Scope of ne bis in idem: Distinction between administrative penalties for public order violations and criminal liability for bodily injury

Şedinţa publică din data de 14 ianuarie 2026

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 166 din data de 23 aprilie 2025 pronunţată de Judecătoria Marghita, în baza art. 396 alin. (1), (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de un an închisoare stabilită pentru săvârşirea infracţiunii de lovire sau alte violenţe, prevăzute de art. 193 alin. (2) C. pen.

S-a constatat că infracţiunea din prezenta cauză este concurentă cu 2 infracţiuni judecate definitiv în dosarele nr. x/2018 al Judecătoriei Şimleu Silvaniei şi dosarul nr. x/2024 al Judecătoriei Aleşd.

Conform art. 88 alin. (3) C. pen., s-a revocat amânarea aplicării pedepsei amenzii penale de 4500 RON dispusă prin sentinţa penală nr. 75/2019 în dosarul nr. x/2018 al Judecătoriei Şimleu Silvaniei.

Conform art. 97 alin. (1) şi (2) C. pen., s-a anulat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 8 luni închisoare aplicate prin sentinţa penală nr. 93/19.07.2024 a Judecătoriei Aleşd în dosar nr. x/2024.

În baza art. 40 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 38 alin. (1) C. pen. raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) şi d) C. pen., s-a contopit pedeapsa de un an închisoare aplicată prin prezenta sentinţă cu pedeapsa de 8 luni închisoare stabilită anterior prin sentinţa penală nr. 93/19.07.2024 a Judecătoriei Aleşd şi amenda penală de 4500 RON dispusă prin sentinţa penală nr. 75/2019 a Judecătoriei Şimleu Silvaniei, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de un an, 2 luni şi 20 de zile de închisoare, la care se adaugă în întregime amenda penală de 4.500 RON.

A fost obligat inculpatul la plata către partea civilă B., CNP x a sumei de 30.000 RON cu titlu de daune morale.

În temeiul art. 272 raportat la art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata către stat a sumei de 1.800 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

În esenţă, instanţa de fond a reţinut că, prin rechizitoriul emis în data de 19.02.2024 în dosarul nr. x/2020 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Marghita, s-a dispus trimiterea în judecată în stare de libertate a inculpatului A., pentru comiterea infracţiunii de lovire sau alte violenţe, prevăzută de art. 193 alin. (2) C. pen., în actul de sesizare reţinându-se că, la data de 03.10.2020, pe fondul unor neînţelegeri mai vechi avute între numitul B. şi numita C., fiul acesteia din urmă, numitul A., 1-a abordat pe numitul B. în incinta spălătoriei auto "D." situată în comuna Suplacu de Barcău, Bihor, acuzându-1 că îşi spală maşina personală fiind îmbrăcat în ţinuta de serviciu, respectiv cea de ambulanţier. Între cei doi a început un conflict care a degenerat în agresiuni fizice, fiecare din cei doi aplicându-şi lovituri care au cauzat leziuni pentru care au avut nevoie de îngrijiri medicale.

Prima instanţă, pe baza probatoriului administrat şi stării de fapt reţinute în cauză, a stabilit că, în drept, fapta inculpatului A., care la data de 03.10.2020, aproximativ în jurul orelor 15:45, în timp ce se afla în interiorul unei boxe din spălătoria auto cu fise D. situată în com. Suplacu de Barcău, jud. Bihor, l-a agresat fizic pe numitul B., cauzându-i leziuni ce au necesitat 8-9 zile de îngrijiri medicale, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de lovire sau alte violenţe prevăzute de art. 193 alin. (2) C. pen.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel inculpatul A., solicitând admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii atacate ca nelegală şi netemeinică şi, în principal, achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., întrucât există o cauză justificativă, respectiv legitima apărare, prevăzută de art. 19 C. pen., iar, în subsidiar, achitarea în baza principiului "ne bis in idem". În subsidiar, s-a solicitat reindividualizarea pedepsei aplicate de către instanţa de fond, în sensul condamnării inculpatului la pedeapsa amenzii penale, având în vedere gravitatea redusă a faptei reţinute în sarcina sa. Cu privire la latura civilă a cauzei, s-a solicitat reducerea cuantumului daunelor morale acordate de instanţa de fond, întrucât acestea sunt nejustificat de mare şi încalcă principiul îmbogăţirii fără justă cauză.

