia procurorului ierarhic superior dispusă conform art. 339 din C. proc. pen. are o natură juridică distinctă, a unei condiţii de procedibilitate pentru sesizarea judecătorului de cameră preliminară în condiţiile art. 340 din C. proc. pen. şi nu poate face, în sine, obiectul plângerii adresate acestuia din urmă.

Procurorul ierarhic nu dispune clasarea cauzei, ci exercită atribuţii de verificare şi cenzurare a legalităţii soluţiei de clasare dispusă anterior de procurorul din subordine. Acest control poate avea ca urmare procedurală fie respingerea plângerii şi menţinerea integrală a soluţiei atacate, situaţie în care ordonanţa de clasare, nu cea a procurorului ierarhic, reprezintă actul procesual şi procedural atacat în condiţiile art. 340 din C. proc. pen. (ipoteză incidentă şi în speţă), fie admiterea plângerii, infirmarea totală sau parţială a ordonanţei de clasare şi redeschiderea urmăririi penale în aceste limite.

În considerarea acestor argumente, judecătorul de cameră preliminară conchide că soluţia de neurmărire sau de netrimitere în judecată, în sine, dispusă de procuror, constituie obiectul plângerii la instanţă, în procedura prevăzută de art. 340 din C. proc. pen., iar nu ordonanţa prin care procurorul ierarhic superior respinge plângerea, în condiţiile prevăzute de art. 339 din C. proc. pen.

În ceea ce priveşte infracţiunea de favorizarea făptuitorului, prev. de 269 din C. pen., pretins comisă de către magistraţii judecători C. şi B., se reţine că, deşi pentru această infracţiune s-ar putea pune, teoretic, problema admisibilităţii plângerii în contextul jurisprudenţei obligatorii a instanţei supreme (Decizia nr. 13 din 19 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 794 din 9 noiembrie 2011, pronunţată de instanţa supremă, Completul competent să judece recursul în interesul legii), totuşi, de vreme ce plângerea vizează o activitate factuală unică, circumscrisă pretinsei comiteri şi a faptelor de abuz în serviciu şi neglijenţă în serviciu, Înalta Curte, judecătorul de cameră preliminară, apreciază necesară examinarea corelată a criticilor formulate de petent, constatând, în acest context, caracterul nefondat al acestora.

Astfel, se constată că petentul A. a solicitat efectuarea de cercetări penale faţă de intimaţii judecători C. şi B., magistraţi în cadrul Curţii de Apel Bucureşti, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de abuz în serviciu, prev. de art. 297 alin. (1) din C. pen., neglijenţă în serviciu, prev. de art. 298 din C. pen., şi favorizarea făptuitorului, prev. de 269 din C. pen., criticând modul de instrumentare şi de soluţionare de către magistraţi a dosarului nr. x/2021 aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, în privinţa căruia se reclamă faptul că intimaţii judecători au emis un act nelegal, respectiv decizia penală nr. 296/A din data de 24 februarie 2023, în absenţa unor probe care să confirme raţionamentul juridic, precum şi cu încălcarea hotărârii pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Rădulescu c. României, în care s-a statuat că se impune reaudierea martorilor acuzării de către instanţa de apel, cu precizarea că martorii D., N. şi O. nu au fost audiaţi de instanţa de control judiciar, întrucât fie au decedat (martorii D. şi N.), fie nu s-au prezentat în faţa instanţei de apel, deşi au fost citaţi în mod repetat (martorul O.).

Preliminar, se constată că procurorul de caz a dispus începerea urmăririi penale in rem sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de abuz în serviciu, prev. de art. 297 alin. (1) din C. pen., neglijenţă în serviciu, prev. de art. 298 din C. pen., şi favorizarea făptuitorului, prev. de 269 din C. pen. .

În acest punct al analizei, se impune a se sublinia, cu privire la anul sub care a fost înregistrată ordonanţa de începere a urmăririi penale in rem în prezenta cauză, că este vorba, în mod evident, despre o eroare materială. În realitate, documentul a fost înregistrat în anul 2023, nicidecum în anul 2024, aspect care rezultă din analiza succesiunii cronologice a etapelor dosarului, ce poate fi sintetizată după cum urmează:

La data de 23.05.2023 a fost înregistrată pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală, sub nr. x/2023, plângerea formulată de petentul A..