Prin decizia penală nr. 671/A din 16.09.2025 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de inculpatul apelant A. împotriva sentinţei penale nr. 166/2025 din data de 23.04.2025 pronunţate de Judecătoria Marghita, care a fost desfiinţată, în totalitate, şi în rejudecare:

În baza art. 396 alin. (6), art. 17 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A., pentru săvârşirea infracţiunii de loviri sau alte violenţe, prevăzută de art. 193 alin. (2) C. pen., întrucât în cauză există autoritate de lucru judecat cu privire la această faptă.

În temeiul art. 397 C. proc. pen., raportat la art. 25 alin. (5) C. proc. pen., a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă formulată de către partea civilă B..

În apel, în esenţă, Curtea de Apel Oradea a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen., în sensul că, pentru fapta reţinută în sarcina inculpatului A., acestuia i-a fost aplicată amenda contravenţională, în cuantum de 2.000 RON, în baza procesului-verbal cu nr. x/03.10.2020, întocmit de către agentul constatator - jandarm E., din cadrul Inspectoratului de Jandarmi Judeţean Bihor, la ora 18:10, pentru încălcarea dispoziţiilor prevăzute de art. 2 pct. 1) şi art. 2 pct. 24) din Legea nr. 61/1991, republicată, şi sancţionate de art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 61/1991 republicată, constând în aceea că, în ziua de 03.10.2020, ora 16:50, în localitatea Suplacu de Barcău, numitul A., pe fondul unor neînţelegeri mai vechi cu numitul B., aflându-se în spălătoria auto din localitatea Suplacu de Barcău, i-a adresat acestuia, în mod repetat, injurii, totodată provocând şi scandal.

În concret, s-a reţinut de către instanţa de apel că există identitate de fapte între cele care s-au aflat la originea sancţiunii contravenţionale şi respectiv cele care au generat procedura penală îndreptată împotriva inculpatului, Curtea de Apel Oradea concluzionând că angajarea răspunderii contravenţionale a inculpatului A. împiedică o nouă procedură de natură penală împotriva acestuia, pentru aceeaşi faptă, în baza principiului, "ne bis in idem", motiv pentru care apelul declarat de inculpat a fost admis, cu consecinţa încetării procesului penal pornit împotriva inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de loviri sau alte violenţe, prevăzută de art. 193 alin. (2) C. pen., întrucât în cauză există autoritate de lucru judecat cu privire la această faptă.

Împotriva hotărârii instanţei de apel, în termen legal, au declarat recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, la data de 25.09.2025, respectiv partea civilă B., la 02.10.2025, prin apărător ales, avocat F..

Prin cererea de recurs în casaţie de la dosar, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a arătat că, în mod greşit, instanţa de apel a făcut aplicarea principiului ne bis in idem şi a dispus încetarea procesului penal în temeiul art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen. faţă de inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de lovire şi alte violenţe, prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen., întrucât există un risc major de impunitate, prin posibilitatea aplicării unor sancţiuni contravenţionale post factum, care ar exclude răspunderea pentru fapte precum lovirile sau chiar vătămările corporale, fiind necesară o prevenire şi o reprimare efectivă a acestora.

Astfel, în dezvoltarea motivelor de recurs în casaţie, procurorul a arătat că principiul ne bis in idem se aplică numai în condiţiile în care există identitate substanţială între faptele pentru care o persoană a fost deja sancţionată şi faptele pentru care se încearcă o nouă sancţionare.

S-a menţionat că, în speţă, sancţiunea contravenţională a fost aplicată în baza art. 2 pct. 1 şi pct. 24 din Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice şi a vizat fapte care ţin de tulburarea ordinii publice prin comportament incomod, manifestări vulgare, sau, alte acte de natură să perturbe convieţuirea socială, în schimb infracţiunea de lovire sau alte violenţe, prevăzută de art. 193 alin. (2) C. pen. presupune un grad de pericol social şi un tip de acţiune diferit faţă de cel sancţionat contravenţional, faptele nefiind, în esenţă, identice şi nu reprezintă aceeaşi conduită juridică, ci două categorii distincte de fapte (contravenţionale şi penale).

Făcând trimitere la argumentele instanţei de apel, s-a arătat că procesul-verbal de contravenţie reflectă o situaţie juridică specifică, cu descrierea unor fapte ca fiind contravenţii administrative, reglementate de Legea nr. 61/1991, care au un caracter mult mai puţin grav, sunt orientate spre sancţionarea unor tulburări ale ordinii publice, fără a afecta, în mod direct, şi concret integritatea fizică a persoanelor.

Astfel, fişa de intervenţie, întocmită la faţa locului de către organele de poliţie sau jandarmerie, constată împrejurările unei agresiuni efective, inclusiv elemente care relevă săvârşirea unei infracţiuni de loviri, cu urmări grave şi distincte de cele ale contravenţiei. Fişa de intervenţie este utilizată în faza operativă, pentru documentarea intervenţiei poliţiei sau a altor autorităţi, fără să aibă un caracter de act sancţionator sau decisiv juridic. Prin urmare, procesul-verbal şi fişa sunt emise în contexte, momente şi scopuri juridice diferite, ceea ce exclude ideea de corpus communis obligatoriu.

De asemenea, s-a menţionat că sancţiunile contravenţionale nu au întotdeauna caracter penal, iar pentru a aplica principiul ne bis in idem, este necesară o încadrare unitară a faptelor şi o identitate clară a acestora pe fond.

S-a mai arătat că fapta reţinută în sarcina inculpatului A. şi sancţionată cu amendă contravenţională, poate reprezenta o acuzaţie în materie penală, însă, s-a apreciat că nu există identitate între faptele care s-au aflat la originea sancţiunii contravenţionale şi cele care au generat procedura penală îndreptată împotriva inculpatului.

Potrivit procesului-verbal de contravenţie, la data de 03 octombrie 2020, i-au fost aplicate inculpatului A. două sancţiuni contravenţionale pentru încălcarea dispoziţiilor art. 2 pct. 1 şi pct. 24 din Legea nr. 61/1991 pentru proferarea de injurii în spaţiul public, respectiv participarea la un scandal, fără nicio referire la o faptă de lovire sau alte violenţe.

Astfel, s-a menţionat că nu există nici identitate şi nici o suprapunere majoră între faptele sancţionate contravenţional "săvârşirea în public de fapte, acte sau gesturi obscene, proferarea de injurii, expresii jignitoare sau vulgare, ameninţări cu acte de violenţă împotriva persoanelor sau bunurilor acestora, de natură să tulbure ordinea şi liniştea publică sau să provoace indignarea cetăţenilor ori să lezeze demnitatea şi onoarea acestora sau a instituţiilor publice", respectiv, "provocarea ori participarea efectivă la scandal, în locuri sau localuri publice" şi situaţia reţinută în rechizitoriu, respectiv "inculpatul A. l-a agresat fizic pe numitul B., cauzându-i leziuni ce au necesitat 8-9 zile de îngrijiri medicale".

Mai mult, chiar textul de lege al contravenţiei (art. 2 pct. 1 din Legea nr. 61/1991) se limitează la "ameninţări cu acte de violenta", ceea ce, în opinia Parchetului, exclude de plano înglobarea în conţinutul constitutiv şi a violenţelor propriu-zise, voinţa legiuitorului fiind clară în acest sens, respectiv, de a fi pedepsite conform legislaţiei penale, poate si pentru a proteja părţile civile pentru prejudiciile suferite.

În schimb, s-a subliniat că în situaţia în care, în cauză, ar fi fost exercitată acţiunea penală şi pentru o prezumtivă infracţiune de tulburare a ordinii şi liniştii publice, în forma prevăzută de art. 371 C. pen., ar fi putut fi pus în discuţie principiul ne bis in idem, însă, după cum se poate constata din înscrisurile aflate la dosar, inculpatul nu a fost trimis în judecată şi pentru o astfel de faptă, existenţa acelei sancţiuni contravenţionale putând fi unul dintre motivele pentru care organele de urmărire penală nu au pus-o în mişcare.

Aşadar, folosirea sancţiunilor contravenţionale pentru a "acoperi" fapte ce în mod evident constituie infracţiuni, urmărind să blocheze ulterior urmărirea penală prin invocarea principiului ne bis in idem, duce la o impunitate inacceptabilă, care afectează grav scopul sistemului de drept penal - prevenţia şi pedepsirea faptelor antisociale grave.