Prin ordonanţa de începere a urmăririi penale emisă la data de 07.11.2023, în dosarul nr. x/2023 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală, procurorul de caz a dispus începerea urmăririi penale in rem sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de abuz în serviciu, prev. de art. 297 alin. (1) din C. pen., neglijenţă în serviciu, prev. de art. 298 din C. pen., şi favorizarea făptuitorului, prev. de 269 din C. pen.

Prin ordonanţa din data de 08 noiembrie 2023, emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală, în dosarul nr. x/2023, în temeiul art. 315 alin. (1) lit. b) rap. la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., s-a dispus clasarea cauzei sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de abuz în serviciu, prev. de art. 297 alin. (1) din C. pen., neglijenţă în serviciu, prev. de art. 298 din C. pen., şi favorizarea făptuitorului, prev. de art. 269 din C. pen.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte va indica în cuprinsul motivării data corectă la care a fost emisă ordonanţa de începere a urmăririi penale in rem ca fiind 07.11.2023, şi nu 07.11.2024.

În acest context, raportat la obiectul concret al acuzaţiilor aduse intimaţilor, evaluând criticile petentului vizând ordonanţa atacată, Înalta Curte, judecătorul de cameră preliminară constată, sub un prim aspect, că susţinerile petentului referitoare la aşa-zisa nemotivare/motivare necorespunzătoare a ordonanţei procurorului sunt neîntemeiate.

În cuprinsul actului procedural atacat au fost expuse, într-o formă suficient de detaliată, argumentele faptice şi juridice pe care procurorul şi-a fundamentat concluzia că faptele imputate intimaţilor C. şi B. nu există.

Astfel, argumentaţia procurorului reflectă cu suficientă concizie considerentele esenţiale pentru care organul judiciar a apreciat că faptele reclamate nu există, aceste argumente vizând, în esenţă, specificul activităţii judecătorilor, care este una de interpretare a probelor, a faptelor şi a dispoziţiilor legale aplicabile şi care poate fi cenzurată numai prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege, iar nu prin punerea sa în discuţie în cadrul unei proceduri paralele, cu caracter penal, îndreptate împotriva magistraţilor.

Împrejurarea că petentul consideră lipsite de fundament argumentele aduse de procurorul de caz în susţinerea soluţiei de clasare dispusă nu afectează caracterul sustenabil al acestora şi, prin urmare, nici legalitatea ordonanţei.

În ceea ce priveşte susţinerea petentului A. referitoare la caracterul formal al anchetei desfăşurate de procurorul de caz desemnat, Înalta Curte, judecătorul de cameră preliminară, reţine că, potrivit art. 100 şi art. 103 alin. (1) din C. proc. pen., sarcina administrării probelor, aprecierea şi interpretarea acestora sunt prerogative recunoscute exclusiv organelor judiciare, acestea din urmă fiind singurele în măsură a aprecia concludenţa şi utilitatea unor mijloace de probă determinate. În cauza de faţă, dat fiind conţinutul concret al faptelor descrise în plângerea penală formulată de petent, înscrisurile administrate se relevă ca suficiente pentru lămurirea cauzei prin raportare strictă la situaţia intimaţilor C. şi B., faţă de care s-a dispus soluţia de clasare atacată.

În ceea ce priveşte criticile de netemeinicie aduse soluţiei de clasare, reevaluarea ansamblului actelor de urmărire penală determină Înalta Curte să constate, la rândul său, că acuzaţiile formulate de petent în plângerea penală formulată dau expresie, în mod fundamental, nemulţumirii subiective a acestuia faţă de modalitatea de exercitare a atribuţiilor de serviciu de către intimaţii judecători în activitatea de soluţionare a dosarului penal nr. x/2021 aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti.

Criticile privesc aşadar, în esenţă, activitatea judiciară desfăşurată de către intimaţi în rejudecarea apelului, modalitatea de apreciere de către aceştia a probelor administrate, precum şi pretinsa lipsă de fundament factual sau juridic a soluţiei de încetare, în baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., a procesului penal pornit împotriva inculpatului A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de delapidare, prevăzută de art. 308 rap. la art. 295 din C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., ca urmare a împlinirii termenului prescripţiei răspunderii penale.

În contextul acestor susţineri ale petentului, judecătorul de cameră preliminară reţine că acesta a criticat, în mod esenţial, fundamentul soluţiei date de către intimaţii judecători litigiului în care petentul a figurat ca parte (având calitatea de inculpat), fără a se invoca, însă, un minimum de elemente obiective care să releve, distinct de soluţia sau actul de judecată propriu-zise, în ce a constat acţiunea sau inacţiunea pretins ilicită, concret imputată magistraţilor.

Prioritar, Înalta Curte, judecătorul de cameră preliminară, reţine că, în actuala procedură, magistratul acţionează în limitele prescrise de art. 341 din C. proc. pen. şi nu se poate substitui, în nicio situaţie, instanţei de control judiciar ordinar ori, după caz, instanţei sesizate cu o cale extraordinară de atac, pentru a cenzura de facto acurateţea raţionamentului juridic pe care s-au grefat soluţiile altor instanţe judecătoreşti sau legalitatea unor hotărâri judecătoreşti definitive.

Hotărârile judecătoreşti definitive se bucură de autoritate de lucru judecat, ceea ce exclude posibilitatea repunerii în discuţie a soluţiilor pe care le conţin în alte condiţii decât cele expres prevăzute de legea procesuală specifică materiei în care ele au fost pronunţate.

Aşadar, cenzurarea soluţiilor dispuse de magistraţi - procurori sau judecători - se poate realiza numai în formele şi procedurile prevăzute de lege, respectiv prin exercitarea căilor de atac prevăzute de legiuitor, iar nu prin intermediul unui proces penal declanşat ca urmare a formulării unei plângeri penale împotriva respectivilor magistraţi.

Intervenţia organului de urmărire penală şi anchetarea magistratului pentru eventuale infracţiuni prevăzute de art. 297 şi art. 298 din C. pen. trebuie să se rezume la investigarea actelor de conduită cu aparente conotaţii ilicite, pe care magistratul le-a adoptat distinct şi suplimentar soluţiilor dispuse în cauzele instrumentate. În plus, pentru a justifica începerea urmăririi penale, astfel de acte de conduită trebuie să rezulte din date ori informaţii independente şi obiective, neputând fi deduse doar pe baza nemulţumirii subiective a unei părţi faţă de soluţia dispusă într-un dosar civil sau penal.

Aceasta deoarece hotărârile judecătoreşti definitive (indiferent de materia în care sunt pronunţate) se bucură de autoritate de lucru judecat, ceea ce exclude posibilitatea repunerii în discuţie a soluţiilor pe care le conţin în alte condiţii decât cele expres prevăzute de legea procesuală pertinentă.

Prin urmare, chiar dacă o parte consideră incorecte sau insuficient detaliate argumentele faptice ori legale care au stat la baza hotărârilor definitive prin care au fost soluţionate litigiile în care aceasta a fost implicată, o atare împrejurare nu legitimează, eo ipso şi în absenţa oricăror alte elemente obiective, demersul său ulterior la organul de urmărire penală, în unicul scop al cenzurării soluţiilor definitive pe alte căi şi prin intermediul altor instrumente decât cele expres permise de lege.

Independenţa judecătorilor - garanţie fundamentală a înfăptuirii justiţiei - presupune, printre altele, ca ei să nu fie supuşi unor acţiuni de tragere la răspundere penală întemeiate exclusiv pe hotărârile pronunţate. Aceasta deoarece, prin specificul raporturilor asupra cărora statuează, hotărârile organelor judiciare sunt permanent susceptibile de a provoca nemulţumirea ori suspiciunea uneia dintre părţi, iar declanşarea unei anchete penale ca urmare exclusivă a simplei cereri a părţilor ar lipsi de conţinut prevederile constituţionale şi legale referitoare la statutul judecătorului şi procurorului ori independenţa lor.