Această practică ar putea legitima orice agresor care, printr-un "proces-verbal" administrativ, este sancţionat pentru o faptă uşoară, de a se sustrage unei răspunderi penale reale şi serioase pentru faptele sale grave.

Pentru motivele anterior expuse, în baza art. 448 alin. (1) pct. 2 C. proc. pen., s-a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei penale nr. 671/A/2025 pronunţată de Curtea de Apel Oradea şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

Prin recursul în casaţie formulat de partea civilă B., invocând motivul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., s-a arătat că instanţa de apel a făcut, în mod greşit, aplicarea principiului non bis in idem şi a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de lovire şi alte violenţe, prevăzută de art. 193 alin. (2) C. pen.

Astfel, a susţinut că inculpatul A. nu a fost trimis în judecată pentru fapte, acte sau gesturi obscene, nici pentru injurii, jigniri sau vulgarităţi ori ameninţări cu violenţa, aceste modalităţi de comitere a contravenţiei excluzând contactul fizic cu victima infracţiunii de lovire şi alte violenţe, şi având un obiect juridic diferit, ocrotind alte valori sociale decât integritatea fizică a individului.

Prin urmare, s-a arătat că proferarea unor jigniri, strigăte, obscenităţi nu a făcut obiectul dosarului penal (acestea fiind posibile în contextul săvârşirii infracţiunii de lovire) nefiind relevante, la fel cum lovirile nu au făcut obiectul răspunderii contravenţionale.

Făcând trimitere la argumentele reţinute de către instanţa de apel, partea civilă a arătat că modalitatea în care a fost analizată similitudinea faptelor ce fac obiectul celor două răspunderi (penală şi contravenţională), prin extinderea limitelor noţiunii de "scandal" a fost una eronată.

Principiul non bis in idem presupune identitatea sau similaritatea esenţială a celor două fapte, însă, în speţă, au fost sancţionate, respectiv deduse judecăţii două comportamente ilicite distincte: manifestările vocale ale inculpatului comise în loc public, pe de o parte, iar, pe de altă parte, lovirea părţii vătămate, răspunderile diferite fiind angajate pentru acte materiale distincte, nicidecum identice sau suprapuse.

În concluzie, apreciind că nu există identitate sau o suprapunere parţială între faptele pentru care a fost sancţionat contravenţional inculpatul şi cele pentru care acesta a fost trimis în judecată, s-a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea hotărârii instanţei de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 10 decembrie 2025, examinând condiţiile de admisibilitate în principiu, Înalta Curte, în esenţă, a constatat că ambele cereri de recurs în casaţie îndeplinesc cerinţele prevăzute de art. 434 C. proc. pen. - art. 436 C. proc. pen., precum şi cele prevăzute de 437 C. proc. pen. - art. 438 C. proc. pen., reţinându-se că, sub aspectul condiţiei prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., deşi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea nu a indicat un caz de casare, susţinerile formulate se circumscriu din punct de vedere formal motivului de recurs în casaţie prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., cu argumentarea că, în mod greşit, s-a făcut aplicarea principiului non bis in idem şi s-a dispus încetarea procesului penal, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen. faţă de inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de lovire şi alte violenţe, prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen. De asemenea, s-a reţinut şi că în ceea ce îl priveşte pe recurentul - parte civilă B., sub aspectul aceleiaşi condiţii, a fost invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., hotărârea atacată fiind criticată, în esenţă, din perspectiva greşitei încetări a procesului penal faţă de inculpatul A..

Astfel, prin încheierea din 10 decembrie 2025, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., Înalta Curte a admis în principiu cererile de recurs în casaţie formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi partea civilă B. împotriva deciziei penale nr. 671/A din data de 16 septembrie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2024. A dispus trimiterea cauzei în vederea judecării recursului în casaţie, Completului nr. 8 şi a fixat termen de judecată, în şedinţă publică, la data de 14 ianuarie 2026, cu citarea recurentului - parte civilă B. şi a intimatului - inculpat A..

Cu prilejul dezbaterilor de la termenul din 14 ianuarie 2026, s-au luat concluziile reprezentantului Parchetului asupra recursurilor în casaţie, acestea fiind redate în partea introductivă a prezentei decizii.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., Înalta Curte apreciază recursurile în casaţie formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi de partea civilă B. ca fiind întemeiate, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte notează că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotă+râri definitive şi numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.

Dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casaţie nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor ori a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de faţă, urmare a celor susţinute prin cererile de recurs în casaţie formulate în cauză şi aşa cum s-a reţinut prin încheierea de admitere în principiu din data de 10 decembrie 2025, aspectele invocate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi de partea civilă B. se circumscriu cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal.

Înalta Curte reţine că, prin cazul de recurs în casaţie reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., hotărârile sunt supuse casării în acele situaţii în care, în raport cu actele şi lucrările dosarului, s-a reţinut în mod eronat incidenţa unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) C. proc. pen.. (respectiv lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii), dispunându-se încetarea procesului penal.

În speţă, prin ambele cereri de recurs în casaţie formulate, decizia instanţei de apel a fost criticată prin prisma motivului de recurs în casaţie prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., cu argumentarea că, în mod greşit, instanţa de apel a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de lovire şi alte violenţe, prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen., în temeiul art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen., făcând aplicarea principiului non bis in idem.

Astfel, în cauză, motivul concret de împiedicare a exercitării acţiunii penale reţinut, este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. i) din C. proc. pen., respectiv există autoritate de lucru judecat.

Verificând hotărârea atacată, Înalta Curte constată că, în speţă, faţă de inculpatul A., în apel, s-a pronunţat o soluţie de încetare a procesului penal pentru săvârşirea infracţiunii de loviri sau alte violenţe, prevăzută de art. 193 alin. (2) C. pen., întrucât în cauză există autoritate de lucru judecat cu privire la această faptă, în baza art. 396 alin. (6), art. 17 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen.. Totodată, în temeiul art. 397 C. proc. pen., raportat la art. 25 alin. (5) C. proc. pen., a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă formulată de către partea civilă B..

Este de menţionat că, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 439 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., pentru a se constata acest motiv de nelegalitate, existenţa cauzei de încetare a procesului penal se apreciază prin raportare la datele existente la momentul pronunţării hotărârii definitive atacate.

Astfel, se constată că, în speţă, s-a reţinut că, prin procesul-verbal de constatare a contravenţiei, nr. x/03.10.2020, întocmit de către Inspectoratul de Jandarmi Judeţean Bihor, inculpatul A. a fost sancţionat contravenţional pentru încălcarea dispoziţiilor prevăzute de art. 2 pct. 1) şi art. 2 pct. 24) din Legea nr. 61/1991, republicată, şi sancţionate de art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 61/1991 republicată, acestuia fiindu-i aplicată amenda contravenţională, în cuantum de 2.000 RON, reţinându-se că, în ziua de 03.10.2020, ora 16:50, în localitatea Suplacu de Barcău, numitul A., pe fondul unor neînţelegeri mai vechi cu numitul B., aflându-se în spălătoria auto din localitatea Suplacu de Barcău, i-a adresat acestuia, în mod repetat, injurii, totodată provocând şi scandal.

Pe de altă parte, se constată că prin rechizitoriul emis în data de 19.02.2024 în dosarul nr. x/2020 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Marghita, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A., pentru comiterea infracţiunii de lovire sau alte violenţe, prevăzută de art. 193 alin. (2) C. pen., constând în aceea că: la data de 03.10.2020, aproximativ în jurul orelor 15:45, în timp ce se afla în interiorul unei boxe din spălătoria auto cu fise D. situată în com. Suplacu de Barcău, jud. Bihor, inculpatul A. l-a agresat fizic pe numitul B., cauzându-i leziuni ce au necesitat 8-9 zile de îngrijiri medicale.

Înalta Curte observă astfel că inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru o altă infracţiune - prevăzută de art. 193 alin. (2) C. pen. - "lovirea sau alte violenţe", aflată în Capitolul II al Titlului I din Partea Specială a C. pen. intitulat "Infracţiuni contra integrităţii corporale sau sănătăţii" decât cea pentru care a fost sancţionat contravenţional.

Elementul constitutiv ale infracţiunii de loviri sau alte violenţe prevăzută de art. 193 alin. (2) C. pen., reţinută în cauză, (incriminată la secţiunea "Infracţiuni contra persoanei") a constat în exercitarea actelor de violenţă asupra persoanei vătămate prin lovirea acesteia, iar urmarea imediată a constat în producerea de leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare 8-9 zile de îngrijiri medicale.