În cauza de faţă, conduita imputată judecătorilor nominalizaţi în plângerea petentului se înscrie, în mod incontestabil, în exerciţiul normal al atribuţiilor specifice funcţiilor judiciare deţinute, de a căror esenţă este evaluarea mijloacelor de probă administrate, identificarea şi interpretarea normelor de drept pertinente şi, în final, aplicarea acestora. În lipsa oricăror indicii din care să rezulte că, distinct de raţionamentul juridic pe care s-a grefat soluţia adoptată, intimaţii magistraţi ar fi adoptat conduite contrare legii, de natură a cauza un rezultat prejudiciabil, simpla nemulţumire, inerent subiectivă, a petentului faţă de soluţia dispusă nu poate constitui temeiul cercetării penale a magistraţilor.

Ca atare, modalitatea de apreciere a probatoriului şi de aplicare a normelor de drept pertinente prin decizia penală nr. 296/A din data de 24 februarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în dosarul nr. x/2021, nu pot fi cenzurate într-o procedură paralelă, precum cea declanşată de petent în cauza de faţă.

Chiar dacă petentul consideră dificil de acceptat argumentele faptice ori legale care au stat la baza hotărârii instanţei de control judiciar prin care s-a dispus încetarea procesului penal faţă de acesta sub aspectul săvârşirii infracţiunii de delapidare prevăzută de art. 308 rap. la art. 295 din C. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen., ca urmare a împlinirii termenului prescripţiei răspunderii penale, o atare împrejurare nu legitimează, eo ipso şi în absenţa oricăror alte elemente obiective, recurgerea acestuia, ulterior, la mijloace procesuale alternative de cenzurare a temeiniciei soluţiei, cu riscul ignorării legalităţii procesului penal conform art. 2 din C. proc. pen. ori a efectelor caracterului definitiv al hotărârii.

De la principiile cu rang constituţional ale exercitării competenţei instanţelor judecătoreşti şi a căilor de atac numai în condiţiile legii, prevăzute de art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Constituţie, nu se poate deroga în nicio situaţie.

Pe cale de consecinţă, în absenţa oricăror elemente factuale care să confere un suport rezonabil suspiciunilor petentului cu privire la condiţiile în care a fost pronunţată soluţia criticată, respectiv la incidenţa unor fapte penale care să fi precedat soluţia ori să fi fost concomitente acesteia, concluzia inexistenţei faptelor sesizate şi dispunerea soluţiei de clasare întemeiate pe prevederile art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. sunt legale şi temeinice.

Contrar criticilor formulate de petent, o atare soluţie are un suport probator suficient în înscrisurile existente la dosar, care permit stabilirea activităţilor imputate şi evaluarea semnificaţiei juridice a acestora, critica privind caracterul incomplet ori selectiv al probatoriului fiind nefondată.

De altfel, Înalta Curte, judecătorul de cameră preliminară reţine că, aşa cum s-a arătat şi în cele ce preced, potrivit art. 100 şi art. 103 alin. (1) din C. proc. pen., sarcina administrării probelor, aprecierea şi interpretarea acestora sunt prerogative recunoscute exclusiv organelor judiciare, acestea din urmă fiind singurele în măsură a aprecia concludenţa şi utilitatea unor mijloace de probă determinate.

Or, în cauza de faţă, dat fiind conţinutul concret al faptelor descrise de petent în plângere, înscrisurile administrate de către procuror, prezentate în cuprinsul ordonanţei atacate, se relevă ca suficiente pentru lămurirea cauzei, prin raportare strictă la situaţia intimaţilor faţă de care s-a dispus soluţia de clasare atacată.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 341 alin. (6) lit. a) din C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară al Înaltei Curţi va respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petentul A. împotriva soluţiei de clasare dispusă prin ordonanţa din data de 08 noiembrie 2023, emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală, în dosarul nr. x/2023.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga pe petent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petentul A. împotriva soluţiei de clasare dispusă prin ordonanţa din data de 08 noiembrie 2023, emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală, în dosarul nr. x/2023.

Obligă pe petent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în camera de consiliu, astăzi, 10 aprilie 2025.