Înalta Curte constată că, pentru aplicarea principiului ne bis in idem, se impune să existe identitate de fapte şi persoană în ambele proceduri desfăşurate în faţa ambelor instanţe (cauza C 467/04, Gasparini şi alţii), în hotărârea C-436/04, Leopold Henri van Esbroeck statuându-se că, în ceea ce priveşte coincidenţa faptelor, aceasta trebuie înţeleasă nediferenţiat de circumstanţe şi independent de încadrarea lor juridică.

Transpunând reglementările internaţionale (cap. 3 din Convenţia de punere în aplicare a Acordului Schengen, Convenţia de la Bruxelles cu privire la principiul ne bis in idem, Protocolul nr. 7 la Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale), legiuitorul român a stabilit în actuala reglementare - art. 6 C. proc. pen.. - că nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni atunci când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub o altă încadrare juridică.

Astfel, la nivel naţional principiul ne bis in idem este constituit pe baza unei duble identităţi: de persoană şi de faptă, în sens material, în materie penală, identitatea de cauză, de temei juridic, fiind înlăturată prin efectul dispoziţiilor art. 6 C. proc. pen.. care menţionează expres că această regulă funcţionează chiar dacă faptei i s-ar da o altă încadrare juridică.

Raportând consideraţiile anterior menţionate la criticile formulate de Parchet şi de către partea civilă, Înalta Curte observă că, în speţă, nu se poate vorbi de o identitate a faptelor inculpatului A. din cadrul celor două proceduri, de vreme ce, procesul-verbal nr. x din data de 03.10.2020 priveşte sancţionarea lui contravenţională, în temeiul art. 2 pct. 1) şi art. 2 pct. 24) din Legea nr. 61/1991 şi art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 61/1991, pentru acţiuni contrare ordinii şi liniştii publice, (reţinându-se că acesta i-a adresat persoanei vătămate, în mod repetat, injurii şi totodată provocând scandal), iar actul de trimitere în judecată (Rechizitoriul emis în data de 19.02.2024 în dosarul nr. x/2020 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Marghita) se referă la acţiunea inculpatului A. de agresare fizică a numitului B. la data de 03.10.2020, cauzându-i acestuia din urmă leziuni ce au necesitat 8-9 zile de îngrijiri medicale, astfel încât, în mod greşit, instanţa de apel a apreciat că, în cauză, este aplicabil principiul ne bis in idem, prevăzut atât de art. 6 C. proc. pen.. şi art. 4 din Protocolul 7 la Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, cât şi de jurisprudenţa instanţelor europene.

Aşadar, Înalta Curte constată că recursurile în casaţie formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi de partea civilă B. împotriva deciziei din apel întemeiate pe motivul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.. sunt întemeiate, apreciind instanţa de casaţie faţă de cele anterior reţinute că, în mod greşit instanţa de apel a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de lovire şi alte violenţe, prevăzută de art. 193 alin. (2) C. pen., în apel reţinţându-se în mod greşit existenţa autorităţii de lucru judecat prev. de art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen.

Concluzionând, în ipoteza în care instanţa de apel a dispus încetarea procesului penal, în temeiul art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen.., cu motivarea că inculpatul a fost anterior sancţionat contravenţional pentru fapta pentru care au fost trimis în judecată, deşi nu există o identitate de faptă, inculpatul A. fiind trimis în judecată pentru o faptă materială diferită de cea pentru care au fost sancţionat contravenţional, Înalta Curte constată că este incident cazul de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., iar în această ipoteză, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen.., se impune admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei din apel şi dispunerea rejudecării de către instanţa de apel, respectiv Curtea de Apel Oradea.

Soluţia dispusă, de rejudecare de către instanţa de apel a cărei hotărâre a fost casată, se impune cu necesitate, întrucât, în faza căii extraordinare de atac a recursului în casaţie, potrivit art. 433 C. proc. pen.., Înalta Curte verifică, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile şi nu realizează cercetarea judecătorească, obligaţie ce incumbă, în cauză, Curţii de Apel.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen.., va admite recursurile în casaţie formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi de partea civilă B. împotriva deciziei penale nr. 671/A din data de 16.09.2025, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2024.

Va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Potrivit art. 275 alin. (3) C. proc. pen.., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile în casaţie formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi de partea civilă B. împotriva deciziei penale nr. 671/A din data de 16 septembrie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2024.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Cheltuielile ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 ianuarie 2026.